Drumul. Atat stia. Nu isi simtea picioarele insangerate alergand, nici asfaltul incins pe care calca; nu putea sa simta durerea, cu toate ca era perfect constient de existenta ei; cele 5 simturi
disparusera, ramanand doar constientizarea lor, fapt care in mod paradoxal ii
obliga fiecare celula din corp sa stie ceea ce simte fara ca el de fapt sa
simta in realitatea nici cea mai slaba umbra a acelor senzatii. Mintea ii era
imobilizata de o singura realitate, nu putea gandi nimic altceva in afara de
ea. Cu toate ca o simtea mai treaza ca niciodata, daca i s-ar fi zis atunci ca
isi foloseste creierul cu doar 3% din capacitate ar fi putut cu siguranta sa
afirme ca folosea cu mult mai mult,insa toate ramurile gandurilor lui nu se
indreptau decat spre un singur lucru, drumul. Panica si drumul. Drumul nu
incepea si nu se termina, sau cel putin el nu putea concepe niciun sfarsit,
exista doar prezentul si drumul infinit. Soseaua era pustie, stia ca pe acolo
trec masini, ba chiar multe masini, dar in acel acum permanent strada era pur
si simplu goala. Era ziua, soarele era fix deasupra pamantului, asfaltul dogora
parand sa se topeasca, iarba si boschetii de pe marginea drumului, uscati si
lipsiti de viata formau un fel de bariera fara nicio posibilitate de evadare.
Uneori putea vedea si cate un copac inalt, cu trunchiul scororjit, perfect
drept si corola alungita, deranjant de inalta, aparitia lor descriind un
algoritm perfect, urmatorul copac facandu-se vizibil exact in momentul
calculat. Nu il ajutau cu nimic, nu ii dadeau niciun fel de speranta, din
contra la fel ca picatura chinezeasca il torturau cu precizia lor nefireasca,
excitadu-i mintea mereu in acelasi loc, mereu acelasi loc..


Un singur lucru parea sa se schimbe, panica, intensitatea ei era mereu in crestere. Pulsul ii crestea din ce in ce mai tare, mintea lui forma din ce in ce mai multe si mai multe ramificatii care duceau
toate in acelasi loc:drumul, drumul si frica..cand senzatia a atins un punct de
extaz, aproape a reusit sa gandeasca o intrebare :” Visez? ” , aproape, pentru
ca intrebare n-a reusit sa fie gandita si el poate s-ar fi trezit dar clipirea
care l-ar fi salvat era deja departe acum, in fata lui era o poarta si totul era
pierdut..


Pe marginea drumului o poarta si atat. O poarta inalta din fier forjat, vopsita candva negru, acum ruginita si cu vopseaua prafuita si curatata in multe locuri, cu un maner rotund, masiv,
incarcat de mici modele complicate pe care daca ai fi inceput sa le privesti
probabil ti-ar fi fost imposibil sa-ti mai schimbi vreodata atentia de la ele.
Dar s-a abtinut; a rezistat cu greu, insa teama il impingea sa fuga cat mai
repede, sa fuga oriunde, numai sa fuga. Drumul era inca acolo, dar mintea lui
il respingea atat de tare, ca pe un corp strain care i-ar putea provoca o
puternica reactie alergica, incat instinctul a fost cel care a actionat de
aceasta data si brusc, usor, fara niciun efort poarta s-a deschis.


O cantitate mare de aer fierbinte i-a patruns in corp, arzandu-i narile si esofagul, facandu-l sa simta fierbinteala cu fiecare dintre organele sale interne. Si de data asta chiar o simtea, simtea
durerea insuportabila cum il arde inauntru in timp ce timpanele vroiau sa-i
explodeze din cauza linistei absolute. Niciun sunet nu se auzea, nici macar o
urma de sunet. Avea in fata imaginea unui cer in flacari, soarele cam de trei
ori mai mare decat in mod normal era acum atat de aproape de linia orizontului
incat flacarile care transformasera cerul intr-o mare de lava in oranjuri parea
sa se reverse acum si asupra pamantului uscat. Vantul sufla cu putere
incontrolabila, parul ii flutura in toate directiile, praful era peste tot,
ochii rosii si umflati erau invadati de mii de particule fine, dar nicio lacrima
nu aparea sa-i spele, limba i se marise, parea sa nu mai aiba loc in
gura..praful era peste tot, ochi, nari, gat…totul il ardea, il ardea din afara
si mai ales il ardea dinauntru, aproape simtea mirosul dureros de carne
prajita…Si totusi niciun sunet, nici macar un sunet…


