reţeaua literară

poezie, proză, muzică, arte plastice, foto, video, evenimente

JAPAN IN MY HEART - JAPONIA DIN INIMA MEA

 

Love in Japanese

 

Daca as fi fost doctor  probabil ca as fi fost de mult in Japonia ca sa ajut pe cei cazuti sub tzunami. A intra intr-o tara afectata de dezastru nu este chiar asa de simplu. Trebuie sa fii aprobat, se formeaza fonduri internationale sau se fac donatii prin organizatii cu traditie cum sunt AMERICAN RED CROSS sau INTERNATIONAL MEDICAL CORPS

dar

 

Ca artisti, scriitori, fotografi, arhitecti, publicisti sau simplu oameni de buna simtire si conectivitate cu ce se petrece in lume cred ca putem face ceva deosebit aducand  Japonia in sufletul si inima noastra.

Va invit intr-o ruga comuna sa participati aici cu tot ceea ce aveti  in suflet pentru Japonia, de la inserarea unui Haiku, poem, desen , creatie literara, la un comentariu de film,  traducere,  fotografii sau note de calatorie.

 

Ca introducere am sa inserez aici  o traducere dupa unul dintre scriitorii mei preferati: 

 

Natsume Sōseki
 

 

The Third Dream

 
This is the dream I dreamed.

I was carrying a child of six on my back. I’m sure it was my child. Only, the strange thing was, before I realized it he was blind with a freshly shaven head. When I asked, when did you lose your sight? he replied, what? Long ago. There’s no doubt that voice was a child’s, but he spoke like he was an adult. Like an equal.

Green rice paddies were to the left and right. The road was narrow. The fleeting shadows of herons could be seen in the darkness.

We’ve started toward the rice paddies, haven’t we? he said on my back.

I turned my face to the rear and asked, how do you know?

Aren’t the herons crying? he answered.

Sure enough, when he said that, they cried out twice.

Although he was my own child, I became a little frightened. With him on my back I didn’t know what would happen from here on. I wondered if there weren’t some place I could just abandon him. When I looked out into the darkness and I could see a large forest. Just as I started to think, if over there, a voice going, hee hee came from my back.

What are you laughing at?

He didn’t answer. All I heard was, father, am I heavy?

You’re not heavy, I replied.

Soon I’ll become heavy.


I kept quiet and, with the forest as my guide, walked toward it. The road in the rice fields twisted irregularly. We couldn’t exit as easily as I had thought. After a while the path forked. I stood at the split in the road and rested.

The boy said, there should be a stone standing here.

Sure enough, an eight inch square stone stood about waist high. Written on the face, left Higakubo, right Hottahara. I could clearly see those red letters in spite of the darkness. They were like the red color of a newt’s belly.

Left will be fine, the boy ordered. When I looked left the forest was starting to cast dark shadows from the sky over our heads. I hesitated a little.

The boy added, you don’t need to hold back. Helplessly I started walking toward the forest. I was thinking that the boy seemed to know everything, even though he was blind. When the single road approached the forest, he said on my back, being blind is a real inconvenience.

“But it’s okay, because I’m carrying you.”

I’m sorry you have to carry me, but to be made a fool of by people won’t do. To be made a fool of by a parent, especially, won’t do.

Somehow things had become unpleasant. I was thinking how I wanted to hurry to the forest and dispose of him, and I hurried.

You’ll understand when we get a little farther. It was just like this night, he said on my back, like he was speaking to himself.

What was? I asked, with intensity in my voice.

What was? You know, don’t you, the child answered with a sneer. And then I got this feeling that I did. But clearly I didn’t know. It was just that it felt like it happened on a night like this. It felt like if I just went a little farther, I would know. Knowing would be very difficult, so while I didn’t understand I hurried to dispose of him. I had to feel relief. I hurried.

Rain had been falling for some time. Little by little the road darkened. It was almost like a dream. But this small kid was sticking to my back, and he illuminated my entire past, present and future, shining like a mirror that didn’t miss an ounce of the truth. Yet, he was my child. And he was blind. I couldn’t stand it.

Here, here. Right at that cedar’s roots.

I could clearly hear the kid’s voice. Unconsciously I stopped. Without noticing we had entered the forest. Just five feet in front of me was a black mass. Without a doubt, I could see it was the cedar tree the kid had spoke of.

Father, it was at that cedar’s roots there, wasn’t it.

Without thinking, I replied, yes, it was.

I think it was 1809, the year of the Dragon.

Of course, I was made to think of 1809.

From today it’s been exactly one hundred years since you killed me.

As I heard those words, one hundred years ago, the year of the Dragon, on a dark night like this, by the roots of a cedar, the realization that I murdered a blind man abruptly burst into my mind. And as soon as I started to become aware that I was a murderer, the child on my back suddenly grew as heavy as a stone 
Jizō statue


 

 


Vizualizări: 674

Cuvinte cheie : HEART, IN, INIMA, JAPAN, JAPONIA, MEA, MY, adrian, hokusai, ionita, Mai multe…japan, kazar, kurosawa

Adaugă un comentariu

Pentru a putea adăuga comentarii trebuie să fii membru în reţeaua literară !

Alătură-te reţelei reţeaua literară

Comentariu publicat de adrian ionita pe Martie 13, 2011 la 2:13pm

 

În aprilie 2006, cu câteva zile înainte de a pleca dintre noi, criticul de artă Gyuri Kazar m-a invitat în apartamentul său de lângă Agenţia CFR, de pe Strada Eforie. Era o mare ocazie pentru mine de a vedea câteva dintre cele mai rare desene ale tatălui său, Vasile Kazar, un artist şi un pedagog pe care l-am admirat încă de pe vremea studenţiei, când frecventam clasa lui Ion State, asistentul său. După o vizionare cu mănuşi albe a desenelor făcute de tatăl său, Gyuri mi-a pus în faţă o mapă-manuscris în care se găseau nişte stampe japoneze şi adnotări critice. Manuscrisul era un proiect în curs la care lucra şi care s-a publicat postum sub numele Rolul şi semnificaţia prim-planului în Meisho Edo Hyakkei de Hiroshige.

