ION MIHAI IONESCU
  • Masculin
  • Sibiu County
  • România
Partajare pe Facebook
Partajare

ION MIHAI IONESCU's Prieteni

  • Liviu Mataoanu
  • sezen nur
  • Anca Vieru
  • Viorel V. Langa
  • remus-lucian stefan
  • Ovidiu DAN
  • Mircea Băduţ
  • Tatiana Cosmescu
  • Gabriela Ilie
  • Domnita Frisan
  • Elena Mititelu
  • Sânziana Batişte
  • Mădălina Zete
  • Paun Octavian
  • Cristi  Stancu
 

ION MIHAI IONESCU

Informaţii pentru profil

Preocuparile tale artistice:
scriitor, interesat de cultura, fotograf, jurnalist, pasionat de lectura
Despre mine :
Leu, 49 de ani, nume complet: IONESCU MIHAI ION,nick name JIMMY, dupa personajul jimmy jimereeno din povestirile lui J. D. Salinger, jurnalist de 20 de ani, genul preferat: interviul, carte preferata Maestrul si Margareta, filme: Pulp Fiction, Dogville, Marele Lebowski, actori: Al Pacino, Johnny Depp, Xavier Beauvoix, regizori: Quentin Tarantino, Lars von Trier, scriitori: Mario Vargas Llosa, Mihail Bulgakov, absolvent Universitatea Bucuresti, Istorie-Filosofie, Hobby: Tradiţia tibetană, Noua filosofie franceza şi terapia prin călătorie în lume
Website / Blog :
http://in lucru

Interviu cu criticul literar VIRGIL PODOABA

„VOM RĂMÂNE O CULTURĂ

MARGINALĂ, PERIFERICĂ, PROVINCIALĂ,

CU COMPLEXE ADLERIENE” 

                                                         

 

interviu cu criticul VIRGIL PODOABĂ

 

 

• Născut la 27 mai 1951 în Topa Mică, judeţul Cluj • Universitatea „Babeş-Bolyai”, Facultatea de Filologie, 1976 • Debut literar în revista „Echinox”(1976) • Colaborări cu eseuri şi critică literară la „Echinox”, „Familia”, „Vatra”, „Steaua”, „Tribuna”, „Caiete critice”, „Arca”, „Contrapunct”, „Calende” • Între 1974-1976 redactor la revista „Echinox

• Fondator şi redactor şef al ziarului „Gazeta de Vest” din Oradea ( 1991-1992), director al revistei „Erată” a studenţilor de la Facultatea de Litere din Braşov (1995-1999)

•Doctor în ştiinţe filologice al Universităţii „Babeş-Bolyai” din Cluj Napoca, cu o teză despre „ Experienţa revelatoare şi tematizarea ei în literatura română contemporană” care a primit din partea comisiei de examinare Summa Cum Laude • Conferenţiar de literatură comparată la Facultatea de Litere din cadrul  Universităţii „Transilvania” din Braşov • Cursuri de masterat la Facultatea de Litere din Braşov.  

• Debut editorial cu volumul:

 „Între extreme. Eseu despre poezia lui Aurel Pantea”, Editura Dacia, Cluj- Napoca, 2002.

Volume publicate:

• 2003, Anatomia Frigului. O analiză monstruoasă. (Eseu monografic despre Alexandru Vlad) Editura Ecco- Marineasa, Cluj- Napoca.

• 2004, Metamorfozele punctului. În jurul experienţei revelatoare, Editura Paralela 45, Piteşti- Bucureşti, 2

• 2004, Mircea Zaciu ultimul latin. Monografia unei opere, Editura Limes, Cluj- Napoca,

• 2002, Punctul critic. Pagini despre şi de confesso-literatură. Studii şi mărturii, Editura Paralela 45, Piteşti-Bucureşti, reeditare 2007.

Contribuţii în volume colective:

• Prefaţă la volumul antologic din poezia lui Teodor Murăşanu, Editura Dacia, Cluj- Napoca, 1982

Probitatea şi probele (eseu), în volumul Portret de grup cu Ioana Em. Petrescu, Editura Dacia, Cluj Napoca, 1991.

Cele trei generaţii (eseu) în cartea lui Gheorghe Crăciun, Competiţia continuă. Generaţia '80 în texte teoretice, Editura Vlasie, Piteşti, 1994

Homo viator (eseu), în Întoarcerea învinsului. Întâlnire cu Mircea Zaciu, volum editat de Aurel Sasu şi Mircea Petean, Editura Limes, Cluj -Napoca, 2001.

Dialog cu Ana Blandiana, în Ana Blandiana, Cine sunt eu?, Cluj -Napoca, 2001, pp.161-176.

Dilingo, antologie de proză românească, Virgil podoabă şi Traian Ştef, Editura Noran, Budapesta, 2009.

• Membru al Uniunii Scriitorilor din România.

Premii literare:

Premiul  pentu eseu acordat de revista „Familia” din Oradea în 1999 • Premiul pentru cea mai bună carte a anului (debut) acordat de Asociaţia Scriitorilor Profesionişti din România (ASPRO) în 2002.

• Premiul Uniunii Scriitorilor pentru cea mai bună carte de debut a anului 2002, acordat volumului „Între extreme. Eseu despre poezia lui Aurel Pantea”, Editura Dacia, Cluj-Napoca, 2002.

• Premiul revistei „Cuvântul” pentru cea mai bună carte a anului 2004, la secţiunea critică şi istorie literară.

• În prezent redactor şef al revistei „Vatra” din Tg. Mureş.

 

 

 

 

FENOMENOLOGUL EXPERIENŢELOR REVELATOARE

 

 

                Virgil Podoabă este în publicistică şi eseistică un ins de excepţie, „ultimul fundamentalist al diferenţierii nete a valorii estetice de celelalte valori” aşa cum îi place să se simtă, un critic necatalogabil, un solitar de substanţă, ridicat prin studiile şi cărţile sale deasupra contingentului şi capabil de a-şi juca întreaga existenţă, pe cartea sigură a construcţiei totale. Cu o biografie care i-a propus confruntări succesive, de la aceea de profesor de limba română la o şcoală de retardaţi din Zalău, apoi de metodist, bibliotecar şi redactor la revista „Familia” până la aceea de lector universitar şi de doctor în ştiinţe filologice, Podoabă este omul care a mers nu numai împotriva curentului, ci şi deasupra lui, creând un destin paralel, pe care încercăm să-l recuperăm, fragmentar, în acest interviu. Aşa cum o dovedeşte de ani buni, la „Zilele revistelor culturale din Transilvania şi Banat” organizate anual la Mediaş din 2001 pâna astăzi, Virgil Podoabă este o prezenţă constantă dar incomodă, ce are capacitatea de a surprinde, de a şoca atât publicul cât şi cititorii întru realizarea unor unghiuri de abordare nebănuită a criticii fenomenologice care tulbură apele canonice ale literaturii române. Iată câteva exemple : „bine că a existat unul ca Goma, altfel eram şi mai în rahat decât suntem”, „literatura lui Mircea Cărtărescu este bună de citit pe... tren!”, best-sellerul anului 2006, ”De ce iubim femeile” este o „carte jenantă” iar Cărtărescu e „un mic poet de primă mână”?!

