nu-i spuneți c-am plecat

prea visătoare, râde în visarea ei…

scriam, scriam

şi cu tâmpla ascultam pământul

cum un tei infinitul

iar el atât de frumos sub oricât urât

i-a impus omenirea

mă privea şi parc-ar fi spus: opreşte-te

oricum s-a spus totul de atâtea vieţi

de fiecare poet… mă încruntam

şi ştiam că are dreptate

nimeni însă n-a spus cu sufletul ăsta

ascultând suflete cu bucurie şi…

sufletul poetul… ce nebun cu aripi mari

ce fir de timp…

ce bine de noi, muză,

ce bine de noi aerii,

nu ne destramă niciun semn de aşteptare,

de mirare sau uitare

nicio iarnă umerii nu ne apasă alb greu

şi trecem, fără ştim chiar, din eră-n eră

unde ca nişte mări

ne îmbrăţişăm sufletele peste uscate zări

ce nu ştiu, nu pot

viaţa să dea înapoi egal

minus o mirare poate că e încă astfel

ce bine că suntem oricând copii

şi arbori, şi ape, şi flori, şi,

în dimensiuni desprinse din…

cum se ceartă, se sfădesc

ochii să vadă mai mult –

ca printr-o fereastră în vis

care permite real ori invers –

norii umblă prin oraş, dar nu sunt nori

fluturi miliarde au stat până azi pe ramurile teilor

despletite nălucile vântului

îşi leapădă voalurile ferfeniţite prin arborii goi

şi spun mării îmbracă-ne-n spumă de val

şi pânză de meduze

librarii şi bibliotecarii au eliberat cărţile

şi ele trec de colo-colo

căutând un om cu care…

vine şi bea apă
îl privesc din nemuririle-mi
şi nu ştiu cine i-a spus
despre fântâna asta cu apă vie
numai străbunii ştiu şi eu
l-aş dojeni, însă
privirea lui cere iertare de fiecare dată
îl scriu încet cum vine
parcă să nu sperie umbra arinului
şi firele de iarbă încolţite printre pietre
ia apă în pumn,
mă priveşte în timp ce bea
şi se-ndepărtează
încet să vină iar şi iar
–
Copyright Mariana Fulger

