AURUL DIN POEZIA LUI NICOLAE LABIȘ, de Vavila Popovici

AURUL DIN POEZIA LUI NICOLAE LABIȘ


18 Noiembrie 2013

„Poetul înțelege natura mai bine decât savantul.” – Novalis

 

   Creația poetului Nicolae Labiş, destul de extinsă având în vedere anii vieții lui, este astăzi prea puțin cunoscută.    „Buzduganul generației șaizeciste”, cum l-a numit criticul Eugen Simion, s-a născut la 2 decembrie 1935, în comuna Mălini (ce nume frumos!) din județul Suceava, cu „Pădurile de pini, de zadă și tisă, cu cerbi, căprioare, râși, cocoși de munte și alte aripate, cu furtuni și încremeniri…”, după cum nota scriitorul argeșean Vladimir Streinu. Fiul învățătorilor Eugen și Ana-Profira, Nicolae Labiș a început școala primară în clasa mamei sale, apoi, din cauza refugiului din timpul celui de al Doilea Război Mondial, a continuat școala într-o comună de lângă Câmpulung-Muscel, iar în 1945 s-a întors cu familia acasă.

   A debutat în literatură la vârsta de 15 ani, în ziarul Zori noi din Suceava, în timp ce frecventa liceul „Nicu Gane” din Fălticeni, și la 16 ani în Viața Românească din București, după primirea unui premiu la Olimpiada de nivel național ținută la București, fiind remarcat de scriitorii vremii Mihail Sadoveanu și Tudor Arghezi.

   În ianuarie 1952 a fost luat din sânul familiei de către corifeii regimului și transferat la liceul „Mihail Sadoveanu” din Iași, în deosebi pentru discuții literare în spiritul vremii, iar la 15 septembrie 1952 a intrat la școala de Literatură și Critică Literară “Mihai Eminescu” din București, școală organizată după model sovietic. Partidul avea nevoie de scriitori care să construiască o nouă literatură, comunistă și revoluționară. Printre profesorii lui de la Școala de Literatură au fost Mihail Sadoveanu, Tudor Vianu și Camil Petrescu. Acolo fiind, în inima așa zisului oraș al construcției noii societăți cu o nouă ideologie, adus în „Fabrica de scriitori”, inspirat numită de scriitorul piteștean Marin Ioniță, fost și el elev al acestei școli, trebuia să muncească în spiritul cerut și curând, tânărul a îmbrățișat pe deplin, dar pentru scurt timp, ideile regimului comunist de guvernământ, aducându-i laude într-un număr de poezii.

   În timpul celui de al doilea an de școală, el devenise chiar un lider de opinie și o stea în cadrul unicului partid. În februarie 1953 însă, a fost acuzat de „abateri de la moralitatea școlii și disciplină”, în primăvara anului 1954 fiind propus pentru expulzare din Uniunea Tineretului Muncitor (UTM).

   Stela Covaci – soția prietenului lui Labiș, mărturisește: „Tânărul Labiş, romantic revoluţionar, cum se spunea pe atunci, încercând să scrie în pas cu cerinţele epocii, a înţeles că îndrumarea falsă şi restricţiile care i se impuneau nu pot fi admise”.

   Valorile perene ale literaturii române la care s-a raportat Labiş au fost Mihail Sadoveanu și Mihai Eminescu, în încercarea de redefinire a propriei voci poetice. Admirându-l pe Sadoveanu, i-a făcut un frumos portret: „ E-n fața mea, cu părul din flăcări de zăpadă, cu ochii plini de pâcle și plini de-nseninări; o albă înflorire de vișini în livadă, minunea licăririi unei zări. Nu are nici o vârstă. În el sunt mii de oameni, și-ntr-însul anii proaspeți cu toții s-au păstrat… ”.

   În iunie 1954, deci la absolvirea școlii, a fost angajat de către revista Contemporanul, apoi de Gazeta literară. Începând din toamna lui 1955 urmează cursurile Facultății de Filologie a Universității din București, însă renunță după doar un semestru. Poemul său cel mai celebru, Moartea Căprioarei, apare în Viața Românească din acel an.

