Liliana Negoi's Blog (5)

umbre

pe poarta scârțâind neunsă

pătrund cu pași smeriți

umbra zilei de ieri

și umbra zilei de mâine,

legate la un loc cu un crâmpei de „azi”

 

le bate soarele-n creștet

și vrăbiile le ciugulesc răcoarea,

și le e sete de cuvinte,

de vorbă molcomă și de glas de om,

și le e foame de nisip cu gust de „împreuna”

 

dar locu-i pustiu

 

și stau o vreme pe prispă,

tăcându-și una alteia griul

și numărând fulgi de lumină…

Continuare

Adăugat de Liliana Negoi la Aprilie 3, 2012 la 4:44pm — 3 Comentarii

pe pajiștea de praf

sunt o necredincioasă.

nu cred în stafia nisipurilor bântuindu-mi oasele,

și nici în lacrimile plânse de pietre pe marginea drumului

la gândul vreunui fir de colb

venit să le moară în sân.

decât să contemplu iluzii de mâl

curgând alene prin venele-mi aspre de prea multă patimă,

mai degrabă ascult cum se frâng aripile fluturilor de noapte

blestemați să nu înțeleagă niciodată

rostul luminii solare –

ei cel puțin se evaporă cu uimire sinceră…

Continuare

Adăugat de Liliana Negoi la Martie 31, 2012 la 11:46pm — 4 Comentarii

recunoaștere

mâna mi-adulmecă

noaptea proaspătă prelinsă

pe zidurile îmbră
țișate de mușchi

în altă viață le-am fost Ană,

și mușchiul mi-era vorbă domoală

menită să îmblânzească

trecerea timpului…

acum

mu
șchiul tânăr abia îmi recunoaște

vocea,

dar piatra încă îmi ghice
ște

sufletul de…

Continuare

Adăugat de Liliana Negoi la Martie 31, 2012 la 10:37am — 1 Comentariu

civilizație

și-a crescut lutul rădăcini

în inima ascunsă a junglei,

năuc și insipid,

strecurat nătâng

printre straturi grațioase de umbră,

văduvind de măduvă orhideele

și nepăsător la sâsâitul vreunui șarpe senil.

și-ar dori, galbenul,

să spoiască cerul cu petice moi,

dar aripile fluturilor nu îl așteaptă

să le strivească pulberea de mătase

sub apasarea-i jilavă.

si crește lutul,

precum drojdia pămantului,…

Continuare

Adăugat de Liliana Negoi la Martie 30, 2012 la 7:41pm — 2 Comentarii

zdrelite, cuvintele

zdrelite, cuvintele zac pe hârtie
precum flori de gheață,
născute din iarna tăcerii –
dacă le atingi, se topesc și își adună apa
pe pielea și pe gândul tău,
încercând cu disperare să pătrundă
înăuntru,
la cald.
altfel, uitate de tine
și de mine și de alții ca noi,
se evaporă încet în timp –
și doar rareori
devin imortele

Adăugat de Liliana Negoi la Martie 30, 2012 la 6:48pm — 1 Comentariu

Insignă

Se încarcă...

Fişiere video

  • Adăugare fişiere video
  • Vizualizează Tot

Statistici

Top Poetry Sites

© 2020   Created by Gelu Vlaşin.   Oferit de

Embleme  |  Raportare eroare  |  Termeni de utilizare a serviciilor