                 Aversiunea sa faţă de comentatorii literari din Bucureşti e bine cunoscută, Podoabă trăgând  de câte ori are ocazia, semnalul de alarmă că cei din Capitală, dacă nu din obtuzitate atunci din rea-voinţă, nu pun preţ la bursa literară pe valoarea unor poeţi ardeleni ca Aurel Pantea, Ion Mureşan sau Dan Damaschin. Aceştia sunt la „periferia atenţiei criticii bucureştene, fiind întrecuţi în prestigiu şi notorietate de nişte alexandrini vioi şi fermecători, dar nu mai mult. Pe de altă parte reproşurile lui curg şi spre formele desuete de apreciere, mulţi dintre scriitori preferând în loc de cititori reali, „Caritasuri” literare- premii prin cine ştie ce localităţi obscure din ţară, care se dau între unii şi aceeaşi oameni - sau elogiile de complezenţă a unor critici anemici care oricum nu contează. Ţîfna provincială, retorica agresivă şi teoria marginalităţii i-au adus în lumea literară, destule antipatii. I s-a reproşat că o astfel de poziţie trădează „o suită de complexe, multe dintre ele destul de grave”, (Catrinel Popa), că  a privilegia o direcţie sau alta este la fel de eronat, iar contrastul dintre provincia culturală şi Bucureştii literari este o exagerare. Pe de altă parte volumele sale de eseuri, sunt criticate datorită limbajului încărcat cu preţozităţi ce fac lectura dificilă, iar autismul marilor edituri ca „Humanitas” sau „Polirom” faţă de creaţiile lui ridică unele semne de întrebare. Virgil Podoabă rămâne  în mediul literar şi universitar, o gândire liberă, independentă, un adevărat insurgent  încă de când şi-a dat demisia acum câţiva ani din Generaţia’80, alături de cei doi buni prieteni ai săi Sandu Muşina şi Al. Cistelecan.

               Pentru fenomenologul nostru Generaţia’80 este - aşa cum sună transcrierea de pe bandă magnetică realizată de poetul Ioan Veza la Simpozionul „ Conceptul de generaţie în literatura română” pentru revista „Caietele de la Mediaş. Dialoguri” în urma materialului filmat şi difuzat de NOVA TV - doar un „ brand, prin care zicem: domnule, ăştia au schimbat ceva” iar conceptul de generaţie mai degrabă astăzi, încurcă lucrurile. Optzecismul va rămâne la judecata de apoi a literaturii române ca un mare fenomen dar care nu a produs conform viziuni lui Podoabă „ individualităţi la fel de mari ca alte epoci”, datorită schimbării masive de discurs. După 1990, vechea solidaritate se destramă, paradoxal şi datorită căderii comunismului „raportul faţă de sistem, faţă de ceea ce îi unea în fond mai degrabă din afară decât dinăuntru, dispare” Ce crede de tinerii noului val 2000, care cu un iureş demolator i-au scos pe tuşă pe cei tradiţonali acceptaţi, pe „bătrânii optzecişti”, negând ceea ce a fost înainte sau ignorând discursul lor anterior, ceea ce a făcut în fond optzecismul.

             Şi-au impus rapid propriile ierarhii, dar cu un imens blazon afişat ostentativ, că li se datorează totul.  Din Apocalipsa optzecistă se poate nutri, fără să se ţină cont de modele, Geneza douămiistă?  „Tinerii aceştia care se numesc scriitori douămiştii, sunt oameni extraordinari şi la fel de buni cum erau optzeciştii să zicem la vârsta aia, sau unii mai buni. Faptul că nu se coagulează în ceva nu e un lucru nici de dispreţuit nici de a fi un semn de întrebare” aprecia criticul care nu crede în partizanatul generaţionist ca valoare, ci doar ca relevanţă sociologică. În opinia sa nici o generaţie literară nu o înlocuieşte pe alta, e vorba   doar de dinamica de a percepe  felurit viaţa şi, implicit, de a scrie literatură. ”O parte din ei au continuat chiar strâmbând din nas cu fracturismul, optzecismul, iar alţii, mult mai mulţi, mai ales în frunte, sunt oameni care au ocupat locuri goale, deci spaţii în care- în comunism erau interzise…sexul şi alte perle. Oameni care nu au avut proiecte personale şi care vin şi se plasează în locuri virane care au apărut în contextul libertăţi! Şi faptul că nu există un grup generaţionist nu-i nici o problemă. A urmări fenomenul literar din vremea asta capitalistă înseamnă a urmări de fapt, a căuta să vezi, care sunt individualităţile ei”  Deşi profesează individualitatea, Virgil Podoabă consideră că dorinţa de originalitate cu orice preţ a tinerei generaţii, ascunde multe vulnerabilităţi de la dispreţ faţă de predecesori, la  tivialitate exhibiţionată, teribilism găunos şi complezenţă faţă de sine.

              Atitudinea sa se constituie- aşa cum am observat avându-l invitat în emisiunea de televiziune „În Linia întâi”- din combinarea scepticismului cu ardoarea şi chiar extazul controverselor, opiniile sale adeseori obscure se traduc prin concentrare şi economie, prin idei percutante cu trimiteri simultane în diverse direcţii. În acest context, eseistul crede că ceea ce nu poate fi exprimat prin concept este de domeniul artei: ”de fapt ceea ce poetul reuşeşte să prezinte, fenomenologul descrie în concepte” prin urmare poetul este în final un „fenomenolog avant a lettre prin condiţia lui”. În opinia sa imaginarul nu este foarte relevant dacă trăieşti într-o ţară ca România şi în mod firesc „expresionismul este într-un imaginar rural dar nu asta este important, ci importantă este atitudinea”.  Pe de o parte Podoabă, consideră că scriitorul este cel mai sensibil senzor al realului, al existenţialului şi este de salutat faptul că în sfârşit după decenii de recluziune, acesta intervine în real şi îşi exprimă punctul de vedere dar pe de altă parte, îşi face autocritica, recunoscând că mulţi „ îşi sacrifică din timpul lor şi din opera lor, n-au egoismul meu să-mi văd numai de eseurile proprii”.