   Tot în acel an, de ziua lui, aflându-se singur într-un hotel, scrie poezia Am douăzeci de ani: „Am douăzeci de ani și mă exprim. / Într-o odaie de hotel, spre seară / Stăm împreună cei ce ne iubim / Înfiorați de iarna de afară. / De ce să mint, prietenii mei nu-s, / Dar vuiet la fereastră dă târcoale… / Închipuirea-mi numai, v-a adus / Prieteni dragi, pe scaunele goale,/ Dau un ospăț, am douăzeci de ani”. Avea dreptate filozoful Kierkegaard când spunea că poetul este o fiinţă nefericită a cărei inimă este sfâşiată de suferinţe secrete, dar ale cărei buze sunt atât de ciudat alcătuite încât atunci când suspinele şi ţipetele le scapă, sună ca o muzică frumoasă”.

   Începând din primăvara anului1956, în Ungaria s-au produs evenimente importante. În anumite cercuri, în Uniunea Scriitorilor, dar şi in presă au început să apară critici din ce în ce mai vehemente la adresa Regimului, iar în toamna aceluiași an, populaţia Ungariei s-a răsculat împotriva regimului Comunist. Revoluţia, chiar dacă a fost înfrântă, a avut o importanţă deosebită pentru întregul mers al istoriei din această parte a lumii, culminând cu evenimentele din 1989, care au adus răsturnarea regimurilor comuniste din sud-estul Europei. În tot acest timp al anului 56, a avut loc trezirea completă a lui Labiș el dându-și seama de adevărata situație a țării, a întregului lagăr comunist. Întrucât Securitatea la noi era „mâna de fier” a partidului, împreună, partidul cu securitatea, au reușit să țină în frâu evenimentele din țară. Labiș scrisese niște poezii care au apărut în Ungaria, traduse în limba maghiară. Se spune că și pe patul de moarte a fost întrebat cine îi tradusese poeziile și cine le trecuse peste graniță. Ce n-a știut Labiș, sau nu a vrut să țină cont de faptul că libertatea este primejdioasă şi a o trăi este la fel de dur pe cât este de ispititor”, după spusele scriitorul Albert Camus.

   Ecourile evoluţiei din Ungaria au fost auzite și de studenții din țara noastră, de la Timişoara, Cluj, Bucureşti, Braşov şi Iaşi, ei solidarizându-se cu cei din Ungaria. Apăruseră foi volante şi inscripţii de solidaritate în anumite orașe ale țării, apoi s-a trecut la iniţierea unor adunări şi mitinguri, dintre care cel mai mare s-a organizat la Timişoara. Au fost arestați în țară mii de studenți, anchetați, unii și condamnați. Oamenii puterii s-au folosit de acest prilej pentru a  lichida pe toţi adversarii regimului, chiar dacă nu au avut legătură cu revoluția din Ungaria.

   Tot Stela Covaci, una dintre puținii martori care se mai află în viață, a dat multe amănunte în legătură cu moartea poetului și a declarat: Perfid şi cinic construită şi dusă la îndeplinire din ordine nescrise, nu permite nici acum, la peste 50 de ani, o cercetare completă. Documentele au fost distruse sau microfilmate, au fost puse pe durată nelimitată în seifurile care ascund secrete murdare « de interes naţional ». Să ucizi un viitor foarte mare poet al ţării, înzestrat cu daruri celeste, adăpându-se cu lăcomie din sevele pure ale acestui pământ, brusc dumerit asupra jugului, minciunii şi ororii, precis de neînduplecat, nu e un lucru simplu: urmele, oricât le-ai îngropa, ies mereu şi mereu la suprafaţă şi, ca în basmele ezoterice, sângele tânăr cere izbăvirea”.

   De asemenea ziaristul şi apropiatul prieten până la moarte, Imre Portik, în memoriile sale postume, apărute abia în anul 2005, scrie: „Labiş a fost ales pentru a exemplifica urmările posibile ale nesupunerii”.

