¤

 

Se apropie măcelul mieilor de „sfintele” Paşte

 

de Octavian Sărbătoare,

Profesor de studii ale religiilor şi filosofie,

Sydney, Australia

.

Cu ani în urmă eram în India în Calcutta (Kolkata), la templul Kalighat, chiar de sărbătoarea zeiţei Kali (Koli), patroana oraşului. Un brahman mă însoţea, în mulţimea de oameni, vrând să-mi arate idolul zeiţei. La un moment dat observ un ied legat de un stâlp şi instinctiv mă aplec şi-l mângâi pentru câteva secunde. Brahmanul mă trage iute de mână şi ne depărtăm repede de acel loc. „Aveţi mare noroc că nu v-a văzut nimeni din mulţime că aţi fi fost linşat! Aţi întinat prin atingere animalul de sacrificiu!”, mi-a spus el uşurat că am scăpat. Mi-am dat seamă ce mare şansă am avut că mai eram în viaţă. În India o aşa îndrăzneală este deosebit de gravă.

.

Un creştin ortodox român, atunci când citeşte această întâmplare, se poate cutremura la barbaria obiceiurilor unor oameni de a sacrifica animale zeilor, şi prin aceasta lui Dumnezeu ca zeu suprem. Se poate chiar consola cu gândul că Iisus s-a sacrificat pe sine pentru ca să înceteze sacrificiul mielului pascal la evreii din timpul său. Şi într-adevăr sacrificiul sângeros a încetat în religia mozaică după distrugerea celui de-al doilea templu în Ierusalim în anul 70 e.n. Dar ceea ce a urmat la creştini după sacrificiul Mielului Lui Dumnezeu, cum i se mai spune lui Iisus, a avut o cu totul o altă direcţie.

.

Astăzi sacrificiul mielului pascal s-a transformat în măcel de miei pascali; de „sfintele Paşte” sunt sacrificaţi în România sute de mii de miei, fiind practic cel mai mare sacrificiu sângeros care se practică în lume la ora actuală (iată un alt record printre multe altele, pe care le-am menţionat pe un blog, citând dintr-un articol al lui Ion Longin Popescu publicat în Formula As). Sacrificiul sângeros religios la români depăşeşte (cred eu, neavând date statistice, dar considerând populaţiile României şi Republicii Moldova) ca magnitudine pe cel al hinduşilor; anul trecut în Nepal (care este dominant de religie hindusă) a avut loc un mare festival, în cinstea zeiţei puterii, unde au fost oferite şi măcelărite, spre „glorificarea” zeiţei, peste 300.000 de animale.

.

Veţi spune poate că tăierea mieilor la Paşte nu are legătură cu sacrificiul religios. Ion Ghinoiu în Mică enciclopedie de tradiţii româneşti, Bucureşti: Editura Agora, 2008, p. 192-193) remarcă despre obiceiul sacrificării mielului că sfinţirea mielului era făcută la biserică, de preotul care a binecuvântat ofranda, urmată de jertfa şi ospăţul ritual în ziua de Sfântul Gheorghe. „Local, sângele de la acest sacrificiu era băut pentru sănătatea oamenilor, iar resturile rămase de la ospăţ se aruncau într-o apă curgătoare”. Mai departe autorul remarcă faptul că „obiceiul Sacrificării mielului la Paşte a preluat şi păstrează multe elemente de la jertfirea precreştină a mielului” (ibidem, p. 193).

.

Faptul că acest obicei religios sângeros este moştenit din credinţe precreştine nu absolvă biserica ortodoxă de perpetuarea azi a practicii barbare. Mai grav este faptul că măcelul mieilor este asociat cu Iisus care, precum se scrie în Biblia în Noul Testament, dorea ca moartea lui să fie ultimul sacrificiu pascal, Iisus fiind numit Mielul Lui Dumnezeu. Mă întreb cât de bucuros este Iisus, acolo unde se află, atunci când primeşte mieii însângeraţi? Pot oare acele animale sacrificate şi pline de sânge să se ducă în cer? Dacă nu, ne putem întreba unde ar trebui să fie Iisus ca să primească mieii sfinţiţi şi închinaţi lui?