Gyuri era unul dintre puţinii noştri experţi în artă japoneză, un cercetător asiduu al culturii japoneze care vorbea fluent mai multe limbi, incluzând japoneza şi chineza.  Printre desenele lui Hiroshige am remarcat şi una făcută de marele artist Hokusai (1760 –1849). Hokusai, care este cel mai preţuit artist din perioada Edo, a produs un adevărat trade-mark în arta japoneză prin seria sa de stampe numită Thirty-six Views of Mount Fuji. Această serie, care este o imagine a muntelui Fuji în mai multe ipostaze, conţinea şi o stampă, The Great Wave of Kanagawa, despre care criticii de artă de pretutindeni au vărsat tone de cerneală. Marele Val de la Kanagawa este reprezentarea unui val gigantic, produs de un tsunami în apropierea prefecturii Kanagawa. Valul este desenat ameninţător de parcă ar fi un animal cu ghiarele deschise, gata să se prăbuşească peste bărcile sfârmate de care se ţin, cu o ultimă speranţă, pescarii.

 

articol complet aici:

http://www.oradetimis.ro/la-umbra-marelui-val/editorial/2011/03/13/


Comentariu publicat de Rafael Manory pe Martie 13, 2011 la 2:04pm

Am trait in Japonia citiva ani si ceea ce se intampla cum acolo ma afecteaza imens. Nu am stat in regiunea Sendai, dar am vizitat orasul si insulitele numite Matsushima, care erau considerate numarul trei din punct de veder de interes turistic in Japonia. Citeva impresii din Japonia am pus la

http://reteaualiterara.ning.com/profiles/blogs/cateii-din-japonia

 

Rafi

Comentariu publicat de adrian ionita pe Martie 12, 2011 la 7:39pm

 

Kurosawa Vulpix 

 

afară e soare şi plouă, dracul îşi bate nevasta şi... "it's time to fly"

 

Akira Kurosawa (1910-1998) este negreşit unul dintre cei mai importanţi cineaşti pe care i-a avut Japonia şi cinematografia mondială. Recunoaşterea internaţională a meritelor sale artistice a fost lansată de filmul "Rashomon" (1950), care a cîştigat în 1951 marele premiu "Leul de Aur" al festivalului de la Veneţia, fiind urmat printre altele de filme legendare ca "Cei Şapte Samurai", "Ran" şi "Dreams", filmul pe care îl comentez astăzi.

"Dreams" (Yume, 1990) este o serie de opt segmente/vise, integrate într-un limbaj care a creat un adevărat trademark în lumea cinematografiei mondiale. Pentru cei care nu au văzut filmul, şi nu numai, o prezentare lineară (note pe şerveţel) a celor opt segmente este oferită la sfîrşitul acestui material.

Prima data cînd am văzut "Dreams", trebuie să recunosc că am adormit după 20 de minute. E amuzant ca un film despre vise să fie atît de asomnitor. Explicaţia stă probabil în lipsa mea de conectare adecvată la cultura japoneză. Cercetînd literatura legată de vulpile în credinţa populară japoneză, am găsit totuşi detalii care m-au ajutat să revăd filmul lui Kurosawa dintr-un unghi mai privilegiat.

"Vulpile", ca manifestare simbolică a spiritelor, au fost găsite pentru prima dată în cultura indiană şi au fost introduse în Japonia prin China şi Coreea. Astăzi ele apar sub diferite forme în religia japoneză, una de notorietate fiind 'Aum Shinrikyo' fundată de Asahara Shoko, ai cărui discipoli se crede că sunt posedaţi de 'Kitsune-Tsuki', spiritul de nebunie al vulpilor. În Martie 1995, aceasta sectă a devenit cunoscută în toata lumea datorită incidentului de gazare în metroul din Tokio, în care au fost ucise 12 persoane.

În Japonia 'vulpile' sunt numite "kitsune". Els sunt înrudite cu Wer-foxes, un fel de Vixen, asemănator (sau androgin dacă este vulpoi) cu Werewolf, un personaj fabulos de mare circulaţie în America, unde Hollywood l-a reprezentat în multe filme de groază. Fiind sanguinare, vulpile se aseamănă şi cu vampirii care au inspirat multe filme cu Dracula. 

Kitsune au puteri miraculoase, ca aceea de metamorfozare şi transformare a iluziei în realitate. Timpul şi spaţiul în lumea lor sunt suficient de maleabile pentru a produce adevărate insule şi compartimente în realitate, unde metabolismul vieţii este accelerat cu şapte ani pentru fiecare zi din lumea umană. Aceste puteri fac din kitsune adevăraţi meşteşugari ai iluziei.

Coregrafia ritualului nunţii vulpilor din "Sunshine and Rain", primul segment al filmului lui Kurosawa, pare să sugereze şi o alta abilitate a vulpilor, aceea de putere hipnotică şi control al minţii. Legendele spun că prin mişcările cozii, sau fixaţii ale privirii, vulpile au puterea de a controla mintea victimelor lor. Cei ce se află sub acest control trăiesc într-o lume construită de vulpi, fără să facă distincţia dintre real şi imaginar. Această putere de metamorfozare este folosită cu foarte multă creativitate. Ele se pot transforma în orice, munţi, ape, păduri, oameni, case etc., şi rezistă în aceste forme atîta timp cît durează vraja hipnotică.

 

pentru restul articolului faceti click pe KUROSAWA VULPIX

 

 

Comentariu publicat de Irina Lucia Mihalca pe Martie 12, 2011 la 4:34pm

Japonia

Cultura japoneza a evoluat mult in ultimii ani – de la cultura originala a tarii, Jomon, la cea contemporana, hibrida, in care regasim influente din Asia, Europa si America de Nord.

