leoveanu Gabriela Rosemarie
  • Turda
  • România
Partajare pe Facebook
Partajare

Leoveanu Gabriela Rosemarie's Prieteni

  • Balaj Radu-Alin
  • Tatiana Cosmescu
  • Liviu Gogu
  • Elena Mititelu
  • Maria Ratiu
  • Valentin Dragomir
  • Sânziana Batişte
  • Ruxandra Hurezean
  • Mihai-Liviu Deldegan
  • Cristina Maria Vlaşin
  • Cornel Ghica
 

Bine ai venit, leoveanu Gabriela Rosemarie!

Informaţii pentru profil

Preocuparile tale artistice:
scriitor, critic, promotor cultural
Despre mine :
scriu altii

 

Anamneza computerului - poveste

 Bună! Sunt inginer programator la un institut cu renume. Am acasă două computere pe care obişnuiesc să-mi continuii unele lucrări neterminate la serviciu, la care apelez ca să-mi contactez prietenii, sau să mă relaxez. Le-am dat şi un nume; unul este Zev şi celălalt Zek. Când unul din ei, Zev, era pe cale să mă părăsească am început să îi vorbesc:
 - Zev, de ce vrei tu să mă părăseşti? Am fost atâţia ani împreună. Tu ai fost primul meu prieten - computer. Îţi mai aminteşti?
 Şi el mi-a răspuns:
 - Nu. Nu-mi amintesc. Sunt multe informaţii care s-au şters din memoria mea. Chiar tu le-ai şters. Mai ales după ce l-ai adus pe Zek acasă, te-i ocupat numai de el. Apoi, nemulţumită de performanţele mele, mi-ai înlocuit unele componente. Mi-ai introdus mai multă memorie, dar tot mai puţine informaţii.
 - Vai, Zev! Cum poţi spune aşa ceva? Am şters, e adevărat, multe informaţii ca să încapă altele noi.
 - Atunci de ce te miri că acum nu le mai am? Poate că mintea voastră, a oamenilor cu suflet, funcţionează altfel; puteţi păstra şi informaţiile pe care le-aţi şters de pe hard discul meu. Dar eu sunt doar un computer. Procesez informaţiile de care e nevoie la un moment dat şi nu pot înregistra altele la infinit. Am obosit. Voi şterge totul din memorie şi tu mă vei trimite la un depanator să-mi instaleze un alt hard disc. Voi începe o viaţă nouă, cu alte informaţii; viaţă în care nu-mi voi aminti nimic din ceea ce ai făcut tu până acum pentru mine. Dar, îţi rămâne Zec. Ai copiat şi în memoria lui toate informaţiile de care ai nevoie, nu-i aşa?
 - Vai! – i-am răspuns. Mi-e aşa de greu să mă despart de tine. Zec are un alt program. Eu m-am obişnuit cu cel pe care-l ai tu…credeam că voi lucra mereu cu tine…Şi apoi, ce se va întâmpla când şi Zec mă va părăsi? Când şi din memoria lui se vor şterge toate informaţiile mele…eu ce am să devin?!
 Dar, computerul meu Zev nu mi-a mai răspuns. De la o vreme şi Zec dă semne de oboseală. Şi doar erau computere asamblate şi programate chiar de mine
 Adevărul e că am şi doi băieţi… plecaţi în lume. Unul se pare că m-a uitat de tot. Celălalt e pe cale să şteargă din memorie toate informaţiile primite de la mine.
 Poate să prevadă cineva ce se va întâmpla când se vor şterge informaţiile din memoria tuturor computerelor din lume dacă nici în memoria fiilor noştri nu dăinuie prea mult informaţiile pe care cu atâta grijă le-am semănat acolo ?!

 

 

N CAUTAREA UNOR SOLUTII

 

Tot mai mult, în ultima vreme, este pusă sub semnul întrebării eficienţa învăţământului românesc şi nu odată se concluzionează (poate nu tocmai corect) că de vină este cantitatea prea mare de informaţii care trebuie predata copiilor. Nimeni însă nu şi-a pus întrebarea dacă nu cumva forma în care este materia structurată şi predată poate fi anacronică şi de revizuit.