muză, muză, joc de umbră

în oraş de tei şi mare

nu ţi-e teamă că vor şterge

pescăruşii a ta cale

când râzând mă cauţi

în cele puncte cardinale

şi nebun te-avânţi – aripile

să-mi simţi aproape

zbor spre suduri cu cocorii şi rândunelele

să ştiu sigur că au ajuns suratele

şi cu tine până la sfârşitul infinitului

nu va şti nimeni când vom obosi puţin,

ne vom aşeza pe marginea câte unui vis

şi cu picioarele atârnând

vom aşeza…

stai dreaptă, viaţă,

nu eşti aţă

atât de dreaptă să nu te poată urca

nicio inimă murdară

niciun suflet strâmb

luaţi-vă războaiele, războinicilor de toate clipele

şi mutaţi-vă pe pământul războaielor la capăt de tot

natură şi om superior cu suflet bun, drept

să dea bineţe luminii peste toate

e timp de frunze care valsează

timp de musturi care visează

în crame şi cămări, de vis

de albe duminici şi luni, marţi…

de primăveri şi…

te-ntoarce acasă, umbră,

te ţii de mine de săptămâni, de ani

nu sunt umbră, spune clipind rapid,

sufletul care te însoţeşte

ca un snop de servicii secrete laolaltă zi de zi

te-ntoarce… nu pot, spune

clipind încă rapid

plouă din unii tei şi din alţii curg fluturi

albastre ferestrele clădirilor

par ani unul lângă altul

priviţi în amurg

când nu mai ştii dacă se mai desprinde vreunul

pentru visele şi angoasele unei specii

încurcate…

vă rotiţi cu sufletul meu, ceasuri,

cu sufletul meu, depărtare,

trece soare uşor spre alte zări,

drumurile se umplu de umbre,

camera de muzica rândului de caiet,

a rândului unduit puţin al cuvintelor,

de vis cu ochii deschişi

dansând în palma destinului,

fără teamă de alunecare în abis ori mai aproape,

fără greşeli de răsuciri

pasul exersat ani după ani, după ani

cu o muz(ic)ă multieternă

ce se trăieşte cu ochii închişi

scriu…

plouă în sufletul meu

continente de vis

privindu-te, trăindu-te, iubindu-te, scriindu-te

plouă dincolo de ferestre

toamna ce ne-a spus nu vă pierdeţi

nasturii de la mirări

i-am pierdut de câte ori

şi ele au dat năvală, o, câte

am dus cu noi şi am întâlnit

în această lume reală-ireală

ce ticăie universuri

şi pune în suflet poezia şi ura

aşteptarea şi uitarea

lumea asta cu suflet infinit şi roabă uitării de suflet

în…

eşti atât de îndepărtat, iubire,

merg real şi nu ştiu unde

teii spun să râd, eu spun teilor râdeţi,

nimeni nu ştie de ce

viaţa-i tot mai adânc o cortină

după care mergem, nu de teama

să nu fim respinşi

fuga de murdar, de făţărnicie

de umana nepăsare ce creşte, creşte

ca o piatră puturoasă peste tot

plouă şi nu mă apăr – să plouă

până când va spăla tot aerul şi lutul

inimi şi suflete, şi conştiinţe

ferestre şi…

sunt poetul prea visător

sufletul obişnuit să zboare şi să scrie

tăcut astă-seară

e aşa de înalt cerul

e pretutindeni toamnă

cu nectare şi ceţuri uşoare

arborii şi iarba îmbracă regeşti mantale

nu contează că sunt puţin zdrenţuite

aici, în poezie, nu cere nimeni mai mult

tăcută e orice suflare

tăcut cuvântul

doar în mâinile infinitului,

vioara visului cântă luminii ce scade, lumilor

dansez zburând tăcut cu tine,…

sunt poetul sortit să aştepte,

exigent să-şi stoarcă sufletul,

zi şi noapte,

pentru un surâs de muză

şi acela mofluz – se putea mai bine

şi mâine, şi poimâine…

sunt poetul cu venele şi arterele de aer

prin care curge cântând infinitul

sunt condamnatul la vis

şi da, se poate mai mult:

râzi, râzi cu tot sufletul,

nemărginitule, neîngrăditule de sufletul meu

e ziua când ţi-am cumpărat râsul cu tot sufletul

de la zeii…

te-am prins de sufletul meu

cu sufletul şi poezia

trăgea de mine infinitul

nu puteam să plec singură

te-am prins vers cu vers

deşi liber ai fost şi vei rămâne

ca orice muză

poetul nu-i poate cere

să fie doar lui acum, veşnicie…

râzând, te-am prins de mână

şi-am alergat mărilor, zărilor răspuns

râzând ele au spus:

ceea ce vrei să cunoşti nu are milă

ţi-e foame, ţi-e sete, ţi-e somn

muşcă din tine, nu-ţi dă linişte…

e toamnă, iubirea mea,

tulbure cerul

te trăiesc în liniştea muzicii

ca o manta, sufletul tău îmi cuprinde umerii

şi creştetul – te trăiesc aşa

ca un copil care priveşte cum ninge

şi nu tresare, nu clipeşte, nu respiră

să nu tulbure căderea lină a infinitului

în el însuşi pentru a cădea

iar şi iar…

te trăiesc numărând bătăile inimii clipelor

în bătăile inimii tale

în coborârea infinitului spre ramurile teilor

şi depărtările ce…

zborul ţi-am oprit nesfârşire

unde voiai să ajungi

neştiind degetele astea de năuc

inimile ce picură sori mici albaştri

şi tulpini de tei

de la stânga la dreapta ceasurilor

şi în paşii de neuitare

peste care trecut, acum şi mâine

curg în acelaşi ritm

aici lângă inima lui Ovidiu

şi-a primilor visători ce şi-au spus

suntem fraţi ploii şi-ai boabelor de rouă

ce leagă suflet, cer, pământ şi mare

prin soarele ce ne sărută

cum…

am privit sufletul tău

şi-au înflorit migdalii şi teii

în fiecare clipă

oamenii înşişi aveau flori

şi erau înalţi, înalţi –

să nu-i mai ajungă tristeţile –

şi fraţi cu stelele, toţi.

râzând, am privit sufletul tău

cu mâna, pe umăr,

şi mi-am făcut rochie-mâine de zori,

şi de amiază, şi de infinit

din şoaptele tale de dor

mi-am făcut eşarfă

şi cingătoare, şi conduri

am dansat aşa împreună cu mările tuturor zorilor

am…