              Autorul crede că marile tare ale scriitorimii române sunt în continuare lipsa de implicare, formele perimate de scriitură dar şi limbajul dezinhibat care alunecă în sordid, laşitatea intervenţiilor publice şi servilismul politic grosier a multora. Poate devenii scriitorul o conştiinţă a conştiinţelor? „El are o poziţie specială, pe care însă nu o putem identifica cu o ideologie, cu un militantism de un anumit tip. Dacă intră pe o asemenea pârtie limitativă el îşi pierde credibilitatea. Noi asta aşteptăm de la el: să ne spună, ca bunul Dumnezeu, lucruri capitale”. Mulţi văd însă la televizor, scriitorul nu ca pe o instanţă morală, ci ca un personaj exotic şi burlesc, cazul poetului Mircea Dinescu fiind edificator. „Oamenii simpli şi o dau exemplu pe maică-mea, se uită distraţi la Dinescu şi se gândesc că nici un om cu minte la cap nu-l ia în serios. Că face circul acesta pentru noi e interesant, dar pentru ceilalţi este un nebun care se manifestă liber în loc să fie la spitalul de psihiatrie. Pentru ei vorbesc. Pentru mine este minunat Dinescu, nici o problemă… dar Dinescu face o figură de nebun chiar şi în ochii noştri, care-l admirăm. Acesta-i circul lui, evident”.     

             Maestrul al paradoxului, ambiguităţii şi ironiei la adâncimi şi cu implicaţii dintre cele mai neaşteptate, Podoabă este un personaj ambivalent pentru sine şi pentru ceilalţi. De altfel, poetul şi editorul de carte, Alexandru Muşina este ferm convins, că Virgil Podoabă rămâne un „inegalabil fenomenolog şi un hermeneut post-mioritic”. Eseurile sale despre experienţa revelatoare şi livresc în proza contemporană de la Paul Goma la Alexandru Vlad şi Petre Cimpoeşu, reexaminează valorile vechiului canon ca şi-n volumul „Anatomia frigului” ( titlul cărţii este un dar al prozatorului Alexandru Vlad, el l-a vândut autorului pe o cafea, pe care însă, n-a plătit-o nici azi, dar speră să o plătească ), după cum o fac şi preferinţele sale critice. Deşi este în dezacord cu ideea de top literar, recunoaşte câţiva autori care s-au impus în memoria literară a ultimilor ani.

              Astfel în poezie preferinţele sale converg către Ion Mureşan, Aurel Pantea, Ioan Moldovan şi Nichita Danilov, în eseistică spre Luca Piţu, Sorin Antohi sau Andrei Cornea deşi nici Adrian Lăcătuş nu trebuie omis pentru excepţionalul său eseu despre Urmuz, iar în memorialistică nu poate să nu-i placă Jeni Acterian, Mircea Zaciu, Nicu Steinhardt, Matei Călinescu sau I. D. Sârbu. Dar în branşa criticilor literari? Recunoaşte obiectiv şi deschis pe Al.Cistelecan, Gheorghe Perian, Vasile Popovici şi pe mai tinerii Sanda Cordoş şi Horia Poenar. Scrupulos, fără concesii, sigur de sine, pătimaş, exigent, inconstant, luptându-se cu tutunul fin, dar şi strateg al dezvăluirilor şi tăinuirilor, a revelării simple şi ascunderii paradoxale, Virgil Podoabă are pasiunea de a deschide în critică trasee inedite şi de a intra în joc, nu-i aşa, fără să intre (cu totul) aşa cum ne demonstrează  în dialogul de faţă purtatat  în două etape, între 2005 şi 2006.

 

 

 

„PUNCTUL DE PLECARE AL ORICĂREI CRITICI ESTE RELAŢIA DE IDENTIFICARE CU OPERA AUTORULUI”

 

 

D-le Virgil Podoabă, critica este pe undeva un refuz al anonimatului. Creaţi un personaj de timp liber, având în vedere autorii pe care-i „disecaţi” în cronicile d-voastră?

 

Din punctul meu de vedere, formula critică un refuz al anonimatului, în momentul de faţă, cel puţin pentru mine, nu are acoperire. Pentru mine, critica a devenit de fapt un refuz al publicităţii şi asta pentru că este marginalizată, este un discurs care nu mai contează astăzi în vacarmul discursurilor politice, politologice sau sociologice. Din acest punct de vedere, a mai practica critica înseamnă mai degrabă un refuz al publicităţii şi nu neapărat al anonimatului.

 

Mă refeream totuşi la chemarea aceasta a criticului care pune etichete, nemureşte sentinţe dar aşa cum observă şi unii dintre autori, e mai greu criticului să se pună în pielea celor pe care-i critică şi mă gândesc aici la travaliu imens pe care-l fac cei care scriu poezie sau proză.

 

Acesta este un alt sens al criticii. Dacă celălalt, la care vă refereaţi, implicit presupunea relaţia cu un anumit public, acesta deja presupune relaţia cu opera, cu scriitorul şi cu ce face el. Din acest punct de vedere efortul meu este acela tocmai de identificare cu opera. Există două mari versiuni ale criticii: una este critica de identificare, pe care a teoretizat-o în mod maximşi a practicat-o Georges Poulet iar la noi Lucian Raicu. Eu, personal în acest gen de critică doresc să mă înscriu. Pe de altă parte, există critica de judecare, critica estetică, în care criticul are autoritate şi se raportează la operă oarecum de la distanţă şi nu încearcă neapărat să se identifice cu ea, ci mai degrabă să o judece! Acesta este un alt gen de critică, pe care-l practic şi eu într-o anumită măsură, însă cred că punctul de plecare al oricărei critici este relaţia de identificare cu opera care este o relaţie de modestie, chiar de umilinţă cum a ajuns la Lucian Raicu al nostru, o relaţie mistică ca aceea a credinciosului sau misticului cu Bunul Dumnezeu.

 

Cum s-a produs întâlnirea d-voastră cu critica? A fost o întâmplare, a fost o influenţă exterioară, sau a fost o chemare?

 

Întâlnirea mea cu critica s-a produs în clasa a-V-a când, la 12 ani (râde) profesoara mea de română de la gimnaziul din Mihăieştii lui Alexandru Vlad, domnişoara Ileana Peţan, m-a numit „criticul literar al clasei”, din simplu motiv, că eu la analizele literare care ni se dădeau pe atunci, aveam mereu obiecţii, mai ales la analizele făcute de competitorii mei, de colegii mei. Mă simţeam obligat să-i critic mereu, probabil ca să iau note mai mari! Atunci am aflat pentru prima dată termenul de critică literară. Pe de altă parte, în satul meu, s-a născut un mare poet, până cel puţin la un punct, Ioan Alexandru şi chiar în aceiaşi perioadă să zicem şi după evenimentul pe care vi l-am povestit, mă doream poet. Şi chiar am încercat să scriu poezie, şi am scris multă, mai scriu şi astăzi dar rar şi evident, cu totul altfel decât înainte. În liceu, însă, văzând, că zestrea mea, traista mea era cam aceeaşi cu a lui Ioan Alexandru, mi-am dat seama că nu e de mine poezia şi m-am orientat mai degrabă spre critică, reamintindu-mi expresia profesoarei mele, Peţan, căreia îi sunt recunoscător, că (râde) mi-a pus această etichetă!