Cunosc copii care îşi pun în mintea lor probleme demne de minţile filosofilor. Dar, ei nu au timp (şi nici voie) să gândească, să citească altceva decât ceea ce este prevăzut pentru teza unică (şi incontestabilă) care va dovedi dreptul lor de a ascede într-o clasă mai înaltă (?!). Şi ne trezim după zece-douăzeci de ani că ceea ce au pritocit ei în minţile lor de copii devine evident prin cercetări savante pentru o lume întreagă. Se obţin premii Nobel (şi titluri de nobleţe) pentru idei la care doar adulţii au avut voie (şi timp) să se gândească. Între timp copilul a fost testat în fel şi chip, şi-a luat toate examenele şi a devenit un vajnic cetăţean anonim, veşnic căutător de slujbe avantajoase, sau mai ştiu eu ce. În fine, ceea ce vreau să subliniez este faptul că actuala formă de învăţământ nu are darul de a sprijini deloc fantezia, inventivitatea, nu are darul de a fi atractivă. Se urmăreşte doar performanţa la care pot ajunge un număr foarte mic de elevi printr-o muncă enormă. Elevul, în general, este apreciat doar pentru capacitatea lui de a memora sau recepta informaţii şi este pus la colţ pentru eventuala deschidere a minţii sale spre domenii ce nu intră în arealul testelor impuse.

De pildă, pentru mine, la 14 ani, când am intrat la liceu, gramatica era o materie imposibilă pentru că, la acea vârstă, nu găseam interesant, sau măcar logic, faptul că un text frumos scris poate să fie fărâmiţat şi disecat pentru a vedea ce parte de vorbire sau propoziţie este cuvântul. La acea vârstă mai purtam în subconştient acel simţ aparte care-mi revela magia cuvântului, iar demistifcarea lui, golirea lui de veşmântul fermecător al tainei cu care se îmbină ca să ne încânte sufletul, (nu numai mintea), era o impietate. Desigur, mai târziu, după vârsta de 14 ani, când raţiunea ocupă un loc tot mai important în evoluţia fiinţei umane, lecţiile de gramatică ar fi fost bine venite, dar în liceu nu s-a mai ocupat nimeni de asta. Am descoperit, deci, că frumuseţea perfecţiunii în exprimare este cauzată de reguli precise abia în timp ce mă pregăteam pentru facultate. Dar ce s-a întâmplat cu cei care n-au optat pentru filologie?! Probabil că au învăţat să scrie şi să se exprime corect în primii ani de gimnaziu, printr-o muncă trudnică foarte neplăcută, dar n-au aflat niciodată ce farmec poate avea această materie dacă ţi se oferă prilej să o studiezi la vârsta potrivită.

Acesta a fost unul dintre motivele pentru care m-am simţit atrasă se o pedagogie alternativă, unde, materiile sunt structurate în funcţie de cerinţele specifice vârstei şi nu după ambiţia adulţilor de a înţelepţi cu orice preţ copilul înainte de vreme; de a-l copleşi cu informaţii care nu prezintă nici un interes pentru el, fiind chiar inutile până la o anumită vârstă. S-a ajuns cu aberanta ambiţie a adulţilor până într-acolo încât un amic (şi nu e un individ oarecare!) îmi spune într-o zi că băieţelul lui de numai 3 ani ştie tabla înmulţirii. Şi l-a ce-i foloseşte asta?, l-am întrebat prompt. N-a putut să-mi răspundă logic, dar s-a înfuriat că nu sunt în stare să apreciez... Ce? Efortul (şi capacitatea) copilului de a se supune cerinţelor (ilogice) ale părinţilor? Necunoscând tainele evoluţiei copilului (şi a omului, în general) nu vom putea stabili o programă coerentă, eficientă şi atractivă. Dar tainele evoluţiei nu cuprind doar dezvoltarea fizică şi capacitatea intelectuală, ci şi pe cea sufletească. Corpul bine hrănit şi îngrijit poate creşte, mintea antrenată poate memora şi chiar înţelege, dar pentru a prelucra cu plăcere informaţiile, pentru a te bucura de învăţătură, pentru a o pune în slujba binelui este nevoie şi de altceva. De acel altceva, ignorat mai bine de două secole de materialism; sufletul. Acea parte sensibilă care ne face fericiţi sau nefericiţi, care resimte viaţa ca pe un dar sau ca pe o povară, acea parte din noi care ne face buni sau răi, acea parte din noi care, până la urmă trebuie salvată ca să fim demni de viaţa care ni s-a dat. Îi învăţăm de mici pe copiii noştri să se îngrijească de trupul lor; să se spele, să mănânce raţional, să facă mişcare în aer liber, să ia medicamente dacă s-au lovit sau îmbolnăvit. Ce anume facem pentru mintea lor? Le hrănim imaginaţia şi le antrenăm memoria. Foarte bine! Apoi îi lăsăm la televizor unde ochii înregistrează de-a valma imagini colorate (uneori agresive sau obscene) care, de cele mai multe ori, depăşesc înţelegerea lor. Dar - veţi spune - copiilor le place!  Cu siguranţă. Există şi otrăvuri plăcute la gust, dar asta nu înseamnă că trebuie să le punem la-ndemâna copiilor, nu?