.

Cred că aceste întrebări au potenţialul de a trezi o scânteie de lumină ca să privim cu alţi ochi scopul perpetuării crudului obicei al măcelului mieilor. Ţelul, declarat în Biblia în Noul Testament, al sacrificiului lui Iisus, nu a fost atins. Moartea Mielului Lui Dumnezeu a înlocuit sacrificiul unui miel pascal (aşa cum era obiceiul la evreii acelor vremuri) cu un măcel de miei pascali care însângeraţi se duc ca ofrande în cer la Iisus, la Marele Miel Sacrificat, fost şi el cândva însângerat.

.

Pentru cei interesaţi de istoria religiilor şi consecinţele sacrificiului religios ar fi utile câteva idei. Omenirea, din zorii ei, a practicat sporadic sacrificii de plante, animale şi oameni, folosind focul. Observând soarta acelor popoare se constată că ele, fie au suferit, fie au dispărut din istorie. Populaţiile antice din zona Orientului Apropiat au dispărut toate cu excepţia evreilor şi arabilor. Evreii au avut o istorie zbuciumată, dar de la distrugerea Templului din Ierusalim în anul 70 e.n. sacrificiul ritual a încetat oficial, iar ei au tot progresat în înţelegerea Lui Dumnezeu (numit de ei Iehova), oriunde au trăit pribegiţi prin lume. Cazul arabilor este mult mai simplu, nu au avut o religie închegată până în secolul 7 e.n. când a apărut islamismul. De atunci au început şi problemele lor, căci şi în prezent musulmanii fac sacrificii de animale. Dacă ar fi să existe o explicaţie a greutăţilor prin are trec religiile care astăzi încă mai menţin sub o anumită formă sacrificiul religios, cel mai plauzibil motiv al suferintei lor este că sângele atrage sânge. Cei care oferă sânge lui Dumnezeu (fie El numit oricum) primesc sânge în schimb; cei care distrug flori pe altare îşi distrug frumuseţea vieţii; cei care vor oferi sacrificii umane vor pieri şi ei în măsura grandorii ofrandelor.

.

Fără a confrunta întunericul, cu torţa luminii adevărului, vom continua să trăim în tenebrele imaginarului religios al omului primitiv, iar lumea noastră se prăbuşeşte sub greutatea absurdităţilor întreţinute în minţile victimelor cuprinse de întunericul salvării sufletului prin sacrificiul sângelui. Adevărul trebuie spus pentru a dispersa răul şi minciuna. Lumina când pătrunde într-un spaţiu întunecos se poate vedea ce este acolo, dar când se retrage atunci întunericul vine de la sine. Este nevoie de acţiune, de efort să se aducă lumină în locurile întunecoase; ele există de la sine prin lipsa luminii.

.

Vom continua să fim stăpâniţi de tenebre şi să ucidem animale ca să onorăm un pseudo-dumnezeu sângeros care-şi aşteaptă ofrandele în fiecare an la Paşte, sărbătoarea măcelului mieilor la ortodocşi. Este o cumplită rătăcire a salvării. Ne întrebăm dacă sufletele meilor sacrificati se duc la Mielul Lui Dumnezeu, Marele Miel Sacrificat? Absurditatea măcelului mieilor la Paşte ortodox parazitează sufletul omului în căutarea sinceră a Lui Dumnezeu.

.

Deci se apropie „sfintele” Paşte. Românii ortodocşi îşi pregătesc cuţitele pentru iminentul măcel al mieilor pascali. Credeti că Iisus, Mielul Lui Dumnezeu, îşi aşteaptă cu bucurie ofrandele cu sânge? Credeti că jubilează când ştie că mieii sunt sfinţiţi de preoţi în biserici si apoi ucisi? Mieii, creaţia de frumuseţe şi puritate a vieţii, mor ca să-L bucure pe Iisus? Nu credeţi o astfel de practica pentru salvarea sufletului omului este macabră? Mă întreb dacă mintea acelui creştin care a încetat să se mai gândească la sensul sacrificării mielului pascal poate avea un licăr de raţiune citind acest articol?