 

Este criticul literar un misionar? Are criticul o misiune socială, face un serviciu public, îndeplineşte o funcţie de orientare?

 

E o întrebare foarte riscantă. Cred că în general, criticul nu are nici un fel de misiune, este un ins ca toţi ceilalţi, un ins care citeşte numai că este un cititor mult mai atent decât ceilalţi cititori. Există o metodă, aceea a fenomenologiei care face din critic o instanţă respectabilă şi în virtutea căreia, criticul tinde să devină, paradoxal, un subiect foarte slab care se constituie, în conformitate cu ceea ce primeşte de la fenomenul pe care-l cercetează, opera literară sau de artă, şi a cărei individualitate creşte în funcţie de ceea ce primeşte. Deci, subiectul criticii este un subiect slab cum ar zice post-modernii dar nu, un subiect inexistent. E un subiect care se primeşte pe sine de la ceea ce primeşte, un subiect instituit deci, de ceea ce citeşte: un adonat, cum îl numeşte fenomenologul Jean Luc Marion. Eu personal cred că, fie şi în România, criticul nu este obligat să aibă o misiune socială. Criticul este un personaj ca oricare altul, care acceptă ca tocmai ceea ce i se oferă, i se donează din partea operei, să fie ceea ce şi primeşte, iar ceea ce primeşte, îl instituie, îl formează, eventual transformându-l. Dacă relaţia cu opera îl şi transformă, el trăieşte experienţa pe care aş numi-o printr-o expresie germană Erfahrung. Germanii au această expresie pentru a numi acele experienţe care lasă urme şi transformă subiectul, care le este sediul, şi pe care eu am botezat-o experienţă revelatoare.

 

Şi nu este aceasta, o formă de presiune?

 

Nu. Este un raport normal, de subordonare – sau cel mult de egalitate - faţă de fenomenul care ţi se d(oneaz)ă şi care te instituie ca subiect critic: opera. Ceea ce vreau eu să mai spun este că, conform acestei noi viziuni filosofice şi în acelaşi timp fenomenologice, gândirea nu mai pleacă de la a fi, cum s-a-ntâmplat mereu în metafizica occidentală, ci de a se da, de la Es gibt, de la donaţie: ceea ce ţi se dă spunea Heidegger, este fenomenul. Şi doar el există. Ori ăsta, nu minte! Pentru că el apare, ţi se relevă, este vizibil. Şi este astfel cu asupra de măsură, astfel încât acelaşi Marion l-a numit fenomen saturat. Opera literară e un fenomen saturat… de intuiţie, adică de, să zicem, carne, concreteţe, iar criticul un adonat. Nu mai insist…

 

Contestaţi atunci faptul, că orice critic ar fi un misionar?

 

Contest esenţialmente acest fapt. Criticul nu este un misionar, el nu este decât un om care trebuie să aştepte să i se doneze un anumit… adevăr, cel al operei, pe care la urmă să-l lizibilizeze pentru el şi pentru alţii, să-l prezinte în termeni inteligibili şi raţionali celorlalţi. Vreau să spun, că în general fenomenul literar, fenomenul estetic este un fenomen saturat, adică, în cazul său, conceptul nu face faţă la ceea ce se dă, şi atunci, evident că el, criticul, trebuie să fie un om mult mai modest şi chiar mai umil decât alţii, ca şi misticul în faţa donaţiei adevărului lui Dumnezeu.

 

 

„ÎN PERIOADA POSTBELICĂ PARADIGMA LITERATURII ROMÂNE

S-A SCHIMBAT O SINGURĂ DATĂ: CU GENERAŢIA '80”

 

 

 

Apropo de acest adevăr, privind în urmă cu tandreţe, aţi simţit probabil nevoia să reparaţi unele slăbiciuni, empatii sau injustiţii? Dacă da, care sunt acestea?

 

Tot timpul suntem injuşti din cauza empatiilor, din cauza nedreptăţilor dar în esenţă faptul că un om oarecare reuşeşte să realizeze că un anumit scriitor îi oferă, o anumită viziune, care-l depăşeşte şi care-l transcede, este deja o formă de a înţelege că fenomenul artistic este unul care te copleşeşte şi că această copleşire este o atitudine absolut normală care vine din partea unui fenomen suprasaturat de intuiţie sau de ceea ce dă el, concretul.

 

Sunt puţin contrariat. Mă gândesc că inainte de 1989, critica literară avea o anumită combativitate. În opinia mea, cred că după 2000, critica a pierdut din combativitatea anterioară şi mă refer la critica de întâmpinare. A dispărut pe undeva „curajul” d-le Podoabă?

 

Nu e vorba de curaj aici. Trebuie să înţelegem o altă condiţie a criticii literare, nu a unei critici care vine să spună: asta este adevărat, asta este valoros! Cred că nu mai putem stabili doar ierarhii. Nu ştiu dacă a dispărut critica de întâmpinare, ea poate să-şi închipuie că dă sentinţe în continuare, dar acest gen de critică, ce-şi imaginează că poate ierarhiza totul cred că se înşeală amarnic. Acest tip de critică, îşi închipuie că poate „prinde” fenomenul literar ca pe ceva care seamănă cu un fenomen natural, cum ar fi, de pildă, anumite obiecte care se prezintă inteligenţei noastre matematice, logice şi fizice, ca normale, dar care sunt totuşi obiectele ştiinţelor naturale. Există o incompatibilitate funciară, ontică şi fenomenologică, iar în consecinţă şi axiologică, între operele literare şi de artă şi obiectele care se supun acestei logici: căci ele nu sunt obiecte economice, ci devin fenomene dotate cu viaţă proprie, în care se întrupează un subiect uman având caracteristicile unicităţii. Fenomenul artistic, şi cel literar în general, nu poate fi judecat în aceşti termeni, pentru că aşa cum îl numeşte fenomenologia marioniană, este un fenomen saturat. Or, fenomen saturat este acel gen de fenomen care nu are concept adecvat, iar critica de întâmpinare nu este în stare să prindă ceea ce azi, fenomenul îi dă.

 

Sunteţi într-un moment bun al scrisului?