*


A tresarit puternic si s-a trezit. Fusese doar un vis si pentru un moment totul parea sa fie in regula, apoi a vazut unde era. Locul parea sa fie o gara imensa, veche si binenteles pustie. Caldura infernala
nu mai exista, dar nici frig, nici vreun alt semn alt notiunii de temperatura.
Soarele nu mai era nici el, doar o lumina puternica, alba si opaca care domina
tot spatiul aproape ca o ceata compacta. S-a gandit sa plece, dar locul parea
pur si simplu sa nu aiba continuitate, poate doar … trenul. Trenul trebuia sa
mearga mai departe, era singura solutie, trebuia sa gaseasca un tren. Era sigur
ca nu era nimeni care sa-l ajute, dar macar ar fi putut gasi un panou cu mersul
trenurilor. A inceput sa caute si l-a gasit aproape imediat, dar scrisul pe cat
de clar era pe atat de greu patrundea in mintea lui. Stia sa citeasca, nu se
indoia de asta si totusi nu intelegea nimic. Ceasul de la mana nu-l ajuta
deloc, vroia sa vada poate o similaritate intre semnele ceasului si cele de pe
panou, dar cifrele erau pur si simplu in ceata, mintea lui nu se putea focaliza
asupra lor. Atunci s-a materializat parca dintr-o data singurul lucru cu
adevarat concret din acel loc, o cutie de carton de aproximativ 50 de cm pe 50
de cm, lasata neglijent chiar langa zidul pe care era panoul, fiind atat de
reala si palpabila incat contrasta puternic cu restu spatiului. Uitandu-se mai
cu atentie a observat ca cutie nu era goala, un copil dormea intr-o pozitie
nefireasca, aproape incolacit, cu genunchii in dreptul gatului, fata in sus, o
mana atarnandu-i in afara cutiei, iar cealalta, pe care practit se sprijinea cu
toata greutatea, iesea de sub corpul lui slab, gasindu-si loc undeva in spatele
copilului. Pielea ciocolatie parea catifelata si curata, baiatul avea trasaturi
frumoase, aproape hipnotizante; odata ce incepeai sa te uiti la el ti se creea
un puternic impuls de a sta acolo pentru totdeauna sa-l privesti. Un sforait
usor se auzea la intervale regulate, iar pieptul i se ridica ritmic, cu pielea
prea subtire intinzandu-se pe coastele perfect rotunde dand senzatia ca s-ar
putea rupe in orice moment.


Doar o fractiune de secunda si-a ridicat privirea de la el inapoi la panou si a bagat de seama de data asta o ora: 14.00. Uitandu-se si la ceas a putut sa distinga limbile aratand 13.59, trenul
venea. A inceput sa fuga spre peron, dar o singura data s-a uitat iar la copil si
asta l-a adus inapoi; nu putea sa plece fara el, tebuia sa salveze copilul. A
incercat sa-l trezeasca vorbind cu el:


- Hei, scuza-ma, pustiule..hei…dar baiatul dormea in continuare netulburat.


A incercat apoi sa-l miste un pic, dar imediat ce l-a atins un firisor de sange a inceput sa se scurga din nasul lui. Era prea fragil, nu putea sa-l miste si nu putea sa plece fara el. Trenul era din ce in
ce mai aproape, fluieratul se auzea deja si in maxim 30 de secunde urma sa se
opreasca in statie. 30 de secunde in care trebuia sa renunte la unica lui sansa
de a iesi din infernul nebuniei sau la copil, copilul care, stia ca daca el
pleaca, nu numai ca va muri, nu, asta ar fi putut suporta, dar copilul va
inceta sa existe fara el acolo si cum ar putea suporta durerea de a pierde
copilul acela care statea acum in centru a tot ce era real pt el, copilul pe
care il iubea. Mai avea doar 20 de secunde, daca ramanea era pierdut pt
totdeauna, o simtea cu fiecare celula, nimicul, vidul alb al garii ar fi
continuat pentru totdeauna, baiatul ar fi dormit pentru totdeauna si ce era acest
baiat de fapt sa-i poate viola sufletul atat de usor, de repede, cum sa-l
iubeasca cand doar ce l-a vazut? Un demon. Nu crezuse niciodata in asemenea
prostii, dar nu putea gasi o alta explicatie mai logica, era un demon si el il
iubea…5 secunde, doar atat, nu putea sa aleaga..


