nimic nu mai creşte în noi

doar umbra acestei dimineţi

în care înveţi cum să fugi gol prin ploaie

să te speli de păcate cu apa cerului

povestea iubirii din memorie

se scrie în temniţa unei zile de toamnă

când te declari mulţumit cu toată năvala de frunze

căzută peste visele tale necoapte

ai învăţat să-ţi suporţi viaţa peticită

buzunarul peticit

cu gândul la îngerul din vitrina copilăriei

care îţi zâmbea iar tu simţeai cum timpul

se lipea…

în mine moare mereu cineva
pe ritmurile neauzite ale unui clopot

numai tu cu sărutul tău virtual
îmi ţii noaptea-ntre buze
hrăneşti vulturii din frigul
ce-mi scormoneşte măruntaiele

eu prelungesc cuvinte
până la limita descărnării
dau bice nimicului în sens giratoriu

în cimitirul ce-mi creşte în locul măduvei
niciun vaiet

nici un oftat nu mişcă vântul

doar clopotele astea înfiorate
mi se agaţă de trup

dacă urci dimineaţa pe munte

şi privesti în ochi răsăritul

toate întâmplările împrumută un trup arcuit

şi se închină

lumea îţi pare mai frumoasă

îi ierţi cu mai multă uşurinţă pe oameni

şi îi iubeşti cu toate imperfecţiunile lor

aşa cum se iubesc pietrele într-un zid

pentru că le este frig

sau frică

nu-ţi mai creezi singur duşmani

ca apoi să le declari război

vrei doar să-i smulgi luminii

ceva care să-ţi aparţină…

suntem singuri şi goi 

ca o pădure fără anotimp



numai tablourile tale cu roze

din vremea în care iubeam amândoi

acelaşi pirat orb a lui Stevenson

numai ele în frumuseţea lor adâncă

mai amintesc de vremea aceea în care bucuria

ne bătea mai tare decât inima 



iubirea e un zbor urcat la stele

dar rătăcit de la…

stăteam cu vorbele în gură 
le plimbam dintr-o parte în alta 
apoi le înghițeam teama

de pe buze ne cădea tăcerea 
întinsă
ca o funie de spânzurat

fiecare asculta depărtarea celuilalt

cuvintele noastre 
erau mai mari decat ușa
rămâneau mereu afară
în pantofii lăsați la intrare

când devii trist rămâi singur în pragul casei tale

ca un copac ce nu cunoaşte libertatea mersului

te slujeşti de cuvinte ca de o plasă de prins muşte

atâtea lovituri de ciocan în piatra filozofală 

şi nimic nu explică moartea



construieşti singur temniţe în care îţi închizi pe viaţă culorile

laşi liber negrul culoare pe care poţi fredona în voie…

rătăceam printre stâncile nopții

cerul părea un capăt de icoană

iar lumea în piept un ceas uriaş

ce trebuia mereu întors



tăcerea ne atârna până la pământ

se rotea în jurul nostru

ca o placă de gramofon



despărţea frigul căzut între noi



eram două trenuri coborâte din noapte

două păsări cu zborul pe…

prima mea fantezie acel gest 

luminat de o lanternă într-un parc 

când te cuibăreai în scorbura nopţii

şi-mi adormeai cuvintele pe o piele de aer



erai frumos ca o lume fără oglinzi



ne acopeream cu speranţele altora

ne astupam urechile cu ceară

şi ne legam de catargul unui vapor

care se scufunda odată cu noi…

în casă eşti doar tu şi liniştea

o auzi cum şuieră pe lângă tine

ca un tren de marfă

apoi se aşează în tomuri albastre

pe rafturile reci



prin ochii ferestrei lumea pare perfectă

poţi vedea acvariile cu peştişori aurii ale sfinţilor

poţi auzi cântecul pianistului de pe ocean

cum trece din văzduhul cu ciori

în camera ta de închiriat



e cel mai lung coşmar de până acum gândeşti

în lumina dimineţii timpul trece…

mamei

între pereţii zilelor mele e din nou vară

de parcă nu s-ar fi întâmplat nimic

e o blândeţe aiurea în aer

nici Cronos nu-şi mai devorează fii

nici Narcis nu mai e ademenit de gândul sinuciderii

pe marginea unei fântâni

acelaşi curcubeu pe spinarea serii

aceeaşi oaie fără botniţă mănâncă floarea Prinţului

lumina a plecat să te caute dincolo de orizont mamă

iar tu hălăduieşti pe cărările verii

cu zâmbetul tău…

este impudic să vorbeşti despre tristeţe când eşti fericit ţi-am spus e ca şi cum ai mutila un copil nenăscut sau ai schimba soarta ciobanului mioritic.

în ziua în care nu se mai întâmplă nimic ţi-e dor de Dumnezeu de o posibilă flamă un combustibil ceva care să-ţi înarmeze pasul o voce care să te asigure că poţi fi vesel fără niciun motiv fericit şi absent să ciopleşti iarăşi inimi în lemnul cireşului din grădină apoi să urci vara într-un vârf de…

în casă eşti doar tu şi liniştea

o auzi cum şuieră pe lângă tine

ca un tren de marfă

apoi se aşează în tomuri albe

pe rafturile bibliotecii



prin ochii ferestrei lumea pare perfectă



poţi vedea acvariile cu peştişori aurii ale sfinţilor

poţi auzi cântecul pianistului de pe ocean

cum trece din văzduhul cu ciori

direct în camera ta de închiriat



e cel mai lung coşmar de până acum gândeşti



în lumina dimineţii timpul trece…

biată iluzie obosită  ora din trupul meu
sună ca scoicile goale

iată îmi spun ce salt nereuşit

peste toate mlaştinile zilei

întunericul bate cuie într-un perete metafizic
îşi agaţă obosit aripile
singurătatea lui înoată alături de mine

la capăt o lumină surpată de spaimă
vocea mamei alunecă de pe trupul ei drept
mă ţine de mână

îmi netezeşte fruntea cu palma

o noapte pe lângă mine

supravieţuirea

mă leagă de restul universului



buzele ierbii pe umerii mei…

zăpada desfigura statuile publice
noi ne păstram cu încredere
inima în trupurile lor
lătra gerul la paşii
noştri tăcuţi
haita muşca
rămânea
sângele
gol

cineva striga eu nu-mi găseam ochelarii
de aceea totul părea distorsionat
zăpada desena cercuri aurii
în jur galopau copitele
nopţii cu sărutarea
noastră pe
obraz

un deget scheletic
desena în
zăpadă