.

Se apropie „sfintele” Paşte, dragi românii ortodocşi! Pregătiţi-vă cuţitele pentru măcelul mieilor pascali!

.

 

 

 

Vizualizări: 716

Adaugă un comentariu

Pentru a putea adăuga comentarii trebuie să fii membru în reţeaua literară !

Alătură-te reţelei reţeaua literară

Comentariu publicat de Octavian Sarbatoare pe Februarie 23, 2010 la 10:30am

Comentariu publicat de Nemes Constantin pe Februarie 19, 2010 la 2:17pm
Omul a fost vanator si culegator , asa cum o arata si istoria inceputurilor sale. Omul a ucis pentru hrana, dar nu s-a limitat numai la asta. Omul a mai ucis si din furie si din placerea uciderii asa zisa sportiva:vanatoarea actuala. Omul a ucis pentru inlaturarea concurentei, pentru dominarea teritoriului, pentru inlaturarea pericolelor pentru amimalele pe care le consuma sau plantele pe care le cultiva. Omul a ucis milenii in sir, iar inaintea omului si in timpul lui, toate animalele carnivore sau omnivore au ucis si continua sa ucida. Este omul mai vinovat decat leul pentru ca ucide pentru hrana? Poate daca ucide fara rost si risipeste hrana obtinuta prin uciderea animalelor.Dar sunt cunoscute specii care ucid de placerea uciderii. Este specia umana mai vinovata decat acele specii?
Pentru ce religia crestina este mai vinovata ca permite omului sacrificiul animalelor, decat celelalte religii care admit consumul hranei animale?
Hrana animala a fost scumpa oricand in arealul in care s-a ivit si dezvoltat religia crestina.Oamenii nu consumau hrana animala decat sporadic.Era o sarbatoare consumul de carne!Cum sa nu se bucure crestinul de taierea porcului de craciun sau a mielului de paste, cand asta insemna consum de carne, mai ales ca survenea dupa o perioada de post ritualic?
Daca este sa gasim o vina pentru macel, sa o gasim mancatorilor de carne!
Dar eu stiu, ca fiu al poporului roman, traitor da cateva decenii in aceasta tara, ca nu asta este cauza suferintelor romanilor!
Comentariu publicat de Nemes Constantin pe Februarie 19, 2010 la 1:58pm
Sacrificarea animalelor.
Fara discutie ca sacrificarea oricarui aminal este un lucru abominabil, pentru ca presupune sa iei viata unei fiinte.Dar omul este un animal omnivor: poate digera si hrana animala si hrana vegetala.
Nevoia de proteine a dus la mentinerea in regimul alimentar a hranei animale. Obisnuinta gustului mancarilor preparate din carne, obisnuinta sarbatorilor si a chiolhanurilor stropite cu vin si tuica, sunt elemente care duc la perpetuarea acestor lucruri.
Trebuie sa amintim ca sacrificarea animalelor nu presupune inainte un ritual de chinuire.Animalele se taie pentru consum alimentar, asa cum se taie in orice abator de pe Pamant.Oricine consuma carne este la fel de vinovat de uciderea animalului ca si cel care il ucide .
Sunt crestinii mai vinovati de uciderea animalelor pentru hrana, decat oamenii care imbratiseaza alte religii?
Sunt consumatorii de carne mai predispusi la crime decat vegetarienii? Aceasta ar fi o intrebare cu un raspuns interesant.
Comentariu publicat de Nemes Constantin pe Februarie 19, 2010 la 12:55pm
Pentru a analiza textul dumneavoastra, trebuie sa pornim cu definirea catorva termeni, cum ar fi:sacrificiu sau sacrificiu sangeros. Pana nu avem notiunea lor nu ne putem hazarda in discutii, pentru ca putem discuta de lucruri diferite.
Pentru a nu gresi definirea termenilor, trebuie sa studiem contextul utilizarii lor.
Corelatia dintre sacru si violenta a fost larg dezbatuta in literatura de specialitate.
Sacrificarea ritualica a membrilor comunitatii sau a altor fiinte umane este atestata la multe popoare din antichitate, printre care druizii, geto-dacii, evreii, incasii, mayasii,etc.