Si a rupt-o la fuga, fara sa se uite inapoi, fara sa gandeasca. Trenul era acolo cand a ajuns, niciun conductor, niciun calator, doar usile deschise. S-a urcat din fuga, fara sa se opreasca o clipa;
usa automata s-a inchis instantaneu in spatele lui si inainte sa rasufle
usurat…


Gara era din nou acolo. Trenul disparuse odata ce s-a urcat in el, statea iar in gara, in acelasi loc langa peron unde se
trezise prima oara. S-a uitat la ceas, era iar 13.59, ce se intamplase? Nu
facuse alegerea buna? Locul asta se juca cu el, sau poate ca era propria lui
minte, dar nu o sa renunte, o sa ma incerce o data, o sa astepte acolo pur si
simplu fara sa faca nimic, o sa isi rupa singur picioarele daca e nevoie dar nu
o sa se mai intoarca la copil, o sa astepte trenul, o sa scape.


Minutul a trecut, trenul a venit la fel de gol, el s-a urcat, usa s-a inchis si iar totul s-a evaporat instant si a ramas iar gara. A izbucnic intr-un ras isteric:


- Crezi ca ai castigat? Crezi ca o sa renunt atat de repede? 13.59 bineinteles..O sa ies de aici, nenorocito, fie ca vrei sau nu si o sa-l iau cu
mine de data asta.


Strigatele rasunau in spatiul gol, fara nicio alta reactie decat propriul ecou. A inceput din nou sa alerge, de data asta spre copil. Era acolo desigur, neperturbat, dormea inconstient de ce e in jurul
lui. Vroia sa-l urasca. Vroia sa-l urasca atat de tare, incat simplu fapt de a
sta si a se uita la el stiind ca de fapt il iubeste, ii provoca durere fizica,
nu mai era doar psihicul lui, era chiar durere adevarata. A luat copilul in
brate cu grija exagerata, dar el atarna moale langa pieptul lui, cu sangele
curgandu-i usor din nas si din urechi. A alergat asa spre tren, perseverant,
dar totusi fara speranta, stia deja ce o sa urmeze…


Gara si el…inapoi in cutia lui nenorocita…


-Asta vrei, nu-i asa? Tarfa insetata de sange! Nu pot sa il salvez dar nu pot nici sa-l las aici…nu, vrei sa-l omor, vrei sa ii scurg si ultima picatura de sange din corp, vrei jertfa…asta o sa ai,
cuvintele abia i se mai intelegeau, plangea…


S-a dus la el din nou, l-a luat a doua oara din cutia lui, nu ca sa il protejeze de data asta, nu...nu il putea privi, il tinea doar strans, simtindu-i fiecare din ultimile batai ale inimii. Trenul
venea, pentru a patra oara venea la fix, nicio secunda intarziere. Langa sina
il asteptau in tacere, a inceput sa-i cante si cand a fost destul de aproape…au
sarit…


*


Se astepta sa urmeze nimicul, intunericul…vid, nimic.. si asa a fost, nimic nu a mai existat.. dar numai pentru o fractiune de secunda, pentru ca apoi s-a trezit..Din nou..


