- Trebuie să dovedești în viață. Viața nu e un capriciu. Te supui ei. Nu te întreba de ce. E un cadou. Trăiește-ți cadoul!

- Nu am desfăcut ambalajul. Cred că e târziu acum să încep. E târziu. Am înțeles  că sunt, dar pentru cine să mai dovedesc?

- Deja îți pui întrebări. Există iubire. Iubește! Există pământ. Vorbește! Există cer. Cântă! Există copii. Trăiește! Eu nu sunt scriitor și poate că ai să râzi de mine. Ceea ce vreau, de fapt, să-ți spun e mult…

pe covorul tău au rămas urmele

rănile făcute de timp

au țesut pânza recunoașterii

ceea ce sunt

ceea ce vezi

nu e altceva decât un gând sumar într-un flamingo prea mare



libertatea nu stă într-un picior 

ar trebui să știi 

problema sinuciderii e agățată de abajur

doar acest zid rece 

de care te sprijini…

Itaca, Dublin, nr. 3

Heliopolis

M-am oprit la porțile orașului Heliopolis. Era pustiu. Aerul frigea. Gândul era de a merge mai departe, dar din tălpi îmi curgea sânge. Probabil am călcat într-un ciot uscat. Nu le mai simțeam. Mergeam din inerție. Trebuia să ajung în oraș. Pisicile îmi apăreau în vis de câteva nopți la rând. Șerpii, însă, mă însoțeau toată ziua. Șuieratul continuu îmi grăbea pasul. Știam că nu sunt. Și dacă mă înșelam? Preotul a spus că ziua nu sunt în pericol. Nopțile,…

probabil că valul trecerii peste timp

ne-a făcut mai șuierători

probabil că din pricina zarurilor

ne frângem inima stând în picioare

și apoi ce rost mai are să te întrebi de ce?

fracțiile nu se strâng în batistă

viața s-a schimbat a minune



nimicul nu produce treceri peste calități

prezența să fie ca o depărtare?…

Nu știu cum pune viața problema...

Picioarele au răsturnat urme adânci și doar eșecul drumului parcurs degeaba mai naște o întrebare: pentru câtă vreme mai beau din acest pahar cu apă amară? Nu știu ce am devenit și nici nu vreau să aflu. Să-mi întind capcane căutând răspunsuri? Ah, ce multe secunde aș arde amarnic gândind la un minut de împlinire! Lustruiesc amăgitoare vise. Hm, știu că ai să râzi, tu cititorule, tu împlinitule,…

mi-e a fericire pân' la cer și dincolo de stele

și nici muntele n-ar ajunge coama zâmbetului meu

dar mi-e a verde pân' la infinitul nopții

și nici zorile n-au să afle visele



paralele ținându-se de mână

și poftele inimii țipă conștiințe

pentru că în tălpi sângele seamănă urme



nu mă privi cu ochi prematuri și cuminți

arborele mântuirii naște…

răzbunarea s-a prins în jocul funebru 

s-a atins inelul de buza pământului 

și iată cum toiagul singurului cuvânt de adio

s-a prins ca un mărăcine în părul meu

otrava ploii a secat metafora 

hoți de buzunare au tatuat cu sticlele de bere

pe glezne

numele din vis

din visul cui au răsărit maci negri?

ah nu mă întreba de ce speranța…