Daca mergem pe firul istoric, China si Coreea au avut un inceput bine definit in dezvoltarea culturii Yayoi cam in jurul anilor 300 d. Hr. care a culminat cu introducerea culturilor de orez, ceremoniei de inhumare, ceramicii, artelor (pictura si scrieri alese, printre care si poezia), sistemului de scris chinezesc si a budismului (pana in secolul al VII-lea i. Hr.). Cultura s-a raspandit din Coreea in Japonia si a influentat si cultura intalnita in noua tara. De exemplu, Japonia a asimilat ceramica adusa de Coreea, la fel ca si Kofun-ul si accesoriile (Magatama) etc.

Japonia- Cultura nipona
Japonia si-a dezvoltat o cultura distincta. Povestile nemuritare ale Genji-ului ale doamnei Murasaki scrise la inceputul secolului al XI-lea alcatuiesc cel mai cunoscut prim roman din lume. Civilizatia japoneza a inflorit si a redefinit un nou interes si o implicare emotionala deosebita pentru arte. Artele traditionale japoneze includ ikebana, origami, ukiyo-e, mestesugarit (papusi), poezie, spectacole (bunraku, dans, kabuki, noh, rakugo), tradititii ( jocuri, onsen, sento, ceremonia ceaiului, budo, architectura, gradinarit, sabii) si arta culinara.
Incepand cu mijlocul secolului al XIX-lea, influenta vestica a inceput sa predomine. Cea americana s-a afirmat mai ales dupa al doilea Razboi Mondial. Influenta este evidenta in cultura populara contemporana japoneza. Se mai observa si amprente ale culturilor Asiei si Europei.
Astazi, Japonia este principala ‘exportatoare’ a culturii sale populare, care a castigat tot mai multi fani in toata lumea, mai ales in tarile Est asiatice si in unele parti ale Statelor Unite. Multi japonezi s-au evidentiat international in moda, film literatura, film si muzica. Doi scriitori japonezi au castigat Premiul Nobel in Literatura. Cultura japoneza ofera loc si unor jocuri video de inalta calitate si unor console ale jocurilor; de asemenea, o varietate mare de romane grafice (manga) si de filme animate (anime) cu diferite stiluri sunt prezente in top. Ca rezultat, multe aspecte ale culturii populare japoneze au atras multe persoane din Europa si America de Nord.
Japonia are un cod al etichetei care guverneaza asteptarile comportamentului social si care este considerat foarte important. Multe carti il descriu minutios.
General vorbind, complexul obiceiurilor si etichetei Japoniei si intr-adevar ale altor vechi natiuni, este creat pentru a reduce numarul relatiilor sociale nesigure si neprevizibile. Punerea accentului pe ierarhie si pe “un mod” anume de a face lucrurile este criticat de alte culturi pentru ca, spun ele, reflecta un punct de vedere cinic, pesimist, al laturii umane; este de preferat o atitudine mai deschisa, mai optima, mai democratica la fel ca in America sau Australia, spre exemplu.
Unele obiceiuri prezentate nu este posibil sa fie adevarate in toate regiunile Japoniei. Ele sunt general acceptate drept obiceiuri moderne in Japonia. De-a lungul timpului, ele au suferit modificari.

 

Kimono-ul si yukata sunt hainele japoneze traditionale.
Kimonoul este facut din matase si este de obicei foarte scump. In zilele noastre, el se poarta la ocazii traditionale, cum ar fi funeralii, nunti sau ceremonii ale ceaiului. Foarte rar putem observa kimonoul in tinuta zilnica.
Kimonourile difera in ceea ce priveste stilul si culoarea in functie de ocazia pentru care este purtat, varsta, statut (persoana necasatorita/casatorita) si persoana. Pentru a imbraca un kimono este nevoie de anumiti pasi. Mai ales cureaua (obi) este dificil de pus, de aceea multe persoane au nevoie de ajutor. Un kimono cere o coafura adecvata, pantofi traditionali, sosete, lenjerie intima si o gentuta pentru femei.
Yukata, pe cealalta parte, este mai mult un articol de imbracaminte informal. Poate fi purtata chiar si fara lenjerie intima si este foarte comfortabila in zilele calde de vara sau dupa o baie fierbinte. Yukata este relativ ieftina si este facuta din bumbac. Daca vei sta la un ryokan, vei primi o yukata.

Ceremonia Ceaiului (Sado)
Ceremonia Ceaiului (Sado) este un ritual al prepararii si consumarii ceaiului. Obiceiul este puternic influentat de Zen Buddhism.
In zilele noastre, ceremonia ceaiului este ca un hobby. Multi japonezi interesati de cultura lor iau lectii de ceremonie a ceaiului de la profesori. 
Ceremoniile ceaiului sunt tinute in camere japoneze traditionale din comunitati culturale sau in case private.
Ceremonialul in sine consta in multe ritualuri care trebuiesc invatate pe de rost. Aproape fiecare miscare a mainii este descrisa. Practic, ceaiul este preparat mai intai de gazda si apoi baut de oaspeti. Ceaiul este facut din frunze de ceai verde.


Geisha este o femeie profesionista care face atmosfera prin prezentarea artelor traditionale japoneze la banchete. Ea nu este o prostituata, ci o femeie culta, educata, a carei existenta este menita sa tinda spre perfectiune.
Fetele care vor sa devina gheise trec prin multe stadii stricte in timpul carora invata arte traditionale cum ar fi: cantatul la instrumente muzicale, dansul, dar si arta conversatiei si alte abilitati sociale. In Kyoto, stadiile gheiselor sunt numite “maiko”.
Gheisele sunt imbracate in kimonouri, si fata lor este machiata puternic, in asa fel incat sa para foarte pala. Ca turista vei putea observa un maiko in unele districte ale orasului Kyoto (de exemplu: Gion si Pontocho sau in Kanazawa’s Higashi Districtul Geisha). 

Sabia japoneza (nihonoto) a fost cunoscuta in toata lumea datorita formei si frumusetii sale inca din timpuri feudale. Sabia este semnul distinctiv al samurailor.
De vreme ce sabiile sunt arme periculoase, este nevoie de un permis pentru a avea una.