Totul parea cu putin, foarte putin mai clar, mai realist de data asta. Se afla intr-un oras destul de mic si nu prea populat, dar totusi vedea din cand in cand oameni si chiar masini, sau
autobuze. Nu avea nici cea mai vaga idee ce ar putea sa faca, unde sa se duca,
nu ar fi putut nici macar sa raspunda la intrebarea “Cine esti?”. Nu il
interesase deloc pana atunci, nici macar nu isi pusese problema, dar in acel
moment intrebarea ii ramase ca un bazait sacaitor in minte, nu putea s-o
goneasca, nici s-o prinda cu degetele si s-o striveasca, pur si simplu statea
acolo si bazaia, si bazaia..neincetat. Si-a dus prevazator mana la fata si a
inceput sa se pipaie incet. Pielea ii era aspra din cauza firelor de par care incepusera
sa creasca, oasele ii erau proeminente si fata supta, cu parul lung si murdar
incadrandu-i fruntea lata si maxilarul ascutit. Dandu-si seama de aspectul lui
neingrijit a realizat dintr-o data ce cauta de fapt acolo. S-a uitat in jur si
l-a vazut imediat, cu chipul lipsit de expresivitate ca intotdeauna, imbracat
mereu cu aceeasi uniforma perfect calcata si asezata pe el, il astepta
netulburat in fata sectiei. Calmul si rabdarea pe care le transmitea privirea
lui erau innebunitoare; el n-avea timp, fiecare minut putea schimba ceva, iar
cu fiecare minut care trecea degeaba era mai aproape de a-i pierde, dar
polistul statea pur si simplu netulburat…A scos automat poza din buzunar si s-a pregatit sa joace din nou acelasi joc stiut aproape pe
de rost:


-Buna ziua, scuzati-ma ca va deranjez, dar este o urgenta. Femeia si copilul acesta, i-a aratat poza motolita, au disparut, nu i-a mai vazut nimeni de mai bine de 50 de ore.


Politistul s-a intors spre el cu acelasi calm, nici un muschi al fetei nu i s-a miscat, expresia nu exista pe fata lui:


-O sa va rog sa va pastrati calmul si sa asteptati. O sa facem cercetarile necesare si va vom contacta atunci cand avem informatii noi. Vocea ii era la fel de inumana, fara nicio inflexiune,
cuvintele isi pastrau mereu acelasi ritm.


Politistul nu intelegea ca el n-avea timp sa astepte cu calm..


- Va rog sa ma ajutati, trebuie sa ii gasim, nu mai au mult timp…


- O sa va rog sa va pastrati calmul si sa asteptati. O sa facem cercetarile necesare si va vom contacta atunci cand avem informatii noi. Acelasi ritm…mereu acelasi ritm…


Incepea sa inteleaga ca n-o sa reuseasca niciodata nimic aici, trebuia sa gaseasca pe altcineva. A luat-o la fuga intr-o directie oarecare, nu stia unde merge, nu cunostea locul, doar franturi de cladiri sau de strazi trezeau in el o senzatie de recunoastere, insa doar atat.
Nu isi putea explica nici macar de unde stia de disparitia celor doi, nici atat
care era legatura lui cu ei si cum de stia ca era ultima lor sansa, ca viata
lor nu avea sa mai dureze prea mult. Tot ce stia era ca el depindea cu totul de
ei doi, erau singura lui modalitate de a trai si trebuia sa ii gaseasca acum,
trebuia sa gaseasca pe cineva care sa-l ajute.


A vazut atunci o a doua sectie de politie si a alergat pana la prima persoana pe care a vazut-o inauntru. Un barbat inalt, puternic, care ii inspira incredere statea cu spatele si citea niste dosare:


- Scuzati-ma ca va deranjez, dar este o urgenta. Femeia si copilul acesta au disparut, nu i-a mai vazut nimeni de mai bine de 50 de ore...


Auzindu-l, barbatul s-a intors, dar fata lui l-a socat, impingand brutal deznadejdea in sufletul lui. Era fata aceluiasi polist de mai devreme, aceasi lipsa de expresie, aceiasi ochi morti:


- O sa va rog sa va pastrati calmul si sa asteptati. O sa facem cercetarile necesare si va vom contacta atunci cand avem informatii noi. Acelasi ritm….mereu acelasi ritm...


Fara sa mai astepte un alt raspuns de data asta, a inceput sa alerge si a alergat pana a gasit primaria si a dat buzna in biroul primarului:


-Trebuie sa ma ajutati, e urgent, femeia si co...Primarul si-a ridicat capul si s-a uitat la el, aceeasi fata...


- O sa va rog sa va pastrati calmul si sa asteptati. O sa facem cercetarile necesare si va vom contacta atunci cand avem informatii noi. Aceeasi fata…acelasi ritm...


Totul incepea sa para o gluma macabra, el trebuia neaparat sa ii gaseasca si n-avea cum sa nu mai fie macar o persoana in oras in afara de politistul ala nenorocit. A cautat ore in sir in continuare, dar vanzatoare de la magazin:


- O sa va rog sa va pastrati calmul si sa asteptati. O sa facem cercetarile necesare si va vom contacta atunci cand avem informatii noi.


