Ion Ifrim

   UN DEBUT VIGUROS

  Ion Ifrim e un nume care mi-a atras atenția în paginile  culturale ale Jurnalului de Vrancea, publicația one line care și-a sistat, din păcate, apariția. Iată că impresia de prozator cu vână se menține intactă, dacă nu chiar sporită, și la lectura cărții sale de debut, The Godmother (Editura RAFET, Rm.Sărat, 2011). Prozatorul, deținător al Premiului „MIRCEA MICU” al Festivalului Internațional „Titel Constantinescu”, ediția a IV-a, Râmnicu Sărat, e salutat cu entuziasm confratern, pe coperta a IV-a a cărții, de către Tudor Cicu care-l numește pe noul venit un nou Adrian Zograffi al vremurilor de acum. Savuroasa povestire se derulează în arealul spiritual și geografic consacrat de Panait Istrati, Fănuș Neagu ori Vasile Rusescu, adică Brăila și împrejurimile ei de baladă și legendă, cu personaje care sfidează legile absurde și incorsetante ale regimului de factură totalitaristă și-și caută libertatea în sânul naturii și alături de ființe ce nesocotesc ordinea, malefică, de stat pe măsură ce, chipurile, îi fac jocul murdar și i-l întorc în parodie tocmai pentru că i-au înțeles mecanismele pe care le îmblânzesc sfidându-le. Naratorul este un tânăr ce nu mai poate suporta condiția de sclav al orânduirii socialiste pe fondul crescând al cultului personalității dictatorului Ceaușescu. Acest răzvrătit trăiește clandestin în exoticul oraș danubian în care s-a refugiat spre a-și pierde urmele și pe care nu-l cunoștea, după propria-i mărturisire, decât din povestirile părintelui lui Codin, al Chirei Chiralina și al Spovedaniei unui învins. Fugarul evită  sistematic centrul orașului și preferă, ca și personajele istratiene, largul câmpiei din Insula Mare a Brăilei. Într-o dimineață, personajul narator e desemnat de șeful său temporar să poarte un steag la o întâmpinare a paranoicului care urma să aterizeze cu elicopterul spre a le ține brăilenilor mobilizați cu forța un discurs mobilizator. Cuprins de o lehamite vecină cu greața existențială de care vorbește alunecosul, imoralul și cameleonicul Sartre în romanul sugestiv intitulat La Nausée, purtătorul falei patriotice se descotorosește de drapelul roșu pe care-l reazemă de un zid și dezertează subit de la mărețele idealuri de care trebuia să se lase dopat cu înflăcărare. Gestul acestui abandon poate părea neînsemnat, dacă-l privim cu mintea de pe urmă a românului postdecembrist. Atunci, însă, l-ar fi putut costa libertatea și poate chiar viața. Noroc că niciun delator, România fiind la acea vreme cu cel mai mare număr de sicofanți pe cap de locuitor, nu l-a văzut spre a-l pârî din exces de patriotism adezionar. A renunţat bucuros nu doar la mitingul-mascaradă, ci și la locul de muncă, unul din multele prin care trecuse. Așa ajunge să ceară adăpost, sau, cum se spune undeva cu umor, azil politic, la mama răniților, unul din cele mai de neuitat personaje feminine nu doar ale cărții de față ci dintr-o întreagă faună literară. Câmpul de activitate a acestei femei factotum cu aripi protectoare pentru toți dezmoșteniții soartei este enorm. Autorul cu un acut simț hiperbolic, vizibil în enumerări  dintre cele mai heteroclite, ține s-o prezinte încă din prima pagină: „Hoții o numeau mamă, foștii amanți îi ziceau surioara mea. O dată pătrunși pe ușa apartamentului se prăbușeau în genunchi ca în fața lui Petrache de la Maglavit. Aveai un accident de mașină și ți se suspendase carnetul de conducere, fuseseși trădat în amor, aveai nevoie de salam, măsline, cașcaval pentru nuntă sau o cumetrie, voiai să scapi de blestemul argintului viu, pe care vreun dușman de moarte ți-l trimisese, văzându-l