Gradinile japoneze
Designul gradinilor este o arta japoneza importanta de multe secole. Peisajele japoneze traditionale pot fi impartite in 3 tipuri: gradinile Tsukiyama (gardinile tip deal), Gradinile Karesansui (gardinile uscate) si Gradinile Chaniwa (gradinile de ceai).
Gradinile Tsukiyama :Iazuri, dealuri, pietre, copaci, flori, poduri si carari – sunt folosite pentru a crea o reproducere in miniatura a unui peisaj natural care este de multe ori faimos in China sau Japonia. Numele de Tsukiyama se refera la crearea dealurilor artificiale.
Gradinile Karesansui ilustreaza peisaje naturale intr-o maniera mai abstracta, folosind pietre, nisip si cateva carari penru cei mai reprezentativi munti, insule, rauri si mari. Acesta gradini sunt puternic influentate de Zen Buddhism si sunt folosite pentru meditatie.

Sarbatoarea florilor de cires si muzica japoneza
Sakura (floarea de cires) este floarea nationala neoficiala a Japoniei. Este celebrata de multe secole si are o pozitie bine definita in cultura japoneza. 
Exista multe varietati de ciresi in Japonia, majoritatea inflorind doar pentru cateva zile primavara. Japonezii sarbatoresc perioada respectiva a anului cu hanami (admirarea florilor de cires) dand petreceri sub pomii infloriti.
Exista cateva tipuri de muzica traditionala japoneza (Hogaku). Iata-le pe cele mai importante dintre ele:
Gagaku: Cor antic de muzica din China si Korea. Este tipul cel mai vechi de muzica traditionala japoneza.
Biwagaku: Melodii cantate cu ajutorul instrumentului Biwa, un fel de chitara cu patru corzi.
Nogaku: Melodii cantate in timpul in pauzele dintre melodii. De fapt, sunt alcatuite dintr-un cor, flautul Hayashi, toba Tsuzumi, si alte instrumente.
Sokyoku: Melodii interpretate cu instrumentul Koto. Acompaniat si de Shamisen siShakuhachi:Koto-ul este un instrument cu 13 corzi. 
Shakuhachi: Muzica interpretata cu instrumentul numit Shakuhachi, un flaut de aproximativ 55 cm. Numele flautului este dat de lungimea sa gasita in vechile unitati de masura japoneze.
Shamisenongaku: Melodii cantate cu instrumentul Shamisen, un fel de chitara cu numai trei corzi. Kabuki si Bunraku sunt acompaniate de shamisen. 
Minyo: Folk japonez.

Baile japoneze
In trecut, cand multe case din Japonia nu aveau bai personale, baile publice (sento) le ofereau oamenilor posibilitatea de a se spala si de a-si intalni vecinii.
In zilele noastre, cand majoritatea caselor au bai, numarul sento-urilor traditionale a scazut. Pe cealalta parte, au aparut noi tipuri de bai publice, mai complexe, dotate cu piscine, saune, centre de fitness etc.
In primaverile calde, baile publice sunt alimentate cu apa de primavara calda, in timp ce apa normala este folosita pentru altceva.
Cu exceptia unor noi complexe de bai, baile publice sunt separate in doua parti: pentru femei si pentru barbati, si nu se poarta costume de baie. Ca o curiozitate pentru noi, europenii, nuditatea nu este rusinoasa la japonezi.

http://www.elady.ro/articole/Cultura/Japonia.html
Comentariu publicat de Irina Lucia Mihalca pe Martie 12, 2011 la 4:27pm

Emulatia picturii japoneze

CATEVA IDEI INTRODUCTIVE

O caracteristica majora care diferentiaza arta picturii japoneze de traditia europeana, ce pune accentul pe realism, este tendinta ei de a exprima esenta interioara obiectului reprezentat, mai mult decat forma lui exterioara. Unele obiecte ceremoniale, cum ar fi clopotul de bronz – dotaku – din timpurile preistorice, sunt ornamentate cu desene (in linii simple) ale unor case, oameni, animale, insecte etc si au valoare informativa deoarece ne furnizeaza informatii referitoare la viata din acea perioada. In orice caz, adevaratul inceput al artei picturale japoneze se situeaza in perioada Asuka (593-710), dupa ce budismul a fost introdus in Japonia, la jumatatea sec. al VI-lea, din Paekche, unul dintre cele trei regate din istoria timpurie a Coreei. Se stie, de exemplu, ca artistii sustinuti, sponsorizati de curte, cunoscuti sub numele de eshi, au realizat design-ul pentru o bucata de matase comemorativa, brodata dupa moartea printului Shotoku, numele acelor artisti ajungand pana la noi. 

Vulturi si pini IICele mai vechi picturi care foloseau pigmenti de ulei aplicati pe suport de lemn lacuit, se gasesc la altarul inchinat lui Buddha, numit Tamamushi, de la templul Horyuji, de asemenea datand din perioada Asuka. Desi anonime, nivelul artistic al acestor opere nu este cu nimic inferior celor de pe continent din aceeasi epoca. Aceste picturi de la Tamamushi, infatiseaza asa numitele povesti jataka, episoade despre care se spune ca au avut loc in vietile anterioare ale lui Buddha istoric, printul Gautama Siddhartha. Atat reprezentarea lui Buddha, cat si a imprejurimilor sunt realizate cu multa maiestrie, lasandu-ne astfel sa intrevedem cateva caracteristici distincte ale picturii japoneze in starea sa incipienta.

Intre secolele al VII-lea si al IX-lea, tehnicile picturale adoptate de pe continent erau adaptatate sensibilitatii japoneze, si se datoreaza in special efortului cumulativ al pictorilor autohtoni expresia data naturii inconjuratoare regasita in Tara Soarelui Rasare. Epocile urmatoare au dezvoltat noi cicluri creative si motivatii tehnice, continuand pana astazi.

Pictura Asiei de Est poate fi clasificata, in linii mari, in urmatoarele genuri: kachoga, genul picturilor cu flori si pasari, sansuiga, pictura peisagistica, si jimbutsuga, portretele si picturile care infatiseaza prezente umane. Primul gen reflecta sentimentele apropierii de natura si da o atentie sporita frumusetii si vietii lumii naturale. In China, peisajele erau realizate in mod traditional, in tus negru, insa in Japonia cele patru anotimpuri insotite de cromatica lor specifica fiind omniprezente, peisajele au inceput sa fie realizate in culori. In timp ce in pictura occidentala s-a tins catre realismul reprezentarii, in Asia de Est a existat tendinta valorificarii spiritului, a esentei si nu a asemanarii.