   În noaptea de 9-10 decembrie 1956, la scurt timp după aniversarea împlinirii a 21 de ani, Labiș s-a dus la restaurantul Capşa, apoi la restaurantul Victoria, a plecat să ia un tramvai  pentru a se întâlni cu Maria Polevoi, o dansatoare în trupa Armatei pe care o întâlnise în acea seară și despre care nu se știe dacă nu a avut de jucat un rol în această „piesă”. Labiş a fost împins din spate de către o persoană, îmbrâncitura l-a proiectat pe grătarul dintre vagoane, a căzut cu capul pe caldarâm, măduva spinării i-a fost secţionată. Trupul fiindu-i paralizat, la spital mai era conştient, dar chirurgii nu l-au putut salva. Acolo, a șoptit un poem prietenului său Aurel Covaci, importantă mărturie a morții sale: „Pasărea cu clonț de rubin / S-a răzbunat, iat-o, s-a răzbunat. / Nu mai pot s-o mângâi. / M-a strivit, / Pasărea cu clonț de rubin, / Iar mâine Puii păsării cu clonț de rubin, / Ciugulind prin țărână, / Vor găsi poate / Urmele poetului Nicolae Labiș / Care va rămâne o amintire frumoasă…”

   Despre acele zile de coșmar, vorbește sora lui Lae (așa îi spuneau prietenii și cei din familie) – Margareta Labiș: „Anunţat telegrafic, tata a venit imediat direct la spital şi timp de 11 zile şi-a îngrijit copilul cu o tărie rar întâlnită, înfruntând nesomnul, oboseala şi suferinţa. Fusese chemat la Comitetul Central al partidului, unde a suportat reproşuri nemeritate. S-ar fi cuvenit ca el să le facă, deoarece îi fusese luat copilul fără să i se asigure o locuinţă. A răbdat fără să scoată o vorbă”. În ultimele clipe ale vieții lui Lae, Margareta a intrat din nou în salon și a relatat acele momente: „La micul aparat de radio de pe noptieră se auzea destul de tare romanţa „La umbra nucului bătrân”. Am încercat să dau mai încet ca nu cumva aluziile textului să-l întristeze. A strigat, aproape, la mine: „Nu, nu, nu închide, lasă…”. Avea ochii închişi şi buzele roşii aproape aprinse de temperatură. După ce s-a terminat melodia, a avut imaginea plaiurilor natale cu fâneţele înflorite în plină vară. Numea pe rând toate florile de câmp, le admira culorile şi parfumul. După o mică pauză, a continuat: „Viaţa este atât de frumoasă numai dacă ştii s-o trăieşti”. Simţind parcă deodată fiorul iernii, a deschis ochii, şoptind:  În munţii noştri astăzi zăpezile torc leneşi/ Izvoarele îngheaţă în clinchete subţiri/ Şi caprele de munte…”

   Pe 22 decembrie, la ora 2 dimineața, a murit. Două zile mai târziu, la amiază, persoane îndoliate s-au adunat la Casa Scriitorilor, unde mai mulți scriitori proeminenți au citit și poemul său Moartea Căprioarei. A fost înmormântat la cimitirul Bellu, după ce procesiunea funerară a trecut prin fața mormântului lui Mihai Eminescu.

   Unii contemporani sau martori oculari susţin că ar fi putut fi vorba de un asasinat politic, dat fiindcă în acea perioadă nu era „în relaţii cordiale cu Securitatea”. Talentul excepţional al lui Labiş a provocat invidii pe măsură, în rândul colegilor, dar și în cele ale oficialităţilor, care se temeau de viziunea sa, de scrierile sale și era urmărit pas cu pas, el mărturisindu-i acest lucru surorii sale Margareta. Labiș se trezise din „fumul” comunismului, își dăduse seama curând de poluarea în care se trăia și de pericolul care ne pândea, fiindcă așa sunt poeții, de cele mai multe ori – vizionari. Într-un articol am găsit scris: „Nu are importanţă că Labiş era sau nu beat, temă recurentă de discuţie, el ar fi avut aceeaşi soartă, dacă acceptăm că a fost îmbrâncit”. Stela Covaci afirmă cu certitudine că Labiş a fost „lichidat” de Securitate. Părerea ei se bazează pe campania orchestrată de Securitate, atât printr-o supraveghere continuă a poetului de către agenţii ei, cât şi prin intermediul unor colegi sau profesori scriitori, care îl criticau în toate împrejurările pentru comportamentul lui rebel şi pentru poeziile lui neconforme cu doctrina realismului-socialist.

