aşteaptă trenuri 

spre nord 

spre sud 

către oriunde

diminețile

mi s-au șlefuit cumva

singure

sau poate vara asta atipică

a inventat pentru mine

un fel de copilărie primordială

în care am devenit

un Alice androgin

în propria curte

a minunilor oglindite

chiar dacă zidurile minții

mi-au crescut imoral

până în nori

fiecare respirație

arde în mine artificii nirvanice

luminând cerul gurii

acolo unde…

poţi să-mi dizolvi 

existenţialo

matinal şi atât de precoce 

claustrofobia

cu ştrampii tăi 

prea lycra 

să rămână credibili întregi

în ascensorul acesta nebun

dinspre moarte 

spre viaţă 

în care m-ai azvârlit 

placat aproape disperată

din dragoste 

să mă faci eseu antologic

chiar în buturile 

şi sub nasul rivalei 

de la parter 

devenită brusc 

spectatoare cu degetul înţepenit 

pe un buton…

 de tine noaptea târziu

mă leg cu cearceafuri

cioplite din lună

în lună tremurul minţii 

mi-a lăsat în insolvenţă virală

 inima în locul ei

un copac înflorit mi-a crescut

mult îţi mai place

 să îl urci

să-l cobori

să te joci în el

de-a nemuritorii

dar mai ales

cum te privesc eu

din josul meu

în susul tău

voi tăcea 

oricâte nemuriri e nevoie

de un singur sărut

şi totul poate…

de nenumărate ori

pentru că iluzia acestei vieți

nu are noimă

sunt mult mai viu

atunci când visez

în lumile de acolo

există o logică

mă simt împăcat

cel mai greu

 mi se pare a ști

cine pe cine visează

eu cel fără noimă

pe cel împăcat

sau invers?

e dificil de răspuns

când ți se pare

că ești doar carne

frumos…