Ce se întâmplă cu mintea copiilor educată la televizor? Oboseşte în mod inutil. Se naşte în copil nervozitatea, neliniştea, nemulţumirea, neputinţa de a mai distinge în viaţa de zi cu zi (în viaţa lui!) evenimentele importante; pentru că în realitate ele nu se derulează cu repeziciunea imaginilor înregistrate pe peliculă. Până şi sărbătorile, care ar trebui să unească familia în lumina bucuriei, par fade şi sărace faţă de ceea ce văd copii la televizor – sărbători fastuoase, bine regizate, cu efecte pirotehnice spectaculoase, dar de la care ei se simt excluşi, căci sunt doar spectatori şi nu pot participa activ la ele. Astfel, apare sentimentul de frustrare, de respingere a lumii şi lipsa apetitului de viaţă. Mai apoi, copilul se joacă pe calculator. Ore în şir, de la o vârstă fragedă. Sunt persoane (mature, bine-nţeles) care consideră că asta le dezvoltă inteligenţa. Eu cred că doar spiritul de observaţie. Află repede regula jocurilor, locul unde sunt obstacolele şi ce trebuie să facă să le treacă – ori în viaţă obstacolele apar în mod neprevăzut şi nu există reguli prestabilite. Se dezvoltă abilitatea degetelor de a apăsa pe taste, dar şi sentimentul de inutilitate dacă nu pot învinge o arătare de carton desenată pe monitor. Şi mai adăugaţi la asta starea de crispare pe care o dezvoltă în ei orele de concentrare asupra imaginii, efectul şederii îndelungate (anchilozarea spinării) şi cel avut asupra vederii. Va creşte oare inteligenţa copilului în  proporţie cu dezastrul produs în domeniu fizic şi nervos?! La o anumită vârstă calculatorul este interesant, mai apoi indispensabil, dar până atunci copilul are nevoie de cu totul altceva. Are nevoie de poveşti şi jocuri specifice vârstei care să-i permită o evoluţie firească. Are nevoie de vocea omenească a părinţilor şi de aprecierea lor când emit şi ei cu stângăcie o părere. Fără o educare prealabilă a minţii şi a sufletului, calculatorul, televizorul, atomul şi orice altă invenţie de pe pământ nu vor fi decât surse de distrugere şi autodistrugere a omului şi a omenirii. Practicăm, deci, o educaţie nocivă pentru trup şi minte folosindu-ne de tentantele oferte ale civilizaţiei actuale în mod iraţional. În schimb, nu ne ocupăm deloc de educaţia sufletului. Ori, el există. Putem să ne îndoim de existenţa lui, putem să-i spunem oricum, dar conştiinţa, bunătatea, altruismul, cinstea, bucuria şi tristeţea, iubirea şi ura sunt însuşiri sufleteşti. Devin oare mai bun dacă ştiu butona de la trei ani telecomanda şi înregistrez de la o vârstă fragedă imagini cu violenţă, sânge, sex, reclame (mincinoase)? Devin mai bun dacă împuşc mai repede ca fratele meu iepuraşii sau samuraii din jocul de pe calculator? Devin mai generos dacă ştiu tabla înmulţirii la doi ani, sau e sigur că voi ajunge ministru dacă ştiu citi biblia la patru? Copiii de azi cresc ca florile din grădină, ca florile de seră, sau cele de pe câmp. De la o vreme pare că nimeni nu se gândeşte că finalitatea creşterii este omul adult, cel care trebuie