noaptea cum se ia după tine, pe loc mama răniților, un Vito de Corleone rimelat și cu ruj pe buze, îți deschidea tarotul, îți dezlega cununiile, îți reda carnetul de conducere, plecai cu gențile burdușite de salam, măsline, cașcaval. Fără a deține vreo patalama anume, ilegitimă ca și conducerea noastră de stat de pe vremea aceea, noua mea zeiță guverna peste toate vicisitudinile și carențele lumii civile și militare, pe apă și pe uscat, de unde indivizii apăreau, căzându-i la picioare, cerșindu-i de la înălțimea scaunului ei, unde stătea picior peste picior, ca într-un ritual al Bhagavad-Gitei, mila sa sedentară” (pp.7-8). De notat că portretele din această carte se întregesc necontenit, ca niște teoreme epice care se îmbogățesc în chip neașteptat pe tot parcursul demonstrației. Trecutul generoasei matroane e unul prin excelență erotic. Are undeva o fiică de optsprezece ani, dar naratorului îi e greu să-l ghicească pe tatăl biologic al acesteia, așa că se întreabă mucalit cine ar putea fi acesta: Un amant care s-a călugărit? Un comandant de vas? Prim secretarul de partid? Comandantul de miliție? Ministrul de interne (adică Postelnicu care o alergase cândva pe ilustra genitoare printr-un lan de porumb)? Duhul sfânt? Naratorul a cunoscut-o pe mama răniților la vârsta la care prostituatele, ordinare sau de lux, se retrag din activitate și devin codoașe, în cazul în care nu găsesc un bărbat lipsit de prejudecăți și, deci, dispus să le confere statutul de doamne onorabile în înalta societate. Gazda providențială a fugarului care nu mai suportă minciuna și duplicitatea are un astfel de statut. Soțul ei lucrează ca muncitor în Orient, privind de pe schele cum beduinii își bat cămilele cu parul spre a le frăgezi carnea înainte de a le sacrifica. Seara se masturbează și visează la dezmățurile sexuale pe care i le va ocaziona soția atunci când se va întoarce acasă, dacă nu cumva între timp i se vor fi scorojit plămânii de atâta căldură arabă insuportabilă. Ca să obțină un loc de muncă în străinătate, soția lui a trebuit să semneze pactul cu diavolul, adică să accepte să ciripească la securitate, prestație ce-i asigură o imunitate politică de netăgăduit. Cocheta din ea a prins slăbiciunea unui securist imbecil și-i exploatează platonic această dragoste, dictându-i ceea ce vrea el să audă în acest ultim an de dictatură comunistă. Ciudată această relație dintre inchizitor și cea care-i furnizează informații, relație amintind-o pe cea simbiotică dintre un gardian și un deținut dintr-o piesă de teatru a lui Havel! Pe femeie o încearcă o extremă milă față de securistul care trăia umilit de nevastă-sa ce-i punea coarne cu cine vrei și cu cine nu vrei. Bietul om, transferat la arhive avea doar o jumătate de normă constând mai mult în a ieși din pivniță la aer decât să culeagă știrile furnizate de Papesa Ioana (numele de cod al mamei răniților) visa să strângă bani spre a-și cumpăra un trabant. Așa se face că, plecând de la acest amănunt, gazda și musafirul ei îl asociază pe securist funcționarului din Mantaua lui Gogol. Vajnica și duplicitara mamă a răniților se vede nevoită să-și frângă pornirea mărinimoasă de a-l ajuta pe nefericitul ofițer să-și vadă cu ochii visul existenței lui mizere. Raționamentul ei are o logică de tot hazul: „Când îl văd așa de neajutorat, cu planurile acelea mărețe, mi se face milă de el, așa încât îmi vine să-i completez eu restul de bani de care mai are nevoie pentru a intra în posesia acelui nenorocit de trabant, dar mi-e că într-o zi o să i-l fure, o să i se pună pe inimă și o să moară. Că va mai crăpa un drac n-ar fi o nenorocire