Întuneric și lumină

[Stefan Marius Irinel]

Printre umbrele crescânde ale măștilor moderne

Se zăresc firav, pierdute, frumusețile eterne…

Să le-adăpostesc în taină,  în casa inimii mele,

Îmi strecor un braț slăbit către ele prin zabrele,

 

 

Obosit de „adevărul” dobândit  în modernism,

Năpădit doar de minciuni , cu iz de fariseism,

Obosit de „libertatea” căpătată în sfârșit,

Îmbrăcată în sclavie prelucrată iscusit.

 

Libertate de mișcare? Pentru cine? Ce vorbim?

Mai degrabă exilare, de foame  să nu murim!

Preluarea României înapoi  pentru popor?

-Se va vinde la ciocoi, chiar și ultimul ogor!

 

Ne-am recăpătat credința? Demintatea sau respectul?

Mai degrab-am învățat cum să dăm cu stângu-n dreptul!

Necredința se strecoare peste tot, pe nesimțite,

Demnitatea și respectul sunt pierdute, ruginite.

 

Mai rămâne doar speranța că-ntr-o buna  zi străbunii,

Se vor retrezi în noi, dintr-o dată, ca nebunii,

Și Ioni, Mihai, Buzești, Basarabi, ștefani , Corvini

Se vor sătura să fim pleavă-n vânt  pentru străini!

și vor reclădi o țară pentru cei ce vor veni

Ca să fie-ntr-adevăr,  români liberi, pe vecii!

[Adrian Scrimint]

Metamorfoză a vremii învăluite-n simbolistică. Poate că și forma asta de sclavie ne dă libertate, dacă știm să o folosim. Versurile îmi aduc aminte și de un interviu luat în urmă cu ceva timp lui Dinu Iancu Sălăjanu: „Dacă se tot pune amprenta pe globalizare, măcar prin tradiționalism să mai tragem de granițele entității nostre. Finalul culminant, cu o speranță care se va renaște și nu va muri ultima...