   Dar, personal, nu cred că adevărul va fi aflat vreodată, fiindcă Securitatea lucra „cu mănuși”, oamenii ei erau școliți după ultima „tehnologie” a crimei. Lucrau psihologic, aflau punctele slabe ale individului și loveau în  punctul cel mai slab. Nu cred că le-a fost greu să lovească un adolescent cuprins de efuziuni tinerești, fiindcă la 21 de ani, Nicolae Labiș era un adolescent, un adolescent genial. Despre adolescență scria Marquez că este vârsta marilor valori, când se produc erupții vulcanice, „când ai revelații de o intensitate cu care nu te vei mai întâlni. Apoi ești tânăr, intri în viață și guști din ea, din amărăciunea și dulceața ei, din înfrângere și izbândă. Este vârsta la care încă mai poți să alegi, încă mai poți prinde trenul spre destinația perfectă. Timpul nu este, încă, pierdut. Trebuie, doar, să te gândești bine, trebuie să fii inspirat, trebuie să ai noroc”. Labiș pășise spre tinerețe, a gândit, a fost inspirat, dar nu a avut norocul de a putea merge pe drumul pe care ar fi vrut, fiindcă nu i s-a permis… Protipendada comunistă care se credea „zeitate” când afla de la informatorii securității că individului îi plac femeile, hotăra: „Să i se dea femeia!” Și i se trimetea femeia; dacă afla că îi place băutura, hotăra: „Să i se dea băutură!” Și i se oferea băutura. Și totul până la „terminarea” individului, căderea lui în mlaștină sau lichidarea fizică. Perfidia și cruzimea erau trăsăturile de caracter care se cultivau, încercându-se estomparea trăsăturilor nobile ale poporului român.

   Chiar dacă el nu a fost asasinat, Labiș a fost cu siguranță un ghimpe în coasta regimului. După Revoluția română din 1989, Gheorghe Tomozei a scris, „Labiș este primul poet român disident. [...] El a anunțat o pauză feroce între poezie și ideologia zilei. Mai mult decât sigur, închisoarea nu era prea departe pentru el”. Securitatea a făcut notă din convorbirile sale private, notând că a „defăimat regimul comunist”, iar poemele lui conțineau prea multe teme voalat anti-comuniste. La data de 03 noiembrie 1956, ni se spune, la o nuntă la care au participat aproximativ o duzină de oameni, el a cântat imnul Regatului din România, Trăiască Regele. La Capșa, în timpul unei discuții anti-sovietice privind revoluția maghiară – recentă atunci -, s-a ridicat și a recitat cu voce tare Doina lui Eminescu, poem patriotic interzis. De asemenea el a participat la reuniuni în cursul mișcării studențești în București, din 1956, care au fost urmate de represiuni viguroase. Având în vedere popularitatea lui în creștere, un proces ar fi fost incomod”.

   George Călinescu scria despre el: „eu nici un mă întreb ce ar fi devenit dacă trăia, pentru că îl consider un poet pe deplin exprimat, de la care au rămas câteva poeme încântătoare…”

   În urma lui s-au editat volumele de care știu: Primele iubiri (1956) în care trăirea lirică este intensă, cuprinsă toată „între prospeţimea candorii infantile în receptarea lumii şi conservarea acestei ingenuităţi până la o crispare tragică”; Lupta cu inerția (1958) în care recunoaște existența compromisului, a duplicității ori a indolenţei, detestând aceste atitudini ale oamenilor.