prea mare, dar cred că, asemenea lui Akaki Akaievici, se va transforma într-o fantomă și va bântui pe la ferestrele mele” (p.46). Nu s-ar putea afirma că mama răniților, născută în același sat ca și poetul Ultimelor sonete închipuite ale lui Shakespeare în traducerea imaginară a lui V.Voiculescu, poet căruia zeloșii torționari roșii i-au ruinat, în închisorile comuniste, toată bruma de sănătate pe care o mai avea și i-au grăbit astfel sfârșitul, e lipsită de oarece sensibilitate. Citind o nuvelă a lui Cehov, unde un actor e cuprins subit de un dor fără sațiu după satul său natal, Veazma, e și ea apucată de o criză de isterie generată de remușcările de a face lucruri împotriva conștiinței ei, cu toate că „delațiunea devenise un sport național” în care „toată lumea pâra pe toată lumea” (p.76). Tragicul personaj gogolianio-caragialesc doar că nu se mutase în apartamentul ei unde își întețise cererile de a o lua de soție. Ca și prostituatele din nuvelele lui Maupassant care refuzau, din considerente ...patriotice, să se culce cu prusacii invadatori din timpul războiului din 1870-1871, matroana buzoiano-brăileană îl ține la distanță pe cel pe care tot ea îl ațâță în chip pervers și nerușinat. Cu ocazia sărbătoririi majoratului Speranței, jalnicul securist diabetic se îmbată ca un porc și e umilit de junii petrecăreți care nu mai nutreau niciun respect față de oamenii înfricoșătoarei securități. Naratorul fusese chiar tentat să se întrebe retoric, à la Villon sau à la Vlahuță: „Unde sunt securiștii de altădată?” (p.47). Care vor fi fost relațiile gazdei, „stăpână a unei stâni fără câini”, cu mai junele ei chiriaș  care o convertește la lectură, nu-i greu de bănuit. Azilantul, valet și salepgiu, o sugerează în chip livresc, aluziv și destul de ambiguu: „În absența Jupânului Dumitrache, pe care nu-l văzusem niciodată, soțul mamei răniților, eu eram o combinație între Chiriacul familiei, care veghea neobosit la onoarea de familist a celui plecat de acasă nu doar pentru rondul unei nopți în care s-au întâmplat atâtea, și dojenitorul fiu al Penelopei, fiul lui Ulisse, cel ce întrerupea ospețele luând la goană pețitorii risipitoarei sale mame” (p.67). Când nu-i dictează informații securistului ce-și ponegrește consoarta, ca și ilustrul harabagiu al lui Creangă, mama răniților merge la pescuit, trecând Dunărea cu bacul pe malul dobrogean, ori chiuretează femei și fete care au păcătuit. Peștele prins e dat la pisici, la câini și mai ales calicilor din bloc. Celor scăpate de sarcinile nedorite nu le ia niciodată niciun ban. Face toate astea din filantropie sau doar să saboteze șeptelul de decreței aflați încă în faza intrauterină într-o vreme în care Bravul Cârmaci se simțea prea mare pentru o populație de doar douăzeci și trei de milioane de supuși? E foarte posibil ca alte resorturi psihanalitice să stea la baza acestor activități clandestine și propensiuni bizare ale inubliabilei protagoniste ce pare să se apropie într-un fel de categoria așa-zișilor sfinți fără dumnezeu. Ea întrupează păcătoasa care continuă să fascineze chiar și după ce s-a descotorosit de aura malefică. Încărcată de sugestii în acest sens e scena în care fostul amant devenit călugăr într-o mănăstire din Bucovina îi oferă o icoană pe care păcătoasa o ia cu mâna între degetele căreia fumegă nelipsita-i țigară. Povestirea lui Ion  Ifrim are o densitate livrescă și intertextuală de netăgăduit. Puține sunt paginile în care să nu apară măcar un nume propriu. Comparațiile, epitetele personificatoare, metaforele și antonomazele inspirate se declanșează în lanț. Astfel, eroina principală cățelește „în