plouă peste prunii bunicului 

ograda părăsită se năruie sub pomii împovărați de ani 

zidul casei se cască printr-o crăpătură uriașă spre râpa din dreapta 

tinda păstrează în lemn urmele bătrânului 

la fântâna de peste drum cumpăna scârție în bătaia vântului molcom al serii 

razele apusului luminează o clipă orizontul 

apoi bezna se lasă ca o plapumă groasă peste…

scuipam sânge în ligheanul străveziu de sub pat 

la căpătâi o umbră mă veghea de câteva zile 

captiv în mijlocul acestui lan de singurătate 

seceram snopii tăcerii de oameni 

se înnopta

departe se auzea un urlet lugubru de câine 

scuipasem ADN-ul tuturor viețuitoarelor din arca lui Noe 

și totuși nimeni nu culegea sângele ultimului om într-o eprubetă 

cine să-l mai recreeze pe Adam din…

în fața bisericii 

m-a întrebat cineva: de ce nu intri fiule? 

în spatele ușilor închise nu e Dumnezeu am răspuns 

doar idoli de piatră 

icoane făcătoare de bani 

și moaște hidoase 

mascote ale putreziciunii 

în fiecare zi Iisus se plimbă prin catedrale 

dezumflă roțile mercedesului parcat în altar 

privește hainele aurite ale fariseului bărbos 

care oficiază slujba adormirii…

te-am alcătuit din săruturi 

vers cu vers te-am compus 

până când 

m-am trezit cu tine în brațe 

vie 

atât de vie 

aveai acel zâmbet fermecător care mi-a rămas în minte 

în somn te rostesc ca pe o rugăciune 

m-am îndrăgostit de fiecare literă a ta 

te iubesc de la A la Z

noi doi vom rescrie istoria universală a iubirii 

în versuri cu litere rupte din noi 

dimineața devreme 

ador să-ți privesc trupul acoperit doar cu săruturi 

când…

sunt dimineți în care oamenii devin prea transparenți 

prea incolori ca să îi mai poți vedea sau să le poți mirosi prezența 

pătrunzi prin ei în drumul spre nicăieri 

faci găuri uriașe în zborul păsărilor 

lași dîre de fum în urma ta și goluri de aer 

detonezi cantități industriale de sentimente 

pilonii zilei se cutremură 

cerul troznește din toate încheieturile 

orașul devine…

mi-era dor 

să îmi îngrop neliniștea în lutul proaspăt al unei femei 

să-i modelez în noapte chipul 

mi-aș vinde sufletul de-aș putea deveni alchimistul suprem 

cel ce dă viață pământului 

transformă noroiul în carne 

să-i țină de urât

ating fața palidă a lumii 

într-o dimineață rece ca un cadavru 

lumina pare ciugulită pe alocuri de păsări uriașe 

urme de sânge la orizont se întind precum o hemoragie a cerului 

orașul asediat de umbre 

suferă cumplit de tristețe 

doar furnalele fabricii de cherestea umplu cerul de noxe 

îi pansează goliciunea 

Dumnezeu…

când cazi în gol 

cu un ultim gest te prinzi de marginile cerului 

tragi după tine dincolo de moarte 

pătura ce îi va ține de cald sufletului

atunci când carnea putrezește 

oasele se fărâmițează 

și nu mai rămâne decât un pumn de lut din ceea ce a fost om 

la adăpost de iernile lungi ale inexistenței 

vei sta ghemuit în albastrul senin al speranței 

că într-o zi vei fi 

din…

aproape

cât mai aproape de tine

cuvintele devin flagelări

când reci când ascuțite

taie pe viu

bisturiul meu face carnea să doară plăcut

al tău să scrâșnească spastic

pieptul ți l-aș tăia în linii mari

în cercuri largi

mai jos spre coapse

aș face o acoladă cât un salt în timp

în ea aș încropi o întreagă poezie despre noi

literele le-aș scrijeli cu același cuțit cu care operez pe creier

femeile îndrăgostite de singurătate…