…bibliotecara:


- O sa va rog sa va pastrati calmul si sa asteptati. O sa facem cercetarile necesare si va vom contacta atunci cand avem informatii noi.


…brutarul:


- O sa va rog sa va pastrati calmul si sa asteptati. O sa facem cercetarile necesare si va vom contacta atunci cand avem informatii noi.


…asistenta medicala…cersetorul din statie...copilul de pe strada…aceeasi fata...acelasi ritm…


S-a ascuns, nu mai suporta; avea poza murdarita de grasime in mainile pline de praf, cu unghii roase si innegrite. Tremura si se straduia sa nu o rupa in fasii...Femeia din poza ii zambea, tinand lejer o mana pe umarul baiatului de aproape 5 ani de langa ea care se
uita fascinat la jucaria micuta pe care o tinea in palme. Aveau amandoi fata
rotunda si ochii mari, dar ai copilului se vedeau de sub parul negru, caprui-aurii,
in timp ce ai ei, pusi in evident de parul lung, rosu-orange aprins, erau de un
verde hipnotizant. Iar el odata ce i-a vazut nu s-a mai putut uita la nimic
altceva, doar la ochiii ei verzi...totul devenise despre ochii ei verzi…lumea
lui si el erau in ochii ei verzi...





Ploua incet in ochii ei verzi…straluceau in lumina difuza si rece din camera, erau umezi; cateva lacrimi tremurau pe suprafata lor lucioasa dar refuzau sa cada.
Particole de praf se miscau incet aproape de fata ei un pic transpirata si
parul umed in unele locuri in cadea ravasit pe unul din umerii goi si pe
parchet. O singura suvita se rasfrangea rapid spre sanul ei drept, iar el,
aproape ireal, statea acolo moale si supus. Vroia sa aibe si mai mult, vroia sa
vada si mai mult, dar nu putea si abia atunci a realizat…A realizat unde era
el, ca s-a trezit din nou, ca era chiar acolo lipit de ea, privind totul de la
doar cativa centrimetri. Abia atunci si-a dat seama ca exista si el, iar corpul
lui a inceput sa traiasca, pielea lui a inceput sa simta si mii de furnicaturi
i-au cuprins brusc tot corpul. Nu era neplacut, se simtea doar de parca fiecare
celula i s-ar fi incarcat de electricitate, iar ea nu mai era suficient de
aproape. Cu degetele de la picioare le putea simti pe ale ei, cu pulpele simtea
pulpele ei, iar carnea calda ii tremura putin. Si-a gasit o mana ratacita si a
inceput sa-i mangaie usor conturul corpului, pe pielea fina, trecand peste
soldul pronuntat, ridicandu-se apoi la osul rotund din dreptul bazinului, care
parea ca vrea sa iasa din tot unitarul trupului ei, mergand apoi pe abdomenul
ingust si necunoscut, pana in dreptul sternului, unde, ezitant, s-a oprit sa se
odihneasca. Dar ochii ei verzi ii spuneau ca sunt ai lui si mana lui s-a
indreptat spre sanul ei stang. Si moale si ascultator a incaput perfect in
palma lui, lasandu-l sa-l framante incet, in timp ce inima ii svacnea puternic
de undeva de sub el. Ea si-a pus atunci mana abia simtit pe spatele lui si
sprijinita intr-un cot si-a ridicat capul pana ce a ajuns atat de aproape incat
nu-i mai putea vedea decat ochii cei verzi. L-a sarutat. Ii simtea limba un pic
aspra cum ii piaie buzele si-ncearca nechemata sa ii patrunda-n gura, in timp
ce degetele mici i se plimbau pe fiecare vertebra a coloanei…si el vedea doar
ochii verzi. Si-a desfacut apoi usor picioarele si le-a ridicat pana ce a putut
sa ii cuprinda mijlocul intr-o imbratisare, iar el simtea caldura dintre
coapsele ei chemandu-l hipnotizant si limba jucausa-l invita si ochii-l
asteptau…iar el, in agonie si extaz, a patruns pana-n adancul ochilor ei verzi…





Intuneric. Frig. Spaima.