stilul flegmatic al lui Marlon Brando câte două pachete de Carpați pe zi, plus unul de kent” (p.18). Ea este când Papesa Ioana, când George Sand fără operă, când doctorul Mangele, când Vito de Corleone, când Nastasia Filipovna, când dizidenta. La rândul lui, securistul, reprezentant al Ministerului Adevărului (metafora e preluată din George Orwel căruia i se recunoaște paternitatea ei), este numit fie Coriolan Drăgănescu, fie umilul funcționar de la trezoreria sufletelor (pp.42-43), fie Akaki Akakievici, fie Guliță din apropierea Pontului Euxin, fie amorezatul justițiar, fie teribilul om al legii, fie blajinul inchizitor, fie heruvimul cu ochi albaștri etc. Când schivnicul Sofronie vine să-și vadă iubita/amanta din tinerețe, el fandează „într-o bruscă genuflexiune, asemnea bătrânului stareţ Zosima în faţa lui Mitea Karamazov” (p.53). Un motan adus acasă de narator „era un cotoi negru, mare, căpățânos, fugit parcă din cartea lui Mihail Bulgacov” (p.26). Descriind arta de chiuretistă benevolă a celebrei Gotmother de la periferia interlopă a Brăilei socialiste și care niciodată nu dăduse greș cu firul ei de nalbă și cu pastila de ergomet, naratorul notează: „Fără bisturiuri și forcepsuri, mama răniților era la fel de îndemânatecă ca (sic) și madam Virghinskaia din Demonii lui Dostoievski, amfitrioana utopicilor petrașevskiști, unde se adunau nenumărați conspiratori, Tokacenco, Stravoghin, Șatov etc. etc.” (38). Imobilul de beton sau blocul în care intră periodic securistul văicăreț spre a se întâlni cu informatoarea lui e perceput ca o Sodomă și o Gomoră dispuse pe verticală. Între timpul trăirii și al mărturisirii s-au scurs mai bine de două decenii. Radiografia societății totalitariste e destul de vie și de necruțătoare în această carte scrisă cu har. Prozatorul ne restituie un zguduitor document de epocă (stupidele vizite de lucru ale președintelui gângav și incult, prostituția sfidând morala de partid, imoralitatea nomenclaturiștilor satrapi și analfabeți, avorturile clandestine provocate din disperare, sărăcia lucie din magazine și statul la interminabile cozi nocturne sau diurne, în speranța că vajnicii constructori ai societății socialiste multilateral dezvoltate se vor căpătui cu niscai tacâmuri sau adidași rahitici, propaganda ideologică tot mai nerușinată și mai găunoasă și care ajunsese să monopolizeze, otrăvindu-le, toată presa, radioul și chiar cele două ore de emisiuni aduse în casele câtorva oameni de hodorogitele televizoare cu lămpi, ridicarea minciunii la rang de politică de stat, festivismele deșănțate etc.), dar nu poate să nu noteze cu amărăciune că poporul român are prin excelență vocația masochismului și memoria îngrozitor de scurtă, de vreme ce nu se poate lipsi de foștii zbiri comuniști aflați, ca păduchii, în fruntea listelor electorale postdecembriste și aleși, paradoxal, de multe ori, în unanimitate, expresie atât de la modă în iepoca de aur. Și se mai și miră, bietul popor mioritic, fascinat sine die de chipul comunistului cu față umană și cu surâs lăbărțat, că nimic nu mai merge în țara asta! Cu siguranță că despre acest prozator, cu nerv de povestitor înnăscut și cu vână de eseist  temerar nu mai puțin viguros și documentat, se va mai vorbi. Ion Ifrim a pășit cu dreptul în lumea literară, cartea sa The Godmother, exaltând în paginile ei nostalgia și tonalitatea marei literaturi ruse, dar nu numai, constituie unul dintre debuturile de bun augur și, neîndoielnic, de excepție, ale anului 2011.     

                                                                                                                    ION ROŞIORU