1. EMAKI

Cunoscute sub denumirea de emaki si uneori ekotoba, aceste opere includ picturi realizate pe suluri de hartie care se deschid orizontal. In cele mai multe cazuri, contin de asemenea si comentarii explicative (kotobagaki) si sunt facute astfel incat sa fie privite in secvente succesive, cand sulul se desfasoara de la dreapta la stanga. Emaki si-a facut aparitia foarte devreme in pictura Extremului Orient, iar cele japoneze sunt derivate din modelele chinezesti. Nenumaratele e-ingakayo (“ilustrari ale sutrelor cauzei si efectului”) produse in Japonia secolului VII, ce reproduc textul unei sutre budiste despre legile cauzei (Kako genzai ingakyo) cu ilustratiile adecvate, se pare ca sunt copii ale originalelor chinezesti.

Emaki-urile narative japoneze s-au dezvoltat independent de cele de pe continent din perioada Nara, pana in perioada medievala. Dezvoltarea a cunoscut mai multe directii, in functie de perioada si de subiectul abordat. In sec al XII-lea primul si cel mai faimos emaki despre Genji monogatari prezinta importante scene din povestea lui Genji, prima si cea mai valoroasa nuvela japoneza, folosind tehnici de pensula unice si culori iradiante. Alte emaki-uri aveau scopul de a le explica oamenilor de rand, intr-un mod foarte accesibil, asemenea enluminurilor din Europa, legendele templelor budiste. Unul dintre aceste exemple este si Shigisan engi emaki, imbinare de linii foarte fluide, menite sa surprinda dinamica scenelor infatisate. Cam in aceeasi perioada erau realizate si Ban Dainagon ekotoba (“Curteanul Ban Dainagon”) si Choju Giga (emaki despre animalele jucause). Aceste trei opere, impreuna cu Genji monogatari emaki, mai sus amintit, sunt cunoscute sub denumirea colectiva de “Cele patru mari emaki”.

Dupa secolul al XII-lea, emaki-urile narative au inceput sa fie cerute si realizate de un numar crescand de oameni, din diverse clase sociale. Adaugandu-se operelor care ilustrau povesti miraculoase, opere literare, legende despre originea templelor, apare un nou tip de emaki, reflectare a gusturilor clasei luptatorilor (samurai). Diversele picturi despre Heiji monogatari, redau scene de lupta din preajma anului 1160 si sunt printre cele mai renumite gunkimono (“povesti militare”) in forma pictata. In perioada medievala infloresc noi secte budiste, iar emaki-urile narative, desi nu intotdeauna de un inalt nivel artistic, erau deseori folosite in sens prozelitic. Ippen shonin eden emaki, biografia ilustrata a calugarului Ippen, fondatorul uneia dintre aceste noi secte budiste, este o opera de o valoare artistica exceptionala. Calugarii templului Dojoji din zilele noastre, din prefectura Wakayama, vorbesc deseori vizitatorilor despre virtutile lui Buddha in timp ce desfasoara in fata lor un emaki ce infatiseaza originea si istoria templului, si le spun totodata ca traditiile si obiceiurile din trecut sunt respectate chiar si acum.

2. SHOHEIGA

Termenul de shoheiga include decoratiunile pictate, aplicate fie pe panourile despartitoare (shoheiki), fie pe byobu. Desemneaza pictura de pe tsuitate (“panouri simple”), operele de pe fusuma (“usi\pereti glisanti”), de pe panourile tavanelor, de pe usile criptonime, pictura pe hartie aplicata pe pereti, dar exclude pictura aplicata direct pe pereti. Aceasta arta a jucat un rol foarte important in istoria arhitecturii japoneze si a decoratiunilor interioare. Judecand dupa scenele de pe anumite emaki timpurii, decoratiunile interioare au reprezentat, inca de pe atunci, scene din natura (flori, copaci, pasari etc.) si se poate spune ca isi au radacina in emotiile orientate de japonezi catre natura.

Dupa inceputul perioadei Azuchi-Momoyama (sfarsitul sec. al XVI-lea) construirea palatelor si a rezidentelor impunatoare s-a extins vertiginos. Pentru a-si accentua autoritatea, cei ce ajungeau in varful ierarhiei, angajau cei mai talentati pictori ai vremii, ca sa decoreze interioarele acestor somptuoase cladiri intr-un stil unic, uimitor, nemaivazut pana atunci. Aceasta tendinta a afectat chiar si arhitectura templelor, asa ca, in timp ce majoritatea castelelor a disparut, nenumarate temple din Kyoto si din alte orase, pastreaza inca exemple de astfel de picturi pe panouri decorative etc., care sunt reprezentative pentru arta perioadei lor. Panourile pictate au devenit populare si in randul oamenilor obisnuiti, si au deservit, in continuare, atat un scop practic, cat si unul estetic si artistic.

3. BUTSUGA

Intr-un sens limitat, termenul de pictura budista (butsuga) se refera la mandalele si reprezentarile zeitatilor budiste ca obiecte votive. Intr-un sens mai larg, se refera la toate picturile corelate budismului in orice fel. Aceasta arta a picturii budiste a inceput cu decorarea zidurilor holurilor din templele budiste, folosind tablouri colorate. Picturile murale de la Horyuji Kendo, desi partial distruse de incendiul din anul 1949, sunt un exemplu primar. Cel mai vechi exemplu de pictura budista din Japonia este reprezentarea unei povesti jataka, de pe panourile exterioare de lemn de la Tamamushi, care poate fi vazut la templul Horyuji. Clasificate dupa temele lor principale, butsuga cuprinde atat picturile exoterice (kengyoga), cat si pe cele ezoterice (mikkyoga). Pictura exoterica include, pe langa scena clasica cu Buddha rugandu-se, si scene din vietile anterioare ale lui Buddha (povestile jataka) si alte subiecte legate de propagarea credintei budiste de mai tarziu. In aceasta categorie pot fi incluse si operele denumite Amida raigozu, care il infatiseaza pe Amida Buddha intampinand binevoitor suflete noi in Paradisul Pamantului Pur si, in traditia Zen, portrete ale fondatorilor de temple sau ale altor binecunoscute figuri religioase. Creatiile ezoterice budiste cuprind variate tipuri de mandale si picturi despre fiinte supranaturale, folosite ca principale obiecte ale concentrarii in practica religioasa.