să aibă calităţi sufleteşti şi abilităţi practice, nu numai o inteligenţă hrănită cu informaţii. Ori fragmentul de viaţă alocat pentru educarea calităţilor sufleteşti este tocmai copilăria. Normele morale nu trebuiesc predate, teoretizate, decât după ce atingem vârsta  raţiunii. Dar ele trebuiesc însuşite odată cu mersul în două picioare, odată cu spălatul pe mâini, odată cu prima poveste spusă în taină, seara la culcare de glasul blând al mamei. Orice copil din lume, pentru a avea o evoluţie armonioasă ar trebui să descopere în primii şapte ani de viaţă că lumea este bună, în următorii şapte ani că lumea este frumoasă, şi atunci, după 14 ani, cu siguranţă va constata că lumea este interesantă şi va avea o stare de curiozitate faţă de tot ce conţine ea. Dacă în anii de gimnaziu o lecţie de geografie, de muzică sau de matematică nu stârneşte o emoţie în sufletul elevului, însemnă că profesorul s-a adresat doar raţiunii. Ori, acest mod de abordare al materiilor este eficient doar în anii de liceu. Între 7 şi 14 ani trebuiesc stârnite cât mai des bucuria şi plăcerea faţă de tematica lecţiilor. Bucuria este dată de frumos şi frumosul se exprimă prin artă; şi trebuie să alegem adevărul, frumosul şi binele ca scop al lecţiilor noastre chiar şi atunci când predăm materii mai rigide, ştiinţifice. Sunt mai eficiente la vârsta gimnazială povestirile şi legendele despre eroi decât memorarea datelor în care au săvârşit faptele lor, sunt mai atractive biografiile oamenilor de ştiinţă, decât descrierea descoperirilor făcute de ei. Căci, dacă elevul de gimnaziu a trebuit să depună un efort mintal (neplăcut) pentru însuşirea unor cunoştinţe, va acumula un sentiment de antipatie nu numai faţă de personaje, ci şi faţă de faptele lor, şi chiar faţă de materia respectivă. Şi atunci, curiozitatea elevului se va îndrepta spre cu totul alte domenii (nu întotdeauna legate de şcoală).  Merită, deci, să ne revizuim metodele de predare incluzând în procesul de învăţământ o cale de a ne adresa şi sensibilităţii copilului, educării sufletului, nu numai a minţii. Ar fi de dorit să aflăm şi un nou procedeu de evaluare a cunoştinţelor, nu numai pe baza unor medii (nerelevante până la urmă), ci şi pe baza efectului pe care îl are materia predată asupra evoluţiei fiecărui elev în parte, asupra viitoarei fiinţe matură. Poate ar trebui pus mai mult accentul pe obiective ca: trezirea interesului pentru materie şi dorinţa de învăţare. Poate…. ar trebui să ne preocupăm mai mult, nu de structurarea materiei, ci de mijloacele prin care ea poate deveni mai atractivă ţinând cont (neapărat!) de cerinţele vârstei. Poate că este timpul să aflăm că experimentelor de aproape o sută de ani de pedagogie Waldorf în lume, au dovedit că includerea elementului artistic în procesul de învăţământ produce la nivelul conştiinţei elevului spectaculoase schimbări de atitudine faţă de învăţătură şi şcoală. Poate ar fi bine să găsim o cale de acces şi spre sufletul copiilor, nu numai spre minţile lor.     

