când tălpile cu sânge

în urmă-și las' odihna

când țipătul își urlă tăcerile

în noapte

când masca de pe om

în animal se face

te-așezi în rând cu soarta

și adunat de spate

mai scormonești toiagul

de mituri și povești

fântânile pe umeri

prind rădăcini ori șoapte

doar anotimpul știe

să-ți numere din riduri

și cerul te privește și-ți spune-n colțul gurii

să fii argintul viu din mijlocul furtunii…

mereu ți-am povestit câte ceva

pe ascuns ți-am așezat mere sub pernă

m-am prefăcut că sunt Salus

și fără să înțelegi de ce adun roua…

Fără cruce omul îşi pierde orientarea. Sub greutatea crucilor adunate se îndoaie și universul; stelele cad, timpul adoarme beteag. Ce vrei să faci? Te întrebi dacă te poți lăsa de viață. Sângele îți urlă în urechi și gândurile par că sunt ale unui străin. Presimți că nu e bine. Poate că te înșeli. Ești un simplu muritor. Mutilezi conștient propria voinţă. Rămâi cu ochii închişi nu pentru revenire, ci pentru uitare. 

Omenirea a fost invitată…

peste poduri se lasă dimineți leneșe

chipul cerului a prins riduri

femeia își face culcuș din vânturi

și așteaptă ploile să-i spele nopțile

că doar nu setea aceasta i-a uscat gâtul

și nici colțul lupului nu i-a oprit cărările 

femeia învelește sufletul cu frunze

cere iertare pământului

și vieții sale timp de așteptare

că doar nu foamea…

˗ Adu cartoanele aici!

˗ Le aduc. Unde să le pun?

˗ Uite, aici. Să nu vadă lumea cum arată un om distrus.

˗ Săraca de ea!

˗ Acum îi e mai bine ei. Nouă, nu. Deci poți reformula cu ”săracii de noi”. Hello, go on! You are not allowed here. Go, go, please! 

Lumea privea chipul femeii…