Există

 o clipă care mă pândește…

Lungă și rea, dimineața  veghează

trei lumânări sufocate de astepare,

miroase a toamnă coaptă și

cafea amară

și strugurii au putrezit pe masă,

dar… ochii, ochii tăi

s-au luminat a noapte,

am să te închid într-o ciob de lumină,

să nu mai aud corbii…

în trupul tău,

bat clopote.

Oprește, mamă, morții !

i-auzi? prind rădăcini

sau… e doar vântul,

destramă urmele ce…

Să ne ascundem sub o frunză de toamnă

anotimpul pedepselor…

     Dă, mă, un leu! Care dă, mă, un leu?

     Pată pe retina oraşului, trecea printre oameni cu hainele ei ponosite,  ca nişte aripi de păsări cenuşii. Fie iarnă fie vară, Maria părea că nu iese din ele. Faţă de alţi cerşetori care îşi găseau un loc anume unde se plantau să cerşească, ea nu, ea bântuia străzile repetând mereu, într-un fel absent: “Dă, mă, un leu! Care dă, mă ,un leu? Te-ai făcut al dracului.”

     Avea felul ei, să zicem, de a mulţumi când se mai oprea…

de astăzi,

mi-am îmbolnăvit moartea cu atâta verde,

încât o  aud cum se rostogolește,

închisă într-o sfera albastră.

acum, pot despica jumătatea mea de cer

să ajung la mine,

fără să simt în ce parte se înclină balanța.

pot semăna  vântul cu flori de miozotis

să nu-mi fure urmele

de astăzi,

mi-am îmbolnăvit moartea cu atâta verde,

încât captivă în trupul meu, învață să…

ai intrat cu amiezile

și toamnele,

căutai un loc să le ascunzi,

ca și cum ți-ar fi fost frică

să nu le tulbur sensurile,

cu un cuvânt rostit sau doar răsărit

în nopțile, când le puteam ușor distinge

în lăcomia brațelor și ochilor.

eram pământul, în care

îți semănai eternitatea

fără să văd

cenușa arcuită sub tâmplă.

purtai cu tine cheia

iubirilor…

stau la apus de nopţi

sau poate la răsăritul din mine

uitat cândva în crâng

la o răspântie de drumuri

unde doar vestejiri se adună

vis de verde

în ochiul închis

al fântânilor păsări

câte aşteptări au murit în pădurea tristă

decolorate în fumul alb

din iarba strivită de tăcere

îndoieli renunţări iluzii

la sânul cocorilor răniţi de timp

copacii sunt păsări cu pieptul zdrobit

ce ireal se zbat ameţiţi

de uimirea…

suntem doar noi,

fiecare cu singurătatea lui.

Pasărea din inima nopții

clatină tăcerea împietrită-n aer.

Îmi faci semn s-o las,

să-și potolească setea.

Drumul ce-i  stă înainte pare fără sfârșit

deși mai este atât de puțin.

Ne-am asumat orice risc când am pornit

până și pustiul…

se izbește

de zidurile…

Te-aș întreba despre-o  toamnă

când roua unui vis de dor ne-a fost povară,

dar… a început să ningă

și-n sufletul în care culori au apus,

se sting orizonturi.

Te-aș întreba despre o vreme

când iarna ne era senină sărbătoare,

dar… a început să ningă

și corbii  se aștern veșmânt amar

peste zări.

Te-aș întreba de-o primăvară

când mii de clipe risipeam nepăsători,

dar… a…

ai intrat cu amiezile

și toamnele

căutai un loc să le ascunzi

ca și cum ți-ar fi fost frică

să nu le tulbur sensurile

cu un cuvânt rostit sau doar răsărit

în nopțile când le puteam ușor distinge

în lăcomia brațelor și ochilor

eram pământul în care

îți semanai eternitatea

fără să văd

cenușa arcuită sub tâmplă

purtai cu tine cheia

iubirilor rătăcite

să-ți  rezemi…

Se făcea că eram aripă

de apă și frunze

căzute din ochii mamei

într-un pământ frământat de dorinți

nu-mi aduceam aminte

să fi fost pasăre vreodată

doar mirosul de țărână

sfărâma carapacea

în aerul încărcat de iluzii

se făcea că eram pasăre

între două ceruri

necunoscuta

care îmi împrumutase chipul

se…

Care dă mă un leu

pată pe retina oraşului

îţi amorţeşti viaţa pe trotuare

eliberate de aşteptări

nu înrădăcinezi nimic

doar devorezi delăsarea

pulbere  tăbăcită

sub talpa lipsită de zare

calcinată din gunoaie

niciodată nu  vei înflori

din tine ce va…

sunt nopți în care răscolesc insomnia

și inima Ta cu neliniști,

cu fuga mea

până când  explodează

și simt întunericul

cum își înfige colții în humă.

numai la marginea somnului,

câștigi contur

când nu mai aștept nimic,

decât să mă eliberez

pentru o altă dimineață

în care să mă reinventez cu Tine,

fără să adun urme,

fără să rătăcesc prin închipuiri,

și atunci numai atunci…

Gândurile se îmbinau cu prezentul şi amintirile în mintea ei, în aceea zi  când după atâţia ani îşi adunase curajul să se întoarcă, poate nu era decât o scuză a amânărilor repetate, fără un      motiv bine conturat. Pădurea  respira aramă, era toamnă. Un sentiment de lipsă se cuibărise în ea, ca şi cum drumul străbătut de atâtea ori nu mai era acelaşi. Ce lipsea nu putea să realizeze, nimic nu se schimbase, doar ea pierduse  fărâma…

Tot mai departe rătăceşti,

tot mai aprope tăcerea cade…

a existenţei mele răscolire.

Un gând nerostit se sparge,

eres în unda de cleştar.

Voit a fost că tu să fii

o ultimă dezlegare

când spinii germinează

pe tălpile căutărilor.

Pygmalion, imi zămislesc…

“E o durere de cântec”

i-ascult tresărirea…

verdele nu-i mai respiră pe tâmple.

În sufletul aplecat spre aduceri aminte,

atatea clipe absente de mine

răsar din aromă de primăveri uitate

Drumul

îşi…

Când tăcerea se sparge în timpane

aud şoapte sub pleoapa pământului

şi  stau la taifas (pe braţe de cruci) cu

atâtea nume purtate de uitări

încerc să vă adun din ele

mă găsesc doar pe mine

sau poate eu sunt voi

ceva mai mult decât nimic

şi atunci încep să mă…

Suntem bătrâni, iubirea mea senină,

Prinşi într-o horă ciuleandră nebună,

Cântec amar  în fir de mătrăgună

Ielele râd pe gene de lumină.

Răsar din umbră chemări uitate,

Tristeţi poleite-n pală bucurie

Când vara de noi e tot mai pustie

Şi zilele curg de dor aromate.

Suntem bătrâni, iubirea mea târzie,

Sub scoarţa asta de toamnă arată,

E încă viaţă de vis privegheată,

Până…

Iubito mi-e frig

hiene îmi umblă de ieri

prin piept şi prin tâmple

din clipe fecunde musteşte

robia tăcerii

alungă-mi pustiul

acum de mai poţi

de nu toarnă-mi pelin

să-l beau pentru toţi

aşterne-mi un pat mai alb ca uitarea…