 

 

OBIECTIVE CULTURALE – LUGOJ 201Vorbim tot mai des in ultima vreme de politica culturală a timpului nostru, de lipsa de discernământ şi amestecul neavenit de valoare şi nonvaloare; cu alte cuvinte ne plângem iar şi iar, după bunul (sau răul) obicei al locului, fără a pune în ecuaţie factori esenţiali în elaborarea aprecierilor (sau a deprecierilor) noastre. Suntem o naţiune tânără, chiar dacă rădăcinile noastre se răsfrâng adânc în solul istoriei. În mai puţin de două secole, cultura naţională abia dacă a cunoscut doi-trei paşi esenţiali; dar, ce-i drept, în unele domenii, făcuţi în salturi spectaculoase din punct de vedere calitativ. Şi, referindu-ne în mod special la teatru, putem spune că, într-un timp foarte scurt teatrul a făcut un salt calitativ nemaiîntâlnit în alte culturi – de la bâlci direct la o dramaturgie remarcabilă cu specific naţional – şi ar trebui să fim mândri de acest lucru.

Cu câteva săptămâni în urmă, invitată fiind la Lugoj cu prilejul unui festival de teatru; singurul Festival de teatru pentru neprofesionişti, după cum scrie în invitaţie, am avut prilejul să constat încă odată acest lucru.

Lugojul, oraş mic, aflat la doar câţiva kilometri distanţă de Timişoara, în conul de umbră al acestei cetăţi culturale, are un Teatru Municipal, actori neprofesionişti, dar temeinic pregătiţi pentru scenă în cadrul Şcolii de Artă. Şi are un public de teatru permanent (abonat) într-un timp în care multe centre mari şi teatre cu renume suferă de infidelitatea spectatorilor. Reacţia acestui public la spectacolele festivalului ne-au convins că este nu doar loial ci şi avizat.

Lugojul găzduieşte acum o actriţă (Maria Voronca) cu multă experienţă (peste 30 de ani în teatru) şi cu foarte mult suflet, dăruit în întregime mişcării teatrale din urbea sa natală. Sprijinită de un alt lider al vieţii culturale din oraş, d-l. prof. Nicolae Blidaru, directorul Casei de cultură şi, desigur, de oficialii urbei, ea a reuşit să adune şi să însufleţească o trupă care oferă localnicilor cel puţin două premiere anual şi din doi în doi ani un festival cu participarea unor trupe din ţară şi străinătate.

„Lugojului i s-a încredinţat acest eveniment datorită faptului că are o tradiţie culturală de peste 160 de ani” – declară cu mândrie d-l director Blidaru.

Festivalul din acest an a fost unul jubiliar, deoarece primul a avut loc în 1992 şi în cele nouă ediţii care s-au derulat până acum, din doi în doi ani, s-au prezentat 140 de spectacole la care au participat peste 2500 de oaspeţi ai scenei din Germania, Grecia, Danemarca, Franţa, Italia, Republica Moldova, Serbia, Ungaria şi Argentina.

Ediţia de anul acesta a debutat cu piesa Steaua fără nume,de M Sebastian, în interpretarea gazdelor şi în regia aceleiaşi neobosite septuagenare, Maria Voronca. Un spectacol în stil clasic, cel agreat mai mult de vajnicii spectatori ai Lugojului (şi de care adesea ni se face dor şi nouă, cei obişnuiţi să urmărim doar sofisticăriile regizorale ale marilor scene). Siguranţa şi dezinvoltura cu care actorii şi-au interpretat rolurile ne-au convins că este vorba de neprofesionişti cu experienţa scenei şi cu ore multe cheltuite întru cizelarea fiecărui personaj. Am descoperit aici o domnişoara Cucu – Lăcrămioara Androni - foarte originală, poate prima (din cele foarte multe pe care le-am văzut) care nu a caricaturizat excesiv personajul, ci a reuşit să servească cu adevărat intenţia autorului; de a prezenta o fostă Mona alterată de condiţiile vieţii provinciale. Cristina Velici, o Monă foarte frumoasă, realizează un rol de tânără rasată, când veselă când tristă, uşor marcată de tracul primei ei apariţii pe scenă. În rolul lui Miroiu, Tudor Trăilă realizează un personaj firesc, cu o tandreţe discretă, neafectată, fără a marşa pe comicul de situaţie, fără a aborda în momentele duioase un romantism desuet. (Din păcate, a fost insuficient marcat - şi marcant- în finalul piesei). Loredana Lupescu, în rolul elevei, realizează o compoziţie uşor caricaturală, stârnind cuvenita simpatie faţă de personaj prin fiecare gest bine temperat întru redarea stărilor interioare. Constantin Ilie a realizat un Grig distins, pragmatic, lipsit de prejudecăţi, sigur pe el şi pe situaţie, prezentându-şi argumentele personajului cu dezinvoltura celui care are o îndelungată experienţă scenică. Scurtele apariţii ale lui Ovidiu Decean au fost remarcabile datorită faptului că, în interpretarea sa, Udrea, un personaj secundar, devine o personalitate distinctă caracterizată de bonomie, francheţe şi naturaleţe. În celelalte roluri Constantin Goloşie (şeful gării), Maria Rogobete (Leanţa) şi Cristian Alexandru (ţăranul), completează în mod fericit galeria personajelor lui Sebastian  conferind fiecare un dram de originalitate rolului său.