 

Eu personal cred că sunt într-un moment important al scrisului, pentru că am impresia că am înţeles, în sfârşit, cam pe unde mă situez, că nu trebuie să-mi închipui că aş putea produce o ierarhie personală, deşi, pe de altă parte, în actualul context literar, punctul meu de vedere, dacă există, este contestat. Sunt, dacă vrei, un „lup singuratic”, dar în acelaşi timp cred că nu este important ce cred eu despre fenomenul literar actual, ci cum mi se relevă mie acest fenomen sub aspectul unei fenomenologii care este în afara unei ierarhizări.

   

Credeţi în ideea de generaţie? Mă gândesc la Generaţia '80, Generaţia '90, chiar la Direcţia 2000

.

Problema generaţiei? Există generaţii fără îndoială în literatură, însă felul cum se discută la noi despre generaţii încă din anii '80 încoace este un mod polemic de a pune această problemă. Eu nu cred că a aparţine unei generaţii sau alteia înseamnă a te situa neapărat în mod polemic cu ceea ce exista înainte, cel puţin pe plan axiologic.

 

Nu credeţi în ideea conflictului între generaţii?

 

El este un conflict întreţinut de vanităţile unor grupuri de vârste diferite de scriitori, ale unor grupuri din anumite eşantioane să spunem, însă în realitate, la o privire mai atentă, lucrurile nu stau deloc aşa, pentru că există, pe de altă parte, în afară de ceea ce diferenţiază generaţiile, există lucruri care le leagă! De pildă, între generaţia '80 şi ceea ce urmează după ea, nu există după părerea mea, o falie insurmontabilă, ci, din contră, există mai degrabă continuităţi. Şi spun asta nu pentru a face din generaţia '80 un reper pentru toată lumea; într-adevăr generaţia '80 a fost o generaţie de ruptură, dar încă n-a apărut o altă generaţie care să se opună radical, în fundament, generaţiei '80. Cei care vin după optzecişti nu sunt atât nişte creatori în sensul tare al cuvântului, ci mai curând nişte continuatori. Nişte epigoni, în sensul nepeiorativ al cuvântului.

  

Nu consideraţi că există pe undeva un complex de superioritate al poeţilor bucureşteni optzecişti faţă de ceea ce înseamnă în general provincia culturală şi aici mă refer la Transilvania?

 

Există. Acest complex există şi a existat după părerea mea, şi cred, a destulora, de la '48 încoace, nu pentru că noi cultivăm...

 

„Centralismul democratic?”

 

Nu. Ci mai curând pentru că, demult, cultivăm centralismul de tip francez, ca să spun aşa. Ştiţi că în cultura franceză Parisul este centrul, restul este periferie. De pildă, în culturile germană sau italiană, lucrurile nu stau deloc aşa, un poet din Verona, să zicem, nu este cu nimic inferior unuia care trăieşte la Roma, pentru că acolo din motive istorice şi culturale lucrurile stau altfel. Eu chiar am întâlnit recent un poet italian foarte mare care trăia la Rimini, el se simţea un poet central, pentru că acolo a existat un principat, a existat o familie Malatesta, există o istorie, o tradiţie pe care ei o consideră rimineză şi el nu se simţea deloc inferior unuia de la Roma sau de la Milano, care este centrul financiar al Italiei. Nu, Rimini… mai important chiar decât Roma.

 

Credeţi că generaţia '90 este o coadă a cometei optzeciste?

 

Nu este o coadă! Prin valorile ei, ea poate chiar să depăşească performanţele unor optzecişti, însă nu în fiecare zi se poate naşte o nouă paradigmă! S-a schimbat în perioada postbelică o singură dată paradigma literaturii române, cu generaţia '80 pentru că despre generaţia '60 sau '70 dacă vreţi, despre proletcultismul din anii '50 ar fi o discuţie aparte. Iată de pildă, generaţia '60 este o generaţie care a cultivat modelul interbelic în mare măsură, recondiţionându-l, reinventându-l în anumite puncte, sub aspect retori-poietic (în sensul etimologic, de la poiein, a face), de pildă, pe când generaţia '80 a făcut probabil o falie! Generaţia '90 sau poeţii „Direcţiei 2000” nu cred că au produs aşa ceva, fiindcă un asemenea fenomen nu se produce în fiecare zi. Cred însă că această tranziţie, această lume în care trăim de 14-15 ani încoace, ar putea să producă o nouă falie chiar şi faţă de optzecişti! Substanţă existenţială ar fi din belşug, pentru o ruptură oricât de radicală. Ea trebuie doar operată…Dar trebuie să fie cine s-o producă…

 

 

CĂRTĂRESCU ESTE MAI DEGRABĂ UN POET DE CITIT PE TREN!

 

 

 

La o analiză critică cum cosideraţi că ar arăta o scară de valori a poeziei sau prozei optzeciste? Care sunt preferinţele d-voastre?

 

Acum, există după părerea mea, două scări de valori: scara oficială şi scara personală. Eu personal, mă consider, în critică, un solitar, unul care-şi vede de treaba lui şi care are, de bine-de rău, propria scară de valori. Asta nu înseamnă că resping în totalitate ierarhia care există, însă nu sunt de acord cu ea decât punctual: pe unele porţiuni mă aflu cu ea într-un dezacord de esenţă, alteori să zic aşa, doar pe aspecte periferice. De pildă, nu sunt de acord ca un poet de valoarea lui Aurel Pantea sau Ion Mureşan să nu figureze în nici un manual şcolar, iar unul ca şi Mircea Cărtărescu să figureze, fără rezerve, în toate. Desigur, totul depinde acuma de grila de lectură în care ne situăm. Dacă citim literatura din perspectiva unei critici de identificare şi în acelaşi timp filtrată printr-o viziune ontologistă asupra literaturii, atunci Aurel Pantea este infinit mai bine plasat, dar şi Ion Mureşan, sau Liviu Ioan Stoiciu şi Alexandru Muşina, decât Mircea Cărtărescu care este un extraordinar pastişor, dar nu un creator autentic în sens etimologic, de la grecescul authentes, cel care îşi are puterea în sine însuşi. El este un om a cărui literatură nu are nici o legătură cu existenţialul. Scrisul lui Cărtărescu, are ombilicul tăiat, rupt de existenţial! El este prin excelenţă un reprezentant al poeticii antiaristotelice sau non-aristotelice, post-moderne şi aşa mai departe. El este un producător de literatură din literatură. Este, cu un termen al lui Roland Barthes, un inventor, adică un scriitor pentru care literatura e pur joc de limbaj, dacă vreţi, chiar în sensul lui Witgenstein. E, dacă vreţi să-l declarăm genial, un geniu al ingenium-ului, fireşte lingvistic. Dar mai cu seamă livresc. Un pastişor de geniu, va să zică. Asta nu înseamnă că este, cum se crede, neapărat cel mai mare poet! Este un poet care, pentru unul ca mine, pentru un filolog, vreau să spun, este mai degrabă bun de citit pe tren, ca să te distrezi verificându-ţi aria de cuprindere a lecturilor, decât un poet care-ţi spune şi probleme existenţiale, precum poeţii pe care i-am citat. Ah, să nu-l uit şi pe Nichita Danilov! Aceştia îşi pun probleme de o altă natură, mult mai serioasă, mult mai gravă! Eu personal, pot să cred că de pildă, literatura unuia ca Mircea Cărtărescu este o literatură bună de citit pe tren. Din păcate, asta i-am spus-o şi lui, dar involuntar, într-o împrejurare personală.