In templele japoneze care sunt in mod traditional construite din lemn, unele picturi budiste apar pe panourile usilor, peretilor, stalpilor sau tavanelor. In completare la acestea, multe opere au luat forma unor emaki narative sau a unor picturi ce trebuie atarnate de pereti si sunt executate pe matase sau pe hartie speciala. Toate aceste tipuri de pictura au fost folosite fie ca obiecte votive, fie ca ajutor in propagarea invataturilor budiste. In perioada medievala, apare un gen aparte de pictura, suijakuga, care combina elemente ale budismului ezoteric, cu elemente shintoiste. Toate acestea sunt parte integranta a picturii budiste japoneze.

4.SUIBOKUGA

Suibokuga sunt acele picturi realizate in tus negru (sumi), in care nuantele sunt exprimate prin varietati de tehnica a pensulei si prin contrastarea umbrelor de tus. Aceasta tehnica a fost stabilita ca gen in Japonia dupa ce picturi de acest fel, din timpul dinastiilor Song si Yuan, au fost aduse din China de catre practicantii budismului Zen, in secolele al XIII-lea si al XIV-lea.

Dupa perioada Muromachi, au ajuns la moda in randul calugarilor zen emaki-urile de expus cu poezii (shigajiku) in chineza, cat si decorarea panourilor usilor fusuma din templele budiste si nu numai, cu peisaje realizate in tus. Sesshu este acreditat ca cel care a stabilit cu succes un stil distinctiv in suibokuga, diferit de cel de pana atunci, care doar amintea de cel chinez. In perioada Azuchi-Momoyama si inceputul perioadei Edo, minunate, multicolore picturi in tus erau la moda. Artisti precum Hasegawa Tohaku si Tawaraya Sotatsu, folosindu-si remarcabila tehnica a pensulei, au dat nastere unor opere care expima intreg potentialul natiei. In perioada Edo, intelectuali care realizau bunjinnga, ca Ike no Taiga, Yosa Buson si Uragami Gyokudo au deschis noi drumuri prin stilul lor neincatusat in pictura in tus.

5.BUNJINGA

Genul include picturi realizate de catre literatii epocii, din simpla placere sau din dorinta de a-si completa profilul artistic. Si in China acest gen a fost dintotdeauna diferentiat fata de operele pictorilor profesionisti.

Termenul de bunjinga a fost folosit pentru prima data in China dinastiei Ming, de catre invatatul Dong Qichang ca sinonim al termenului nanga (“pictura sudului”). In decursul perioadei Muromachi, calugarii zen din cele “cinci temple” din Kyoto, i-au copiat pe carturarii chinezi in producerea picturilor in tus, ca delectare.

Sesshu a realizat de asemenea opere care s-au inspirat constiincios din pictura literatilor chinezi din timpul dinastiei Yuan. Oricum, pictura literatilor nu a cunoscut o raspandire prea mare, decat dupa mijlocul perioadei Edo, in secolul al XVIII-lea. Literati scoliti in China, precum Gion Nankai si Yanagisawa Kien, au studiat creatii ale acestui gen aduse in tara prin portul Nagasaki si au realizat opere asemanatoare. Ike no Taiga, Yosa Buson, Kuroyama Gyokushu, Uragami Gyokudo si Tanomura Chikuden au adaptat aceasta aceasta arta mediului si specificului peisajului japonez, generand un stil bunjinga dupa tiparele proprii.

CONCLUZII GENERALE

Desi poate ca ne-am putea intreba intr-un mod deloc fortat care este meritul efectiv al artei japoneze in acest domeniu, realitatea nu ne lasa totusi sa primim un raspuns atat de simplu. Cu riscul de a parea peiorativ spus, japonezii au copiat si au copiat mult. Insa cred ca nu acesta este termenul adecvat situatiei, ci mai degraba am putea afirma ca s-au inspirat, s-au lasat influentati cu tot dinadinsul. Dar oare ar fi putut fi alta situatia, avand in vedere, de exemplu, pozitia geografica si dominatia pe care China a exercitat-o pana nu demult asupra zonei? Japonezii au turnat in tiparele culturii proprii materia, informa pentru ei a influntelor straine. Cu enrgiile sale active in plina ascensiune, ei auzeau vocea profunda a spiritului lor creator, care tasnea la lumina.

BIBLIOGRAFIE
1. J. EDWARD KIDDER JR. “Japanese temples: Sculpture, Paintings, Gardens and Architecture” (Tokio: Bijutsu Shuppon-sha);
2. KAKICHI SUZUKI “Early Buddhist Architecture in Japan” translated by Mary N. Parent and Nancy Shatzman Steinhardt (New York: Kodansha International, 1980);
3. MOSAKU ISHIDA “Japanese Buddhist Prints” (New York: Abrams, 1964).

http://www.japanculture.ro/emulatia-picturii-japoneze/

Comentariu publicat de Irina Lucia Mihalca pe Martie 12, 2011 la 4:23pm

http://www.japanculture.ro/arhitectura-japoneza/

Arhitectura Japoneză

Când spunem „arhitectură japoneză”, ne gândim, de fapt, la organizarea spaţiului, a spaţiului domestic, citadin sau sacru. Aceasta a fost concepută ca o soluţie la situaţia dată, a unui mediu geografic zgârcit la întinderi plane. Ştim că relieful nipon este dominat la tot pasul de înălţimi, că şesul este o raritate, iar vegetaţia, pădurea îndeosebi, alcătuieşte o ambianţă particulară de restrângere a zonelor locuibile. Natura s-a strecurat adânc în existenţa omului, şi-a impus exigenţele, a reuşit să fie sacralizată, adorată şi mai mult decât orice respectată. Orice concepţie arhitecturală a ţinut seama că spaţiul se sprijină pe natura înconjurătoare şi stă deschis spre ea.

