Buzele nu se mai mişcau.

(Ochii nu mai clipeau)

                               lui Adrian Păunescu

Glasul a uitat îndoielile înfiripate,

a adoptat un mic zâmbet,

era o şoaptă răguşită.

Cu privirea aţintită în tavan

gura îi zâmbea puţin

pe chipul rămas strâns

în timpul ce acţiona ca o pensulă udă

şi pleoapele coborâte

cu sângele năvălind în obraji

încremenind la tâmple zbătute

de două vene umflate în geana cenuşie

de lumina gândurilor alergate prin mintea

ochilor ce aruncau scântei

din timpul fără graniţe

când tăcerile lungi şi urâte au reînceput

şi fruntea era o rană sângerândă

cu palma făcută căuş ca un cuib

ce adulmeca în jur căutând o scăpare

din lumea roasă pe dinăuntru

ca un om care se zgârie pe faţă

şi sângerează în propria-i barbă

într-un astfel de timp

în mlaştina neagră din-lăuntru

şi-a umezit buzele cu vârful limbii

când pielea gusta aerul.

Buzele nu se mai mişcau. Ochii nu mai clipeau.