 

Şi nu s-a supărat, Cărtărescu?

 

Cred că s-a supărat fiindcă, probabil, n-a realizat ce-i spuneam cu asta. Dacă e să mărturisesc, am fost invitat de Alexandru Muşina la ziua lui Florin Iaru şi acolo, eu credeam că, mă rog, ne recunoaştem cu dl. Mircea Cărtărescu şi la un moment dat, când cineva a pronunţat numele meu, s-a ridicat şi mi-a spus „dom'ne eu vă admir”, „dom'ne şi eu vă admir dar vă citesc pe tren”, i-am răspuns. A fost una din gafele vieţii mele, că am spus, fără să vreau, ceea ce chiar credeam despre el: că literatura lui este făcută pentru filologii care citesc pe tren anumite tipuri de texte, care-şi revendică mă rog statutul de filologi, prin simplu fapt că  recunosc anumite texte, de la Bolintineanu încoace, reiterate de literatura lui Cărtărescu. El s-a ridicat în picioare şi a a spus: „dom'ne eu vă respect” şi atunci eu m-am simţit foarte prost şi vrând să-i dau o replică meritorie, i-am spus: „dom'ne dar şi eu vă respect, în ceea ce citesc pe tren”. Cred că el şi-a dat seama că nu sunt omul care să-i conforme propria lui valoare, spre deosebire de Liiceanu, Pleşu şi alţi oameni care...

 

Reprezintă establishmentul cultural actual?

 

Exact. Pe de altă parte, tocmai pentru că-l reprezintă chiar şi pe plan instituţional, ba chiar şi economic, mi se pare că ei blochează un dialog cultural, real şi în faţa cărora toată lumea feminină îşi dezvăluie buricele. E o chestie pe care o mai înţeleg la adolescentele firave ca o formă de sexualitate neconsumată, în pas cu moda dar până la exhibarea buricului şi etalarea ostentativă a cărnurilor pe care le-am văzut eu personal dezvăluindu-se la târgurile de carte din Bucureşti, asta chiar n-o mai înţeleg.

 

 

Prin lipsa accentelor critice?

 

Critice sau nu. Eu am impresia că bună parte din fostul grup de la Păltiniş nu pare să mai aibă nimic esnţial nou de oferit – sau nu mai are timp de alocat pentru aşa ceva – faţă de ceea ce ştim de dinainte de '90. Ei au acumulat între timp o putere simbolică, dar şi economică şi instituţională, atât de mare încât le mai rămâne prea puţin timp şi energie pentru creaţia proprie.

 

Pot fi acuzaţi pe undeva, de hegemonism cultural?

 

Da, de un hegemonism simbolic şi instituţional, mai ales. În clipa, în care nişte tineri, de o vârstă diferită de a noastră, de douăzeci, treizeci sau patruzeci de ani, au contestat acest establishment, au spus: „Cine sunteţi voi?”, „Ce operă, aveţi?”. Atitudine de oameni cu sacii în căruţă… De oameni care refuză dialogul cultural. Ori ce am aflat noi de la Pleşu, Liiceanu şi ceilalţi, în plus, faţă de ştiam înainte. Nimic. Ah, era să uit, am aflat expresia «încremenire în proiect», ceea ce cred, că-i caracterizează astăzi cel mai bine.

 

Câtă libertate, câtă independenţă, îşi poate asuma un critic literar care scrie pentru o publicaţie prestigioasă ca „VATRA” şi dacă critica este o artă a compromisului, în sensul în care, opinia criticului riscă să forţeze uneori limitele?

 

Întrebarea d-voastră este foarte bună, deşi nu mi se adresează mie. Eu nu sunt un tip care să mai scrie la comanda vreunei reviste, chiar „Vatra” fiind, chiar nu mai reuşesc să scriu la comanda nimănui, nu pentru că aş fi vreun erou sau vreun specimen care să merite vreo compensaţie ci pentru simplu fapt că nu mai pot scrie, dacă mi se cere. Pentru mine libertatea este un alt concept decât libertatea de expresie, sau cea de informaţie. Libertatea mi se pare un termen care-mi atinge propria condiţie ontică, ori în clipa în care acest lucru se întâmplă, nu mă mai gândesc la ce spune Cristian Tudor Popescu sau domnul Cristoiu, ori ce zice colegul Cistelecan sau Cornel Nistorescu, coleg cu noi de generaţie pe care nu prea-l luam în seamă, dar, mă rog, acum a devenit mare.

 

E un nume în presă, să recunoaştem!

 

Nu asta este problema. Deci, eu chiar nu am un sistem de referinţă în presă şi nu numai, cu o singură excepţie: Robert Turcescu. Este un tip care are vână. Un tip care nu pare deocamdată cumpărat de nimeni.

 

 

                                    CE MĂ DERANJEAZĂ LA INTELIGHENŢIA ROMÂNĂ?

 

 

Trăim un moment al îndepărtării criticii de scriitori. Mă gândesc că acum, zece, cincisprezece ani, critica era „umbra” scriitorilor. Unele nume consacrate au dispărut ori s-au retras. Cea mai rămas?

 

A rămas. De pildă, după părerea mea, faptul că Manolescu s-a retras nu este o mare tragedie. Ba e chiar un lucru bun, căci, astfel, îşi va termina istoria critică a literaturii române. Ar fi de exemplu, o mare tragedie dacă Cistelecan s-ar retrage din critica de întâmpinare. Ar fi o catastrofă… pentru poezia contemporană.

 

Dar, Alex Ştefănescu?

Nu cred că ar fi o mare tragedie dacă s-ar retrage Alex Ştefănescu, pentru că oricum n-a existat, nici înainte.

 

Criticul prin vocea lui autorizată, impune valori, validează destine sau ocultează cu conştiinţa împăcată. Uneori se înşeală. V-aţi înşelat d-le Podoabă în ultimii ani?