   În poezia Primele iubiri, de exemplu, lirismul confesiv te subjugă: „Azi sunt îndrăgostit. E un curcubeu/ Deasupra lumii sufletului meu / Vin cerbii mei în goană să se-adune / Și către el privirile-și țintesc – / Un codru nesfârșit de coarne brune / În care mii de stele strălucesc…” sau în poezia Biografie : „Știu eu, mama și-a zis ca mă nasc într-o zodie bună; / Plinului pântec așa îi cânta într-o noapte cu lună. / Trăsnete reci de furtună vedea cum în zare detună. / Știu eu, mama și-a zis că mă nasc într-o zodie bună…” Nu a scris mama a zis”, ci „mama și-a zis”… Genial!

   În „Lupta cu inerția”: „Tot ce-am iubit, niciodată / N-am mistuit într-al timpului pașnic trecut. / Tot ce-am putut să privesc / Mi s-a părut din cale afară / De crunt ori Dumnezeiesc – / Nu i-am dat voie să moară”, remarcându-se  frenezia trăirii poetice a existenţei , ceea ce este AUR în poezia lui Labiș.

   Sau, cum vorbește George Călinescu despre candoarea lui autobiografică, în versurile: „Mângâie-mi părul. Astăzi mi-i aspru și sărat, / Aproape-ntotdeauna a fost la fel, îmi pare… / De colburi nins, cu vânturi și ploi amestecat, / În zgura de la trenuri scăldat și-n stropi de mare. / Ce larg mă simt și lacom și niciodată plin! / Sorb prin pupile lumea și-n taină cu auzul, / Nepotolit ca-n fața paharelor de vin / Ce-mi scapără-n mustață stropi limpezi ca hurmuzul. / Am strâns atâtea drumuri în mine ca pe-un ghem, / Tam-tamuri de copite în mine aspre sună / Dar tot mi-e dor de ducă, spre mine încă chem / Acele panglici albe pudrate-n colb de lună.”

   Entuziasmul său juvenil a alunecat, consecință a îndoctrinării din acea școală de scriitori, exprimându-se convingător și naiv în versuri: „…Viața ni se cheamă-n încleștarea / Supremei bătălii pe câmp deschis. / Și-așa ea ni-i revoltător de scurtă / Ca s-o mai dăm pe lene și plictis.[…] O clasă ne-a născut – cea proletară – / Ea ne-a născut, ori ea ne-a renăscut. / În numele natalei noastre clase / Stârpi-vom jaf, și lepră, și scorbut. […] Suntem în miezul unui ev de foc, / Si-i dăm a-nsuflețirii noastre vamă. / Cei ce nu ard dezlănțuit ca noi / In flăcările noastre se destramă.” Dar o minte lucidă, nu avea să se înece în acele mistificări, curând, foarte curând, adevărul relevându-i-se.

   Și amintesc cuvintele lui Nichita Stănescu: „A venit toamna când luna căpruie catifelează genele aurii ale frunzelor, și un dor de Nicolae  Labiș mă cuprinde și din nou la masa mea pun un pahar plin cu vin roșu mai mult. Cine știe? Dacă i-o fi sete și va veni să-l bea?”

   Când ne amintim de Labiș, să ne amintim de minunatul său poem „Moartea căprioarei”, capodopera liricii lui, descrierea vânătorii, poem în care Labiș se desparte de copilărie, trecând spre adolescență, maturitate chiar prin descoperirea tainelor universului care leagă viața de moarte. Prima strofă a poeziei transcrie un peisaj halucinant, de sfârşit de lume, peisajul secetei şi al morţii de după al doilea război mondial, în impresionante imagini: „Seceta a ucis orice boare de vânt. / Soarele s-a topit și a curs pe pământ.  / A rămas cerul fierbinte și gol. / Ciuturile scot din fântână nămol. / Peste păduri tot mai des focuri, focuri, / Dansează sălbatice, satanice jocuri”.