Minutele pareau sa treaca, multe si mai multe si nimic...Intuneric. Frig. Spaima.


La un moment dat a inceput sa-si simta ochii si doar atat. Erau grei, erau de plumb. Intuneric.


Si mai mult timp. A reusit intr-un final sa-si deschida ochii. Il dureau, il intepau, chiar si lumina slaba care era in acel loc ii ranea retina. Avea tot
corpul amortit, nu simtea nicio parte din el, doar aerul inghetat care-i intra
pe sub ploapele subtiri si oprea orice circuit din organism. Frig.


Vederea ii devenea din ce in ce mai clara...Ochii ei erau tot acolo, dar mai departe si mai stinsi. Erau doar o imagine, nimic real, dar nu se uita la o poza, se uita
intr-o oglinda...Imaginea s-a dilatat usor si-ntreg corpul ei a umplut
suprafata sticloasa. Alba, pielea ei parea acoperita de o pojghita subtire de
zapada vinetie, buzele si unghiile erau de-un mov aproape negru, venele i se
vedeau reliefate si albastre, sfarcurile tari, cu nervurile pronuntate, parul
ud aproape inghet. Aburul ii iesea pe nari in timp ce respire, iar el putea
sa-l vada si-n oglinda si in realitate, pentru ca el privea prin ochii ei,
pentru ca el era ea. Spaima.


Privea oglinda ingrozit, captiv in trupul ei de moribund. Simtea acum corpul lui, dar nu-l putea misca pe al ei, pentru ca el era doar ganduri si imaginatie, n-avea
celule si atomi si nu se putea contopi cu carnea ei.


Statea turceste pe o podea neagra de marmura, intr-o camera larga, cu pereti inalti, de mucegai si igrasie, cu geamurile mari, aproape toate sparte si cu singurul
obiect de acolo in fata ei: oglinda cu rama grea de fier. O lumina de amurg
patrundea prevazatoare inauntru, ca si cand nu i s-ar fi dat voie sa fie acolo,
ca si cand era pregatita sa fuga in orice moment.


Brusc, ceva s-a schimbat. Ce? Totul parea la fel...pana cand…a vazut podeaua. Era apa peste tot, apa aparuta din neant si crestea, ii inundase deja gleznele si inca
crestea. Panica a inceput sa se instaleze rapid in mintea lui, nu ii era frica
pentru el, cumva stia ca nimic nu-l putea rani cu adevarat, dar ea…pe ea
trebuia sa o scoata de acolo. Apa era la fel de rece ca si aerul, tulbure si
aproape furioasa. Nu era nicio urma de vant, niciun sunet, dar apa care deja ii
ajungea la mijloc, se involbura prin toata incaperea. Ochii i se mareau de spaima
in oglinda, nu se putea privi, nu o putea privi cum sta acolo-ntepenita,
nevinovata si mereu frumoasa asteptand sa…Ce asteapta? De ce nu se salveaza ea
si-l lasa singur, doar el si cu imaginea ei sa priveasca cum o pierde? Apa
crestea mereu, mainile ei inerte pluteau deja fantomatic in lichidul verde
albastrui, barbia incepea sa i se scufunde incet. Simtea miros de mare si de
alge…si apa i-a patruns pe nari, izbindu-i capul cu putere…gustul sarat ii
smirgheluia gatul si traheele…gura i s-a deschis din instinct si corpul inundat
cu apa ii creea senzatia insuportabila de voma…cateva bule de aer ramas in
plamani au fost fortate sa iasa si…Spaima. Frig. Intuneric.





A tresarit ingrozit, tremurand din toate incheieturile si totusi nimic din ce-a trait in urma cu cateva secunde nu mai era acolo. Statea intins pe spate pe
ceea ce parea a fi un sezlong comfortabil si cateva raze de soare ii incalzeau
fata. Si-a ridicat un pic capul si a inceput sa priveasca temator in jur: din
cate se parea se afla pe un vapor, undeva in mijlocul oceanului. Aerul era
cald, soarele placut si vantul nu adia deloc, velele stand aproape complet
drepte si nemiscate. Nu era o nava de foarte mari dimensiuni, dar parea nou
construita si in jur domina mirosul de vopsea proaspata.