 

Observator al naturii, japonezul a înţeles că nimic din ce este material, aparţinând naturii, nu este durabil şi astfel în concepţia sa o construcţie arhitecturală nu va avea valoarea de durată fizică, ci aceea de permanenţă spirituală.

 

Arhitectura japoneză cunoaşte un continuu proces de metamorfozare, fiecare transformare pe plan politic sau social aducând şi o anumită modificare în planul artei. Se pot astfel stabilii două modalităţi de realizare precise: una proprie numită tradiţională, a căror părinţi se găsesc în căsuţele votive care aveau o deosebită importanţă pentru japonezi, dovada necontestată fiind ansamblul de la Ise, şi una importată de Curtea Imperială din China – fastuoasă, modalitate care s-a impletit cu cea tradiţională dând naştere unor tendinţe stilistice locale.

 

Tipul cel mai caracteristic de construcţii îl constituie pentru Japonia clădirile din lemn. Până în secolul al XVII-lea piatra se folosea extrem de rar şi numai începând cu secolul XX ea a căpătat o utilizare mai largă. Acest fapt a fost determinat în mare măsură de condiţiile seismice precum şi de existenţa unui excelent lemn pentru construcţii. Materialul de construcţie fiind lemnul, prelucrarea lui, deloc uşoară şi nici măcar prea suplă, l-a obligat pe japonez să se restrângă la un minimum necesar de elemente. Structura este formată practic din elemente izolate (stâlpi), pereţii având exclusiv rol de ornamentare şi închidere. Stâlpi, grinzi, arhitrave, şarpanta sunt concepute ca un tot unitar, aparent, piesele şi ansamblurile structurale căpătând valenţe estetice. Acoperirea, care în mod tradiţional ocupă un rol important în judecata de valoare a clădirii, s-a rafinat în timp, trecând de la formele simple a sitemului trilitic, la un complex sistem de pârghii cu numeroase variante. Diferite alte procedee urmăresc să obţină un spaţiu interior amplu, cu înălţimi şi deschideri mari. Natura şi dispoziţia elementelor de compartimentare interioară asigură o remarcabilă flexibilitate spaţială.

 

Arhitectura japoneză pleacă din natură şi se întoarce la ea, se integrează acestui prototip de echilibru; forma construcţiei a fost întotdeauna în consens cu cadrul natural, între interior şi exterior s-a stabilit mereu un flux al sugestilor, o trecere firească, fără obstacole.

 

 

Scurtă prezentare a evoluţiei arhitecturii budiste în lumea niponă

Evoluţia evenimentelor sociale şi politice de pe teritoriul arhipelagului nipon se înscrie într-o periodizare general acceptată, care se oglindeşte fidel şi în arhitectură. Perioada Asuka este considerată a fi marcată de influenţe continentale (chineze, prin intermediul Coreei), legate mai ales de expansiunea budismului Zen (sec.VI). Clădirile religioase preiau direct configuraţii planimetrice chineze sau transformă ecouri mai îndepărtate, indiene. Se adoptă construirea edificiilor magnifice (temple numite ji sau tera) caracterizate prin streaşinile incurbate, folosite şi ca suport pentru ornamente (constând în imagini sculptate ale zeităţilor budiste).

 

Arhitectura templului budist contrastează net cu cea a locuinţelor modeste care adăposteau locuitorii de rând ai ţării. Incinta sacră este alcătuită din câteva elemente esenţiale, nelipsite, practic, din oricare ansamblu arhitectonic budist. Astfel, clădirea interioară şi principală numită kondō adăposteşte cea mai însemnată dintre imaginile lui Buddha. Pagoda numită tō, întotdeauna cu un număr impar de nivele, slujeşte ca loc de păstrare a relicvelor. Kondō şi tō se află situate în mod tradiţional în interiorul unei curţi, delimitată de un schit (kairō) structurat sub forma unei galerii acoperite. La sud, o poartă, chūmon, deschide intrarea în incintă în timp ce la nord se află sala de lectură a sutrelor (kōdō), în spatele căreia câteva clădiri, trei sau patru, joacă rolul de locuinţă a călugărilor slujitori ai templului. Mai există şi o clopotniţă (shurō) precum şi un alt edificiu pentru păstrarea tobei (korō). Toate structurile templului sunt construite din lemn vopsit în roşu şi au un mare acoperiş incurbat, prevăzut cu ţigle de culoare cenuşie.

 

Perioada Nara este perioada în care se conturează caracterul locuinţei nipone şi în care se dezvoltă, cu sprijinul statului, numeroase mănăstiri şcoli (cum ar fi Tōdaiji, a cărei pagodă de 98m este una din cele mai înalte clădiri din Japonia). Cultura budistă atinge apogeul dezvoltării ei în Japonia. Împăratul Shōmu decretează ca în fiecare ţinut să se ridice temple provinciale drept elemente doveditoare ale biruinţei religiei budiste în întreaga ţară.

 

Perioada Heian este una de asimilare, sau mai precis de „japonizare” a culturii chineze de import. Perioada este marcată de apariţia în Japonia a budismului esoteric, a cultului metafizic ce caracteriza cele două secte mai importante – Tendai şi Shingon. Arta împrumută astfel elemente mistice. Foarte caracteristice pentru perioada Heian sunt Palatul imperial din Kyōto şi Sala Phoenixului din templul Byōdō-in din Uji care la origine a fost palat al familiei Fujiwara ca mai apoi să fie transformat în templu şi dedicat lui Amida. Spre sfârşitul perioadei Heian înfloreşte cultul Jōdo, în contrast cu budismul esoteric şi proslăvind pe Amida Buddha cu Paradisul său. Bineînţeles, arhitectura se modelează după moda cea mai nouă. Cronicile pomenesc şi pretind că s-au construit sanctuare magnifice, impresionante la care exteriorul apare simplu în timp ce interiorul se dovedeşte extrem de ornamentat şi de colorat. De altfel, mai toate construcţiile perioadei Heian au fost extrem de bogat decorate cu sculpturi din lac, incrustaţii în perle, ornamentaţii metalice (nu lipsea aurul), particularizate prin rafinament estetic şi înfăţişare splendidă.