Numerosi cercetatori antropologi si psihologi au incercat sa determine resorturile intime ale unor astfel de comportamente umane nedisimulate. Nu putem distinge daca uciderea ritualica a insemnat pentru om, la inceputul aventurii sale culturale, un gest sacru pentru experimentarea uciderii in scop de aparare sau atac.
In timp, sacrificiul ritualic uman a fost inlocuit cu sacrificiul ritualic al unui animal si a fost urmat de consumul ritualic al carnii animalului sacrificat.
Pentru a distinge in problema pusa, trebuie discutat in doua planuri:
1.Este necesar sacrificiul in religie?
2.Este necesar sacrificiul animal in religie?
1.Consider ca in orice religie sacrificiul este important, nu atat pentru strangerea relatiei divinitatii cu noi, cat pentru apropierea nostra de divinitate. Antoine de Saint-Exupery facea aprecierea ca mai dator este cel care da decat cel care primeste, pentru ca cel care da isi urmareste bunul dat.
Sacrificiu inseamna renuntarea de buna voie la ceva care iti apartine:un lucru, o obisnuinta, o stare ,etc, in urma careia resimti un disconfort.Daca renuntarea nu este urmata de acest disconfort, nu mai este sacrificiu.Astfel, daca sacrificarea unui animal nu este urmata de daruirea lui altora si este urmata de confortul consumarii carnii, gestul nu mai este un sacrificiu, ci doar sacrificare, adica omorare pentru consum.
O dilema care se iveste in dezbatere: ce amploare si intensitate trebuie sa aiba sacrificiul in religie?
Limitele trebuiesc stabilite de orice religie care cere sacrificiu, orice comunitate care il are in traditie si orice om care-l practica.
2.Traditia este cea care a perpetuat sacrificiul animal in ritulurile religioase. Daca textul sfant admitea initial sacrificiul uman, textul sfant a admis ulterior inlocuirea sacrificiului uman cu sacrificiul unui animal.Pornind si de la obiceiurile alimentare ale credinciosilor carora li se adresau religiile, dar si de la nevoia de hranire a omului, au fost impuse diferite regimuri alimentarea si au fost incluse in traditia religioasa si ritualurile de obtinere a produselor si de preparare a hranei.
Fara discutie ca este necesar sa se respecte textele sfinte ale oricarei religii. Nu poti crea cate o religie in fiecare zi(“nu poti zugravi o biserica pe care o recladesti zilnic”), dar este clar ca nu toti oamenii pot ucide ritualic un animal sau nu toti oamenii pot consuma carnea unui animal.Sunt acestia mai putin credinciosi, sau sunt acestia departe de Dumnezeu?
Raspunsul poate fi unul singur: NU !
Concluzia este ca nimeni nu obliga pe nimeni la sacrificii de fiinte animale.Pentru ca obligatie este aceea unde exista sanctiune, iar Dumnezeu nu-l sanctioneaza pe cel care nu-i sacrifica un animal.
Comentariu publicat de Nemes Constantin pe Februarie 19, 2010 la 12:41pm
“fiind practic cel mai mare sacrificiu sângeros care se practică în lume la ora actuală “
“cred eu, neavând date statistice, dar considerând populaţiile României şi Republicii Moldova”
Traditia sacrificarii unui animal (berbec, oaie, miel, camila, bivol sau capra) de catre fiecare musulman adult si instarit are semnificatia unui gest de bunavointa si adorare a lui Allah, prinos de multumire si recunostiinta pentru implinirea nazuintelor.Neavand date statistice, va rog sa estimati numarul animalelor sacrificate ritualica de catre musulmani, pornisnd de la premisa sigura ca numarul familiilor musulmane depaseste cu mult numarul familiilor de romani!
Comentariu publicat de zaraza catarig pe Februarie 16, 2010 la 8:57am