A crezut ca puntea e complet goala, pana a observant o jacheta agatata aproape de prova. S-a apropiat nedumerit de ea, dar din spate cineva l-a strigat.


-Sebastian! Era o voce cunoscuta de femeie. S-a-ntors socat ca sa o vada pe mama lui la numai 30 de ani, zambindu-i cu un pahar de limonada in mana.


- Ai dormit mult, baietel, sper ca esti pregatit pentru o baie lunga. Baietel era singurul alint pe care il folosea vreodata, dar o spunea mereu pe un ton plin
de seriozitate, in ciuda a ceea ce simboliza. Si-a scuturat un pic parul pentru
a-l aranja mai comfortabil, si atunci a observant in spatele ei o usa de sticla
in care se reflectau si el si ea, iar el avea doar 10 ani, purta short si
tricou de joaca si parul ii era tuns scurt, baieteste.


De data asta a inteles ca totul era inca doar in mintea lui, un vis sau o iluzie, dar stia ca acum putea alege sa stea aici si nimic nu s-ar mai fi schimbat.


-Hai Sebastian, grabeste-te, mergem sa inotam.


Putea sa ramana cu ea si ar fi trait pentru eternitatea iluzia de fericire, sau…putea sa sara…





Traspirat, zacea pe canapea. Stia de data asta ca era real, ca visul s-a-ncheiat. Camera lui intunecata era un dezastru, sticle goale de vin, bere si wiski era aruncate
pe peste tot, la fel pachete goale de tigari si zeci de ziare. Capul il durea
ingrozitor, oasele si muschii ii erau intepenite, gatul uscat, iar aerul
statul, greu ii patrundea pana-n plamani, creandu-i un gol puternic in stomat,
dar toate astea sunt incomparabile cu ce a urmat…Pentru ca in cateva momente
si-a amintit tot, in cateva momente nicio teroare pe care ar fi putut sa o
viseze nu se compara cu ce simtea, in cateva momente tot ce isi dorea era sa
adorma la loc..



Un vapor rusesc s-a scufundat în Marea Neagră


Un vapor rusesc sub pavilion nord-coreean s-a scufundat sâmbătă dimineaţă în Marea Neagră, aproape de litoralul bulgăresc, mai precis la câţiva kilometri depărtare de capul Emine.
Un elicopter al Forţei aeriene bulgare cercetează în prezent zona.




175 de persoane disparate in tragedia de pe Marea Neagra




Autoritatie ruse si romane au reusit sa salveze doar 25 de persoane din cei 230 de calatori care se aflau la bordul vaporului scufundat sambata dimineata in Marea Neagra. Alte 30 de cadavre au
fost recuperate pana acum si 175 de persoane sunt inca disparate.




Numele sotiei si baiatului sau erau trecute in lista celor inca disparuti…


A gasit sub pat inca o sticla plina de wisky, a deschis-o si a inceput sa bea fara sa se opreasca…Plangea. Bea. Plangea. Adormea...



















Telefonul suna insistent, iar si iar, nu se putea misca pana la el, suna iar si iar..Aproape s-a tarat pana in capatul celalalt al camerei..A raspuns.


Inca 3 supravietuitori au fost adusi la mal de un localnic pescar.








Vizualizări: 101

Adaugă un comentariu

Pentru a putea adăuga comentarii trebuie să fii membru în reţeaua literară / la red literaria !

Alătură-te reţelei reţeaua literară / la red literaria

Comentariu publicat de satyr pe Septembrie 20, 2019 la 4:20am

wow. hipnotic text. Fain! Bravo!

Comentariu publicat de Gelu Vlaşin pe Octombrie 8, 2010 la 9:15pm
Ar fi fost mult mai uşor de lecturat dacă aţi fi folosit diacriticele în text.
Comentariu publicat de alexandra vatamanu pe Octombrie 8, 2010 la 7:50pm
Parca e un film horror,chiar de ce nu avem filme horror romanesti?pentru ca suntem prea sangerosi de reali in comedia asta numita viata,si radem prea mult de toate

Insignă

Se încarcă...

Fişiere video

  • Adăugare fişiere video
  • Vizualizează Tot

Statistici

Top Poetry Sites

© 2019   Created by Gelu Vlaşin.   Oferit de

Embleme  |  Raportare eroare  |  Termeni de utilizare a serviciilor