   Strofele următoare  sunt scene ale vânătorii, prin care se trece de la evocarea faptelor la reverberarea lor în străfundurile conştiinţei copilului. Gradaţia evenimentelor şi a trăirilor corespunzătoare este ascendentă, poetul punând accentul pe paralelismul stabilit între natură, pe care o înțelege atât de bine, și vibraţiile sufletului: „Mă iau după tata la deal printre târşuri,/ Şi brazii mă zgârie, răi şi uscaţi./ Pornim amândoi vânătoarea de capre,/ Vânătoarea foametei în munţii Carpaţi./ Setea mă năruie. Fierbe pe piatră/ Firul de apă prelins pe cişmea./ Tâmpla apasă pe umăr. Păşesc ca pe o altă/ Planetă, imensă, străină şi grea.// Aşteptăm într-un loc unde încă mai sună,/ Din strunele undelor line, izvoarele./ Când va scăpăta soarele, când va licări luna,/ Aici vor veni în şirag să s-adape/ Una câte una căprioarele./ Spun tatii că mi-i sete şi-mi face semn să tac./ Ameţitoare apă, ce limpede te clatini!/ Mă simt legat prin sete de vietatea care va muri/ La ceas oprit de lege şi de datini.[…] Sticlea în ochii-i umezi ceva nelămurit, / Știam ca va muri și c-o s-o doară. / Mi se părea că retrăiesc un mit / Cu fata prefăcută – n căprioară. / De sus, lumina palidă, lunară, / Cernea pe blana-i caldă flori calde de cireș. / Vai cum doream ca pentru – întâia oară / Bătaia puștii tatii să dea greș! / Dar văile vuiră. Căzută în genunchi, / Ea ridicase capul, îl clătină spre stele, / Îl prăvăli apoi, stârnind pe apă / Fugare roiuri negre de mărgele. / O pasăre albastră zvâcnise dintre ramuri, / Și viața căprioarei spre zările târzii / Zburase lin, cu țipăt, ca păsările toamna / Când lasă cuiburi sure și pustii. / Împleticit m-am dus și i-am închis / Ochii umbroși, trist străjuiți de coarne, / Și-am tresărit tăcut și alb când tata / Mi-a șuierat cu bucurie: – Avem carne! / Spun tatii că mi-i sete și-mi face semn să beau. / Amețitoare apă, ce-ntunecat te clatini! / Mă simt legat prin sete de vietatea care a murit / La ceas oprit de lege și de datini… […] Ce-i inima? Mi-i foame! Vreau să trăiesc și-aș vrea …. / Tu, iartă-mă, fecioară – tu, căprioara mea!Mi-i somn. Ce nalt îi focul! Și codrul, ce adânc! / Plâng. Ce gândește tata? Mănânc și plâng. Mănânc!”

   „A murit, mărturisește tot Stela Covaci, când furios, când sperând, părându-i rău şi iubind cu ardoare viaţa şi oamenii, implorând în ultimele ceasuri să i se aducă ozon de pe culmile unde se adapă căprioara.”

   Spunea cineva despre poezie că este „meditație și inspirație”, destui oameni fiind cei care meditează, dar puțini cei care sunt și inspirați.

   Și închei cu cuvintele lui Alexandru Macedonski: „Poetul este un Rege și i se cuvine un Tron.”

 Vavila Popovici, Carolina de Nord, SUA

http://www.vavilapopovici.com/wp/ 

Vizualizări: 627

Adaugă un comentariu

Pentru a putea adăuga comentarii trebuie să fii membru în reţeaua literară / la red literaria !

Alătură-te reţelei reţeaua literară / la red literaria

Comentariu publicat de Lucretia Berzintu pe Noiembrie 18, 2013 la 10:22pm

Pentru cei interesați, există și cartea ”Timpul asasinilor” (Documente și mărturii despre viața, moartea și transfigurarea lui Nicolae Labiș) scrisă de Cezar Ivănescu împreună cu Stela Covaci, editura ”Libra” București, 1997.

Insignă

Se încarcă...

Fişiere video

  • Adăugare fişiere video
  • Vizualizează Tot

Statistici

Top Poetry Sites

© 2019   Created by Gelu Vlaşin.   Oferit de

Embleme  |  Raportare eroare  |  Termeni de utilizare a serviciilor