Sa nu uitam de macelul porcilor de Craciun (in familia sotului se taia porcul de Craciun, dar nu si mielul de Pasti. Nu oricui place carnea de miel) si macelul curcanilor de Ziua Recunostintei!
Comentariu publicat de Octavian Sarbatoare pe Februarie 14, 2010 la 6:43am
Catre d-na Eleonora Gaspar: Practica jertfei este crunta. Mai sunt cateva religii care genereaza vizibil violente si suferinta, crestinismul, islamismul, partial hinduismul. Traim in mileniul III si suntem destul de avantati in intelegerea absurditatii jertfei caracteristica religiilor primitive. Animalele pot fi folosite pt hrana, pt prietenie, ajutor (precum cainii, caii), dar atunci cand sunt jertfite Lui Dumnezeu intram intr-o arie sacra si prin urmare jertfa se transforma in reversul intentiei - Dumnezeu pedepseste cu sange pe cine ii jertfeste cu sange. Va scriu aceasta din studiul profesional al religillor privind civilizatiile sacrificiului (babiloniana, egipteana in ultima perioada a faraonilor, etc). Cat priveste porcul nu este asociat cu nasterea lui Isus, dar mielul este. Si aceasta face ca iudeo-crestinismul sa fie condamnat de istorie pt cruzime.
Comentariu publicat de eleonora gaspar pe Februarie 12, 2010 la 6:33am
Domnule Sarbatoare ce credeti ca ar fi trebuit sa faca oamenii de acum cateva mii de ani cu miile de animale pe care le posedau? Cred ca acest sacrificiu asupra caruia insistati este unul dintre multiplele sacrificii care se faceau pe vremuri din ratiuni pur practice - selectia naturala.Nu puteau lasa animalele sa se reproduca la nesfarsit. Ca acest sacrificiu a primit pe parcursul istoriei conotatii spirituale este perfect explicabil .Oamenii traiau inconjurati de animale, trebuia sa li se dea exemple pe masura capacitatii lor de intelegere. Este la urma urmei un obicei pastrat de secole asa cum obicei mai este si taiatul porcului de Craciun obicei de care nimeni nu se leaga. Credinta pentru mine este increderea intr-o realitate plauzibila, mult mai buna decat cea prezenta, (va multumesc ca m-ati ajutat sa imi gasesc cuvintele)
Comentariu publicat de Octavian Sarbatoare pe Februarie 12, 2010 la 4:55am
Atunci când la credinţă se adaugă plauzibilitatea realităţii se pot face cu adevărat minuni. Nu putem compara distrugerea utila a semintei cu ideea de renaştere in lumea animalelor. În fapt sămânţa nu este distrusă integral pt ca renaşte în planta nouă. Dar cazul uciderii meilor este distrugere care nu renaşte de niciun fel sufletul acelui miel. Se face o distincţie netă între distrugere efectivă şi asimilare germinativă sau genetică (în cazul spermei şi ovulului). Jertfa este distrugere, pe când utilizarea seminţei şi a spermei sau ovulului este creaţie în perspectivă dinamică. Sigur că cenuşa poate folosi, dar ea nu are valenţa seminţei care se înglobează în viitoarea plantă. Cenuşa nu exprimă deci o perpetuare a ceea ce a fost iniţial înainte de ardere.
Comentariu publicat de eleonora gaspar pe Februarie 12, 2010 la 4:33am
Ma intreb si eu asa oare de ce trebuie sa moara samanta pentru a da nastere unei noi plante, de ce cenusa este un ingrasamant natural, de ce corpul nostru are nevoie de carbohidrati, proteine, grasimi,s.a pentru a supravietui, de ce se vindeca unii de boli incurabile doar pentru ca cred in vindecarea lor? Cred ca credinta este ultima ramasita de speranta care ne mai ramane

Insignă

Se încarcă...

Fişiere video

  • Adăugare fişiere video
  • Vizualizează Tot

Statistici

Top Poetry Sites

© 2017   Created by Gelu Vlaşin.   Oferit de

Embleme  |  Raportare eroare  |  Termeni de utilizare a serviciilor