Publicată pe 2 apr.
de Gheorghe Apetroae, Sibiu
RUGĂ PENTRU POPORUL MEU
Poporul meu, cât ai putut suferi și cât poți suferi și acum, când duhurile nevăzute și ucigătoare, căzute din cerul tău plin de albastru natural sau creat antropic, te sapă pandemic și îţi mișună ascunse, sădind doar durere, moarte, tristețe și lipsă de speranță în sufletele zbuciumate ale fiilor tăi?! Și aceasta, după ce lăcustele ți-au roit mileniile, străinii te-au jefuit și te-au sărăcit, doar ca să te vinzi cu totul lor și doar în a-ţi grăbi pieirea..., Ei ți-au vărsat, fără milă, sărăcia în sacul ce ți-a ajuns aproape gol, iar acum, când ți s-au îmulţit fără măsură „năpârcile tale”, în taină și gloata ţi-e muşcată, e în groaznice dureri, un vânt frenetic de aiurea, un austru de timpurie - ucigătoare „primăvară”, un dușman necunoscut s-a abătut din nou peste tine, spre a-ți decima, pe un front inegal de luptă, cu o molimă crudă, cu acest virus blestemat și ucigător, fiii tăi … Da. Suferi mereu poporul meu, năpăstuit de duhuri demonice, nevăzute, care-și cresc din umbrele nopţii peste fruntea ta nobilă „şerpii” și care în râurile morții tale își scurg tot veninul, în marea-ţi acum numai cu valuri de dureri…! Pe vetrele tale străbune, azi părăsite și tot mai stinse, văd cum ferestrele caselor străbune se împodobesc în colb şi în paianjeni, iar în curțile- sihle nepătrunse îți întorc în umbre anii tăi…
E un vânt de aiurea venit cu duhuri de moarte, din senin pornite, spre-a fi al tău blestem...! Chiar și copacii- brazii tăi înalți din munți stau prinși în dâlme de tristețe și care, căzând în zăpor de suferinţă, te plâng... Dar în zadar, ei nu pot fi, acum, decât sicriul tău...! Tu ai şi „cruci” pe cer şi cruci în cimitire, ce se-nmulţesc cu groază prin satele ce pier, iar stele blonde, de-ți răsar devreme, privindu-te în chin, în noaptea ta jelindu-te, și ele-n suferință-ți pier…! Cascade-s peste tot, spre a-ţi înzăpori lumina din marile-ți izvoare, bulboanele-nghiţind îngheţul tău în râu... Și-ți bate fără seamă „Traista goală” a lipsuri și-a pustiu în azi, de ieri... Cu zilele albastre de tăceri îți pier acum în van bătrânii, ducându-se, te duc, doar ca să mori cu ei...! Dar, nu dispera Poporul meu, cel care în drumul tău ai renăscut mereu, sădindu-ți în pământ fertil, spre a-ți crește din nou stejarii - fiii tăi, mai vânjoși, mai frumoși și mai români, de care să te sprijini în noile veacuri, să nu te-apleci de boală, de cei străini și nici de orice de aiurea vânt …! Că pomii tăi, bătrânii, de rodul lor lipsiți, acum, s-or altoi din vreme, spre-a înflori noi stele din muguri rubinii, cu gând de vindecare și de înălțare, să-ţi înmulţească zorii izvoarele prunciei, să-ţi ieşi din agonii..! Te rog, Doamne, ajută-l a trece și prin această inegală luptă cu dușmanul cel nevăzut și ucigător, cum numai tu știi și cum numai tu poți, pe Poporul meu...!

Vizualizări: 29

Adaugă un comentariu

Pentru a putea adăuga comentarii trebuie să fii membru în reţeaua literară / la red literaria !

Alătură-te reţelei reţeaua literară / la red literaria

Comentariu publicat de Adrian Scrimint pe August 23, 2020 la 10:57am

Un elogiu adus unui popor, care se va reclădi din rămășițe apocaliptice! Însă nu dușmanul invizibil ne aduce pierirea, cât felul nostru de a fi... Chapeau!

Insignă

Se încarcă...

Fişiere video

  • Adăugare fişiere video
  • Vizualizează Tot

Statistici

Top Poetry Sites

© 2020   Created by Gelu Vlaşin.   Oferit de

Embleme  |  Raportare eroare  |  Termeni de utilizare a serviciilor