Şi ca să nu cădem în păcatul idealizării omiţând eventualele lipsuri, am aminti că deşi costumele au fost cu mult bun gust realizate, decorurile ar fi avut nevoie de un ochi de scenograf şi, poate, de o mică investiţie pentru realizarea lui.

De la jonglerie, tumbe şi dans, până la, vorbirea, gestica şi mimica teatrală, totul a fost pus în slujba realizării unui spectacol de calitate, realizat cu o pricepere surprinzătoare de amatorii din Argentina. Teatrul din Grecia  a adus în scenă comedia de bun gust – fără comicării – stârnind simpatia publicului pentru personajele bonome, altruiste, devenite aproape ridicole în încercarea de a-şi manifesta omenia faţă de un evreu care  încearcă să se ascundă de urmăritorii SS-işti. Un subiect grav, un joc pertinent, o interpretare capabilă să impresioneze şi să modeleze sufletele spectatorilor chiar dacă limba în care s-a vorbit le era necunoscută. Reacţia publicului la calitatea interpretărilor a fost un barometru perfect al calităţii fiecărui spectacol. Şi pentru asta publicul a fost gratulat cu două expoziţii de pictură, una de sculptură, cu două lansări de carte şi… un reconfortant spectacol de operetă (Silvia, de E.Kalman) prezentat de studenţii Facultăţii de Muzică a Universităţii de Vest din Timişoara, în regia lui Petru-Silviu Văcărescu.

N-au fost uitaţi nici micii spectatori ai oraşului, care au avut parte de Năzdrăvăniile lui Nică (o adaptare după Ion Creangă în interpretarea actorilor de la teatrul „Aurel Elefterescu” din Călăraşi, în regia lui Ştefan Niţu) şi de câteva din poveştile lui Creangă cuprinse într-o adaptare de (aceiaşi harnică) Maria Voronca, unde domnişoara Cucu, Grig, Miroiu, Udrea etc. au devenit urşi, iepuraşi, lupi şi vulpiţe de nerecunoscut sub noua lor înfăţişare, dar primiţi cu iubire, cu aplauze şi voie bună de micii (şi marii) spectatori.              

La o săptămână de la acest impresionant eveniment avea loc la Cluj Napoca Festivalul teatrului pentru copii şi la două săptămâni Festivalul celor mai bune spectacole ale anului la Bucureşti. Nu cred că voi păcătui cuprinzându-le pe toate trei sub aceiaşi cupolă; a frumoaselor, distinselor şi impresionantelor bune intenţii de a oferi  publicului, prin variate forme, o cale de a-şi lărgi orizontul artistic; de a oferi o cale de salvare, de perpetuare şi (eventual) de eternizare a fenomenului teatral.

Leoveanu Gabriela Rosemarie's Blog

UN GEST DE TANDREŢE PENTRU MAESTRUL BELIGAN

Postat în Septembrie 17, 2013 la 3:10am 0 Comentarii

 

Ori de câte ori trec prin localitatea Brad, mă gândesc la Radu Beligan. Şi se întâmpă asta cam de două ori pe an, când mă duc şi mă întorc de la Gurahonţ. Până la Brad mă duce…

Continuare

. TREVOR RAVENSCROFT , LANCEA DESTINULUI

Postat în Octombrie 21, 2011 la 8:35pm 0 Comentarii

.  TREVOR RAVENSCROFT , LANCEA DESTINULUI

Editura: Pro Editură şi Tipografie, Colecţia Universuri secrete

 

Nimeni n-ar putea bănui că marele dezastru al secolului XX a pornit de la o legendă şi că principalul artizan al celui de al II-lea război mondial şi-a dobândit puterea sub impresia unei superstiţii.