 

Mă voi fi înşelat destul… Critica pe care o practic însă, este o critică fenomenologică. Şi cred că acest gen de critică nu-şi pune problema validării sau ocultării unui autor sau altuia. E o critică atât evaluativă, cât una care doreşte mai degrabă să fie sinceră cu ea însăşi şi să vadă dacă, autorul pe care-l preţuieşte este autentic   din perpectiva experienţei existenţiale aflate la originea operei înseşi, pe care o numesc experienţă revelatoare. Acest criteriu, despre care vorbesc este foarte precar – o recunosc – de pildă, hai să luăm exemplul unui scriitor român, Rebreanu. Acesta a explicat în Seminarul lui Caracostea, care este raportul dintre operele lui şi experienţele care l-au determinat să scrie. Ori, e destul de ciudat, ce spune el şi cred totuşi relevant pentru critica de identificare fenomenologică. De pildă în „Ion”, el repetă o experienţă a cuiva, văzând un anumit tânăr care îngenunchea şi săruta pământul şi acesta este romanul considerat de critică cel mai bun, având ca punct de plecare, o experienţă mediată. În acelaşi timp, Rebreanu a mai produs şi alte romane, cum ar fi „Pădurea spânzuraţilor” în care îşi apropie experienţa fratelui său, şi a ieşit un alt roman bun. În schimb în „Adam şi Eva” unde este chiar el eroul şi pune în scenă o experienţă revelatoare, aceea a „deja-vu-ului”, Rebreanu vede undeva la Iaşi, înainte de a intra România în primul război mondial, o anumită femeie care-i comunică printr-o privire că s-au văzut dintotdeauna şi în acest stil de experienţă a „deja-vu-lui”, care deşi are o mare autenticitate, face din păcate „Adam şi Eva” un roman lipsit de valoare literară.

 

În ce sens?

 

În sensul că Rebreanu, cu toate că trăia o experienţă directă şi autentică, în care i s-a relevat faptul că ideea metempsihozei este prezentă în ideea „deja-vu-lui”, astfel n-am vorbi dacă avem impresia că o anumită persoană ne dă senzaţia că ne-a văzut dintodeauna şi noi avem aceeaşi impresie, e clar că de unde ne-am fi putut cunoaşte? Din altă viaţă, nu ? Problema este că romanele lui Rebreanu sunt bune cu cât experienţele lui sunt mediate şi nu directe. Regăsim acest lucru şi în literatura universală la Dante care are în „Vita nova” aceeşi experienţă cu Beatrice, când desenând un înger pe o anumită tăbliţă de lemn, identifică ce va face în viitor. Şi ce spune el? Spune că va face ceea ce n-a făcut nimeni despre vreo femeie. Deci, primul proiect al „Divinei comedii”, de fapt al personajului Beatrice, este această schiţă a îngerului deşi pe vremea când Dante a scris-o a fost considerată o operă eretică, deoarece s-o pui pe Beatrice alături de Sf.Bernard, era deja o chestie cât se poate de inadmisibilă, teologic vorbind. Din punctul de vedere a criticii pe care o practic, cred că acesta ar fi un criteriu, dar nu de valoare, ci de autentificare a experienţei iniţiale.

 

 

 

Vorbeaţi de o paradigmă, nu putem discuta şi de faptul că această luptă între modernitate ţi tradiţie ţine de o paradigmă a spiritualităţii româneşti? Mă refer şi la ceea ce înseamnă literatura între modern şi tradiţie.

 

Sigur, a existat mereu în istoria literaturii române această discuţie între tradiţie şi modernitate.

 

De la Cantemir, încoace?

 

Poate. Cred că este o falsă problemă ce alegem între tradiţie şi modernitate. Pentru că există, în mare, două vaduri în orice literatură; de aceea şi există tradiţie şi modernitate. A existat mereu chiar şi în antichitate, discuţia asta despre trecut şi prezent. De pildă, în epoca în care au apărut liricii greci, cu Sapho, cu Arhiloch şi ceilalţi, s-a produs o falie în literatura grecească, una să-i zicem, antihomerică. Mult mai târziu, alexandrinismul a crezut şi el că produce o astfel de ruptură… Deci, au existat şi există mereu… cele două vaduri în care te poţi înscrie adecvat sau inadecvat, dar din asta, din faptul de a te înscrie în vadul modern sau în cel tradiţionalist, nu poţi face un criteriu axiologic. Depinde ce anume realizezi în interiorul acelui vad.

 

Nu a fost o reacţie a d-voastră pentru a scandaliza mediocritatea celor din jur sau regulile sistemului? Mă gândesc la faptul că, de mic aţi contestat poziţiile reproductive ale colegilor.

 

Da, le contest şi acum. Pe mine mă deranjează, în general, la intelighenţia română un lucru. Şi anume: faptul că ea nu îndrăzneşte să propună, în primul rând nouă înşine şi apoi celor din afară, propria noastră specificitate, propria noastră creativitate! Pentru intelectualul român chiar de cea mai notorie fineţe, a te agiorna, a te sincroniza cu ultima bibliografie occidentală - în trecut, era cea franţuzească şi cea nemţească, acum cu cea americană - este maxima maximorum! Majoritatea se mulţumesc cu un aggiornamento bibliografic. Şi observ că şi calificativele la doctorate se dau adesea în funcţie de o asemenea prejudecată. Ori, eu cred că este exact invers. Dăm o lecţie foarte proastă tinerilor continuând să credem în acest lucru. Evident, trebuie să cunoaştem foarte bine Occidentul, să-l cunoaştem chiar mai bine decât occidentalii înşişi, pentru că suntem o cultură periferică, dar în acelaşi timp trebuie să facem ca ruşii, să ne asumăm, să ne apropiem cultura occidentală pentru a ne postula propria noastră diferenţă faţă de ea. Propria noastră specificitate. Pentru că pe occidentali, din câte am văzut (din puţinele, mă rog, „incursiuni” pe care le-am făcut în Occident, dar, pentru mine, relevante), nu-i interesează atât lucrurile prin care ne asemănăm cu ei, trăsăturile de-asemănare, ci diferenţele faţă de ei. Altminteri, pot să vă spun că n-ar trebui să avem complexe intelectuale faţă de Occident! Din păcate, însă, noi avem complexe de inferioritate faţă de similarii noştri din Occident şi America. Din păcate, avem înrădăcinat demult în noi complexul provincialului, şi atâta vreme cât ne simţim provinciali şi nu facem nimic ca să nu ne mai simţim astfel, n-avem cum să devenim interesanţi pentru ei...

 

Adică, ce înseamnă să nu facem nimic?

 

Până nu vom avea încredere în propria noastră creativitate şi în afirmarea ei, situaţia noastră în raport cu Occidentul va rămâne ca şi până acum. Vom rămâne o cultură marginală, periferică, provincială cu complexe adleriene!

