tu ai plecat

în amintire

la pescuit 

prinzi femeile scăldate în lapte

eu stau înăuntrul tău mai mult 

moartă decât vie şi urlu ca un câine 

fără stăpân sângerează 

o rană care ușor nu se vindecă

înăuntrul tău



atât de…

el desenează poeme în culori galbene pe ziduri albe

și orașul strălucește la soare în el doar vină

și marea

nu mai mult

după amiază când orașul e uitat să…

aduc mulțumiri oficiale creatorului acestui eveniment

datorită căruia am fost angajată și eu

și toți acești actori ce joacă pe scena teatrului mare

care cuprinde în el acest pământ…

stau în rând 

într-un coridor unde amintirile nu se șterg

timpul se apucă de orice 

 chiar și în cazuri grele trebuie să îngrop

 urechile mai adânc doar să fiu 

primită



 oamenii se uită la mine cu dispreț

la corpul meu slab

ei nu înțeleg unde îmi ascund copiii

le zâmbesc la toți și le dau de înțeles

câțiva copii sunt plecați ca să-i nasc în altă vreme

mai bună



mă ridic și număr rândul

de la geam până la ușă după toate…

când se termină sunt

bătută fără să mai pot alege

în față

nu se întoarce să lovesc sau să-i spun



nu sunt

nimic nu mă face să arunc toate

lucrurile din casa locuită cândva



ce este lipit este altfel

rămasul bun nu are sens

oricum rămân aici



dragostea este pur şi simplu un aer

toată a mea şi nu

se împarte numai cu mine

nu e cântec sau poezie

nu sună



ca o noapte

de vară când nu mai ai ce…

învăț singurătatea pe degete

când o scarpin la ureche își lasă capul

pe genunchi



se împiedică şi cade la os

scâncește de-mi rupe sufletul…

era fericită pentru că l-a acoperit

în seara anului trecut

sub acoperiș…

luna a rămas în mărul mușcat

mă strecor printre rânduri

șterg locuri şi virgule în poemele tale mă culc

la sfârșitul rândului



tot ce iau de la tine mă împart cu vântul

după tine nimeni nu-mi creşte pe faţă

spre dimineaţă cerul se prinde ca laptele



trăiesc cu nodul în gât

vocea ta o păstrez ca o amintire în fundul ochilor uzi



tu ai şapte drumuri şi eu şapte

morminte

ţi-am furat verbele şi le ascund

prin mâneci…

moartea le înghesuie pe toate la ușă în rând

reușesc să tac cerul încărcat diferit

mai puțin de la stânga



la dreapta perechi de ochi ajung să plătească din piept

cu drag stau

bolnavă de vânt într-o coadă fără capăt



ca un câine dezlegat prima dată

după câțiva ani mă prefac oarbă în regim de urgență

lumina slabă îmi ascunde umbra să nu pierd

colțurile drepte



împachetez greșeli în rime și lucruri care m-au legat

de patul…

legăn libertatea ca pe un copil de ţâţă

nu plânge

mă prefac fără întoarcere



palmă în palmă şi între ele stăm

noi nemişcaţi

eu am obosit de gândul că nu eşti

 tu ai obosit de faptul că sunt vie



 am ieşit să nu deschid 

la nimeni mă gândesc pe ascuns

la tine într-o scenă de teatru uitată la colţul unei zile

şi zâmbesc oamenilor ca artistul

din stradă



îmbrac rochii subţiri de dimineaţă

soarele m-a orbit şi acum tu…

închid ochii şi număr

cine a început cu o filă albă a terminat

tot în alb



ce iese din clopot nu mai are niciun cuvânt

lumea a uitat să se adune şi eu

am numărat un zero întreg

nu sunt Hilbert

acolo sunt mulţi care seamănă cu el



pe cineva aş împuşca

dar Dumnezeu m-a făcut şi eu nu sunt

războinic



stau şi număr

pe cei veniţi din pahare nu-i aştept

ei când intră în odaie toţi dorm

se fac că dorm sau sunt…

il cielo scorre nel fiume col nome gridato

dai tristi uccelli,

sulla faccia non cresce più nessun’ombra,

anche se scrivo con la mano destra girando verso il tempo

il cuore batte ancora a sinistra

ieri non sono stata morta

“ti ringrazio”

per cosa?

aspetta, non mi ricordo

non vedo i miei occhi e piango con le ali

le spalle si sono ghiacciate intatte

comunque siamo uccelli…

mă dau toată finalului şi tu

numeri privirile pe care nu le-am întors

te grăbeşti

prea puţin aer s-a oprit între noi…

când am plecat 

în mine 

am plecat ca la război



nu m-am petrecut 

sălbatic am mai scăpat câte-o privire …

teatrul nu moare niciodată doar artiștii se schimbă

dorința mea e o încercare să rămân în viață

ziua strigă orizontului din fiecare pom

am schimbat multe puncte pe întrebări şi invers

mi-a stat rău să le mai mestec

dar mi-a fost teamă să scuip

întotdeauna tăcerea-mi vine din pereți 

cineva vorbește strigă şi râde

cineva plânge singur

nu pot să mă apropii de cei care sunt în rai

ce am iubit demult s-a rupt

neg destinul dar tot mă…

poţi intra pentru că eu aici mă ascund

în patul meu te vei lovi de adânc

eşti mai mult decât gând şi mai puţin decât inimă

tu nu ai frică de viaţă

şi eu cresc oameni de hârtie



tăcerea mea curge după formule vechi şi ale tale 

nopţi bune nu pentru mine trec dincolo 

de conturul lunii



întâmplător mă voi întoarce să ascult cât de…