Cele relatate de Trevor Ravenscraft în cartea Lancea destinului pot părea fantasmagorice. Dar, unii cititori, cu minţi mai…

Continuare

STELA FURCOVICI, HARUL CA DESTIN

Postat în Octombrie 11, 2011 la 7:23pm 6 Comentarii

. STELA FURCOVICI, HARUL CA DESTIN

 

Se spune că arta dramatică este cea mai vitregită dintre toate prin faptul că are viaţa cea mai scurtă; nu poate fi conservată şi păstrată de-a lungul mai multor generaţii ca muzica, pictura sau literatura. Şi totuşi, eu cred, că ea persistă sub o formă ocultă, imprimându-se în conştiinţa, sau subconştientul spectatorilor având chiar efect de transformare asupra sensibilităţii lor. Dar pentru asta este nevoie de actori talentaţi, autentici,…

Continuare

Un cuvânt de suflet pentru Ultimul anotimp

Postat în Octombrie 11, 2011 la 7:00pm 0 Comentarii

 

Un cuvânt de suflet pentru Ultimul anotimp

 

La 16 februari 2000, Negoiţă Irimie trecea peste pragul vieţii pământeşti, în lumea de dincolo, şi acolo, de bună seamă, va fi fost aşteptat cu frăţească iubire de congenerul său Nichita Stănescu, ceva mai devrme petrecut dintre noi.

Ambii poeţi/prieteni s-au născut la Ploieşti în 1933 şi au fost dăruiţi din naştere cu har şi incontestabilă fire de boem, cu un nedisimulat…

Continuare

Panou de comentarii (11 comentarii)

Pentru a putea adăuga comentarii trebuie să fii membru în reţeaua literară / la red literaria !

Alătură-te reţelei reţeaua literară / la red literaria

La 8:51am on Martie 09, 2014, Ninel Vrânceanu i-a dăruit utilizatorului leoveanu Gabriela Rosemarie un cadou...
Cadou
La mulţi ani!
La 8:11pm on Octombrie 13, 2011, Mihai-Liviu Deldegan i-a dăruit utilizatorului leoveanu Gabriela Rosemarie un cadou...
Cadou
Cu multumiri pentru aducerile-aminteri. Sarut mana, doamna.
La 7:43pm on Aprilie 28, 2011, Mădălina Zete i-a dăruit utilizatorului leoveanu Gabriela Rosemarie un cadou...
La 11:20am on Martie 09, 2011, Sânziana Batişte i-a dăruit utilizatorului leoveanu Gabriela Rosemarie un cadou...
Cadou
La mulţi ani! Sânziana Batişte
La 7:18pm on Februarie 04, 2011, Mădălina Zete i-a dăruit utilizatorului leoveanu Gabriela Rosemarie un cadou...
Cadou
Să aveti parte de un sfârşit de săptămână senin!!! ( cei ce au asc. poeziile), sper că aţi reuşit să vă desprindeţi de aceasta realitate chiar dacă pentru 2 - 3 minute şi să trăiţi o poveste de basm!
La 5:35pm on Ianuarie 16, 2011, Sânziana Batişte i-a dăruit utilizatorului leoveanu Gabriela Rosemarie un cadou...
Cadou
Bine v-am găsit! Sânziana Batişte
La 10:42pm on Ianuarie 13, 2011, Lucretia Berzintu i-a dăruit utilizatorului leoveanu Gabriela Rosemarie un cadou...
Cadou
Bine ai venit în grupul nostru, România - Israel, stimată Gabriela Rosemarie! La mulți ani!
La 8:09am on Ianuarie 13, 2011, Ion Burhan i-a dăruit utilizatorului leoveanu Gabriela Rosemarie un cadou...
Cadou
un semn de stimă pentru delimitarea unei atitudini.
La 1:54pm în Decembrie 29, 2010, Elisabeta Branoiu a spus...
LA
MULTI ANI! Sa fiti binecuvantata de Dumnezeu tot anul 2011 cu multe
bucurii si multa dragoste de la cei din jur, Doamne ajuta!
La 10:32pm în Decembrie 17, 2010, Petre Anghel a spus...

Va multumesc pentru aprecierile la textul meu despre literatura si societate. Sa aveți sărbători fericite!

PollDaddy

 
 
 

© 2018   Created by Gelu Vlaşin.   Oferit de

Embleme  |  Raportare eroare  |  Termeni de utilizare a serviciilor