Prezentarea, notele si interviul realizate de ION MIHAI IONESCU

 

                                                                                

Fotografiile lui ION MIHAI IONESCU

  • Adăugare fotografii
  • Vizualizează Tot

Fişierele video ale lui ION MIHAI IONESCU

  • Adăugare fişiere video
  • Vizualizează Tot

ION MIHAI IONESCU's Blog

INTERVIU VINTAGE CU ALEXANDRU MUŞINA

Postat în August 26, 2014 la 2:30pm 1 Adaugă un comentariu

„MI-AM DAT DEMISIA DIN GENERAŢIA 80!”

 

IN MEMORIAM

Interviu cu poetul şi editorul 

ALEXANDRU MUŞINA

 

 • Născut la 1 iulie 1954 în Sibiu. Absolvent al Liceului „Andrei Şaguna” din Braşov (1973)…

Continuare

POPOR DE INTEGRAME

Postat în Octombrie 21, 2011 la 1:36pm 0 Comentarii

ION MIHAI IONESCU: PAMFLETARUL DE SERVICIU

 

POPOR DE INTEGRAME

 

 

Borges are o povestire scurtă despre istoria infamiei, în care profetul nu-şi descoperă chipul în faţa credincioşilor săi, sub cuvânt că nimeni nu poate privi faţa lui fără să orbească. Când un credincios îi smulge masca, apare un chip hidos, cu buzele mâncate de lepră şi faţa tumefiată de aceeaşi boală. Recenta mască de profet a conducătorului, care se…

Continuare

Interviu cu poetul IOAN MOLDOVAN

Postat în Septembrie 7, 2011 la 11:55am 0 Comentarii

 

„POSTMODERNISMUL ROMÂNESC 

E O PLICTISEALĂ ENORMĂ!”

 

 

Interviu cu poetul IOAN MOLDOVAN

 

 

 

Născut la 20 martie 1952 în Mureşenii de…

Continuare

Interviu cu poetul CLAUDIU KOMARTIN

Postat în Iunie 1, 2011 la 10:25am 4 Comentarii

„COPII CARE SURÂD ÎN MALL,

OAMENII DE AUR CARE TE ÎMBRĂŢIŞEAZĂ,

TOTU-I DE AUR, TOTUL E LUMINĂ!”

 

 Interviu cu poetul CLAUDIU KOMARTIN

 

 

 

• Născut la 7 august 1983 în Bucureşti • Absolvent al Colegiului Naţional „Mihai Eminescu” în 2002 • Student la Facultatea de Limbi şi Literaturi…

Continuare

Panou de comentarii (17 comentarii)

Pentru a putea adăuga comentarii trebuie să fii membru în reţeaua literară / la red literaria !

Alătură-te reţelei reţeaua literară / la red literaria

La 6:50pm on Februarie 15, 2012, Mădălina Zete i-a dăruit utilizatorului ION MIHAI IONESCU un cadou...
Cadou
Buna seara dragii mei :), ce mai faceti? Va astept cu mare drag pe pagina mea de pe Facebook:) "http://www.facebook.com/pages/Madalina-Zete/112572275534969"
La 8:16pm on Decembrie 01, 2011, Mădălina Zete i-a dăruit utilizatorului ION MIHAI IONESCU un cadou...
Cadou
La multi ani Romania! La multi ani romani!!!:-) Mesajul meu-> http://cabina.protv.ro/de-ce-iubesc-romania/903
La 10:26pm on Noiembrie 18, 2011, Mădălina Zete i-a dăruit utilizatorului ION MIHAI IONESCU un cadou...
Cadou
Dragilor, iata ca a mai trecut o saptamana si intre timp a intrat postul Craciunului:-) (ce frumosss, ador iarna). Ce planuri aveti pentru acest sfarsit de saptamana??? Un week-end exceptional!!! :-)
La 1:22pm on Noiembrie 06, 2011, Mădălina Zete i-a dăruit utilizatorului ION MIHAI IONESCU un cadou...
Cadou
Salutare dragii mei prieteni virtuali !!! Mi-a fost dor de voi...ce mai faceti??? cum sunteti? Va pup si va doresc o duminica placuta!!! Promit sa ne auzim foarte curand! :-)
La 10:28am în August 31, 2011, Viorel V. Langa a spus...

   Retrospecţia lacrimală fiind dispensabilă, propun orientarea dialogului spre actualitatea civilaţional- culturală nebecalică şi profeţii nu neaparat scripturistice .                            

   Mărturisesc că asemănarea fizică a megieşului Tiberiu Kiss cu Buddha mi- a scăpat; consacratele statuete orientale cu zeul burtos nu îl reprezintă însă pe adevăratul iluminat prinţ Siddharta, după cum nici omniprezentul personaj zvelt din iconografia creştină, imaginând prototipul medieval al sfinţeniei creştin- monastice, nu fidelizează portretul istoric al tânărului evreu imberb Iisus Hristos.

  Menţionarea “roboţelului” mă îndreptăţeşte să consider că, în pofida aparenţei, resursele fizice îl vitalizează suficient, supraveţuind perenităţii crizei economice.

  Conversaţia, până deunăzi regulată, cu “eroul wagnerian”, traversează de la revenirea lui în România o perioadă recesiune degenerată în tăcere cehoviană: neparticiparea la lansarea de carte din Dumbrăveni, a determinat se pare radierea mea de pe lista invitaţilor la evenimentul editorial similar desfăşurat în Bucureşti…

La 10:10am în Iulie 18, 2011, Ovidiu DAN a spus...
Draga Jimmy, abia astept aparita volumului tau cu interviurile luate in lungul carierei tale jurnalistice. Iti multumesc pentru cele destule interviuri si lansari de carte,  realizate cu mine. Asa cum ziceam si in alta parte( am gresit si mesajul a ajuns pe pagina mea), de indata ce lucrarea ta e in librarii, vom schimba o ora rorlurile si vei fi interviviatul meu in cadrul emisiunii "In linia întii", pe care o conduci.
La 7:16pm on Aprilie 28, 2011, Mădălina Zete i-a dăruit utilizatorului ION MIHAI IONESCU un cadou...
La 9:32pm on Aprilie 17, 2011, Tatiana Cosmescu i-a dăruit utilizatorului ION MIHAI IONESCU un cadou...
Cadou
Impresionant C.V. respect, Tatiana!
La 7:05pm on Martie 24, 2011, Lola i-a dăruit utilizatorului ION MIHAI IONESCU un cadou...
Cadou
... cu mulțumiri. Lola
La 6:59pm on Martie 07, 2011, Mădălina Zete i-a dăruit utilizatorului ION MIHAI IONESCU un cadou...

PollDaddy

 
 
 

Insignă

Se încarcă...

Statistici

Top Poetry Sites

© 2020   Created by Gelu Vlaşin.   Oferit de

Embleme  |  Raportare eroare  |  Termeni de utilizare a serviciilor