Maricica frumosu's Blog (112)

m-am uitat adormită într-o stație de grâu
de frica pământului
păsările ţin capul în jos la o pagină ruptă

gândurile copacilor au picioare de umbre
în mintea mea niciodată nu mint palmele
nisipului alb dintr-un buzunar în altul

calc apăsat fiecare urmă pe acoperiş
taină sub ochi am fost un copil
care a încercat să oprească ploaia văzând-o prima dată

luna a rămas în mărul mușcat

mă strecor printre rânduri

șterg locuri şi virgule în poemele tale mă culc

la sfârșitul rândului



tot ce iau de la tine mă împart cu vântul

după tine nimeni nu-mi creşte pe faţă

spre dimineaţă cerul se prinde ca laptele



trăiesc cu nodul în gât

vocea ta o păstrez ca o amintire în fundul ochilor uzi



tu ai şapte drumuri şi eu şapte

morminte

ţi-am furat verbele şi le ascund

prin mâneci…

moartea le înghesuie pe toate la ușă în rând

reușesc să tac cerul încărcat diferit

mai puțin de la stânga



la dreapta perechi de ochi ajung să plătească din piept

cu drag stau

bolnavă de vânt într-o coadă fără capăt



ca un câine dezlegat prima dată

după câțiva ani mă prefac oarbă în regim de urgență

lumina slabă îmi ascunde umbra să nu pierd

colțurile drepte



împachetez greșeli în rime și lucruri care m-au legat

de patul…

o lume din două din patru din zece

din toate câte le scrii ies să-ţi plimb oraşul şi oamenii

poţi sta toată noaptea în noduri şi vorbește cu cine ţi se întâmplă

eu nu mai tai copii din hârtie pentru tine poţi plânge

nu întâmplător sunt mai vie decât fiecare

păzesc avioane şi trenuri

în care

tu



printre pagini sub gene străine vii vara fierbinte şi bolnav

în iarnă nu mă găseşti nici într-un spital de al tău să te împarţi

cu oxigen toate…

legăn libertatea ca pe un copil de ţâţă

nu plânge

mă prefac fără întoarcere



palmă în palmă şi între ele stăm

noi nemişcaţi

eu am obosit de gândul că nu eşti

 tu ai obosit de faptul că sunt vie



 am ieşit să nu deschid 

la nimeni mă gândesc pe ascuns

la tine într-o scenă de teatru uitată la colţul unei zile

şi zâmbesc oamenilor ca artistul

din stradă



îmbrac rochii subţiri de dimineaţă

soarele m-a orbit şi acum tu…

închid ochii şi număr

cine a început cu o filă albă a terminat

tot în alb



ce iese din clopot nu mai are niciun cuvânt

lumea a uitat să se adune şi eu

am numărat un zero întreg

nu sunt Hilbert

acolo sunt mulţi care seamănă cu el



pe cineva aş împuşca

dar Dumnezeu m-a făcut şi eu nu sunt

războinic



stau şi număr

pe cei veniţi din pahare nu-i aştept

ei când intră în odaie toţi dorm

se fac că dorm sau sunt…

il cielo scorre nel fiume col nome gridato

dai tristi uccelli,

sulla faccia non cresce più nessun’ombra,

anche se scrivo con la mano destra girando verso il tempo

il cuore batte ancora a sinistra

ieri non sono stata morta

“ti ringrazio”

per cosa?

aspetta, non mi ricordo

non vedo i miei occhi e piango con le ali

le spalle si sono ghiacciate intatte

comunque siamo uccelli…

mă dau toată finalului şi tu

numeri privirile pe care nu le-am întors

te grăbeşti

prea puţin aer s-a oprit între noi…

când am plecat 

în mine 

am plecat ca la război



nu m-am petrecut 

sălbatic am mai scăpat câte-o privire …

teatrul nu moare niciodată doar artiștii se schimbă

dorința mea e o încercare să rămân în viață

ziua strigă orizontului din fiecare pom

am schimbat multe puncte pe întrebări şi invers

mi-a stat rău să le mai mestec

dar mi-a fost teamă să scuip

întotdeauna tăcerea-mi vine din pereți 

cineva vorbește strigă şi râde

cineva plânge singur

nu pot să mă apropii de cei care sunt în rai

ce am iubit demult s-a rupt

neg destinul dar tot mă…

poţi intra pentru că eu aici mă ascund

în patul meu te vei lovi de adânc

eşti mai mult decât gând şi mai puţin decât inimă

tu nu ai frică de viaţă

şi eu cresc oameni de hârtie



tăcerea mea curge după formule vechi şi ale tale 

nopţi bune nu pentru mine trec dincolo 

de conturul lunii



întâmplător mă voi întoarce să ascult cât de…

nu ştiu de ce m-au închis

am avut destui ochi sau prea multe virgule

poate că am apucat din umbra lor şi nu am dat nimănui

 colţurile umede au făcut cuib la încheieturi



zilnic sunt scoasă afară ca o fiară blândă

mă împiedic de strigătul păsărilor

şi cad la fiecare glonte tras în cer

îmi revin când se aud oasele şi uşile de fier trântite peste degete



nu ştiu de ce sunt aici

nu cred în pereţii dorinţelor ieftine

mai sus de jumătate…

dacă te-aş întâlni nu ştiu ce ţi-aş spune

cerul e încă ocupat pentru mine

şi păsările se înmulţesc la doi

pe ecran am mai mult negru decât alb

alte culori le tai de prin…

m-ai legat de calorifer 

să nu-mi fie cumva frig 

dar ai uitat să dai drumul la caldură

eu mă întorc cu faţa la perete şi rod

în tapet cu unghiile pe la margini încep să…

cu o moarte mai devreme

umbra mi te-a dat pentru că eu te-am văzut prima

ea a mers întotdeauna din urmă ca nu cumva să mă pierd

la început te-am acceptat greu pentru că nu ştiam cu ce să te hrănesc

te ciupeau ciorile dacă nu te luam

pe atunci erai uşor şi cald pentru mine

în fiecare dimineaţă rupeam căte o bucată de suflet şi ţi-o dădeam din mâini



spre seară umbra creştea mare se facea rea şi geloasă

striga la mine că într-o zi se va termina…

ai muşcat din aerul meu până la sânge 

întâmplător am trezit ecoul bolnav şi toate

păsările triste 



ştiai că nu cred în semne când sunt cuminte

intru uşor în cerul…

s-a tăiat stângaci ca primul dinte

prea mult sufla

când a tăcut mi-a atins viaţa întâmplător 

şi s-a făcut pâine 



plină de pământ ca un şarpe speriat s-a ascuns…

muşc piciorul căzut în capcană

îl lepăd ca o sălbatică

mă-ntreb la ce mi-a trebuit să fug în urma trenului

aşa fac doar femeile slabe



am rugat să mi se-ntoarcă…