 

Perioada Kamakura este legată de evenimentul trecerii puterii în mâinile shogunilor şi întărirea castei militare a samurailor. Are loc o militarizare a arhitecturii rezidenţiale, delicateţea şi graţia sunt înlocuite de un nou spirit al simplităţii. Noul stil arhitectural venit din China dinastiei Song, influenţat de budismul Zen, face ca mănăstirile să fie nişte construcţii simple, lipsite de ornamente.

 

În perioada Muromachi deşi credinţa Zen, care îndemna la simplitate, continua să câştige noi adepţi, cultura, şi în special arhitectura, se găsesc sub însemnul unui intens decorativism. O atmosferă de somptuozitate caracterizează tratarea interioarelor. Sub o puternică influenţă chineză s-au ridicat cele mai mari temple Zen din Kyoto, cum ar fi Daitokuji, Tōfukuji şi Nanzenji.

 

Perioada Momoyama aduce prima confruntare cu civilizaţia europeană. Arhitectura de factură religioasă, mult mai conservatoare, elaborează în această perioadă construcţii simple, care actualizează vechi tradiţii insulare: sala şi pavilionul ceaiului (cha-seki şi cha-shitsu).

 

Perioada Edo este marcată de afirmarea stilului Shoin, reprezentat strălucit de vila imperială Katsura.

 

Tendinţe

Se pare că dacă privim din unghi istoric, în Japonia epocii de aur din punct de vedere politic sau spiritual îi corespunde o epocă de aur a arhitecturii. Dacă lumea artei europene este caracterizată de o succesiune de stiluri, în Orient se pleacă de la o formă de bază care urmează a fi dezvoltată în cele mai variate forme, fiind apoi înregistrată o stagnare; această stagnare nu se datorează incapacitaţii japonezilor de a creea forme mai evoluate, ci din dorinţa locuitorilor ţării Soarelui-Răsare de a păstra ceea ce este tradiţional. Forma artistică cea mai elaborată, care merge mână în mână cu motivaţia spirituală, este arhitectura budistă.

 

Strălucirea arhitecturală a Japoniei vechi atinge apogeul prin construcţiile religioase ale budismului. Conceptul budist permite, fără limitări, dezvoltarea arhitecturală până la înflorirea fantezistă şi barocă a amănuntelor decorative şi îngăduie dimensionarea, adeseori nefirească, a lăcaşurilor de cult. Explozia de imaginaţie, bogăţia combinaţiei de culori, folosirea generoasă a formelor celor mai diverse, fac din arta arhitecturală budistă o lume complexă, copleşitoare, fastuoasă, menită să frapeze privirea, să stăpânească prin înfăţişare gândurile credincioşilor.

 

Iniţial arhitectura budistă a avut un rol pur spiritual, apoi s-a extins şi în arhitectura de palat, ajungând să le ofere japonezilor o variantă extrem de originală în domeniul militar. Castelul japonez prezintă atât o funcţie de apărare (masivitate, rezistenţă), cât şi forme zvelte împodobite în deplină concordanţă cu regulile estetice chinezeşti (modalitate unică în lume) – în acest domeniu capodopera incontestabilă este castelul Himeji. Un necunoscător, în afară de soclul imens de piatră pe care se află înălţate castelele oferind aspectul de „greu abordabil”, nu poate realiza faptul ca acel castel este nu numai un bastion de apărare ci şi o eventuală reşedinţă imperială.

 

Budismul nu este singurul caz din lume când principile pe care le proferă credinţa contrastează cu formele impetuoase pentru lăcaşul de rugăciune. În arhitectura religioasă o importanţă deosebită se acordă templelor, a căror analiză corectă poate pleca numai de la ansamblul Hōryūji (nu pentru că este cea mai veche construcţie în lemn păstrată în lume, ci pentru că documentar se ştie că reprezintă exact stilul chinezesc al vremii).

 

Pornind de la capacitatea japonezilor de a învăţa de la alţii o reproducere integrală, variantele originale pot demonstra capacitatea de utilizare a înnoirilor estetice, adaugând modificări care menţin frumuseţea. De fapt, s-ar putea scrie un articol în arhitectura lumii despre performanţele tehnice pe care sunt capabili să le facă ei şi numai ei. Şi dacă Hōryuji e campioană în lume, Daibutsu Den nu-şi mai datorează faima simplei întâmplări pentru că documental nu s-au păstrat informaţii despre nici o altă structură în lemn comparabilă.

 

Pentru a demonstra capacitatea lor de a crea opere care au valoare în patrimoniul universal voi prezenta 5 exemple care nu fac neapărat parte din stiluri diferite ci prezintă anumite caracteristici esenţiale fiecare în parte în arhitectura budista japoneză.

 

Hōryūji

Ansamblul de la Hōryūji, considerat leagănul artei japoneze, fondat în 607 de împărăteasa Suiko, prin cele câteva structuri originale care se mai păstrează, trece drept unul din cele mai vechi edificii de lemn din lume.

 

Spre deosebire de construcţiile ridicate în China, dispoziţia clădirilor în cadrul ansamblului nu urmăreşte o simetrie riguroasă, caracterizăndu-se printr-o libertate de compoziţie mai accentuată.

 

Pagoda pe 5 nivele (Gojū no Tō), Pavilionul de Aur (Kondō), Poarta Interioară (Chūmon) şi majoritatea coridorului ce le înconjoară (Kairō) reprezintă cele mai vechi construcţii în lemn păstrate în întreaga lume şi un punct de pornire logic al analizei arhitecturii budiste.

 

Pagoda are o formă deosebită, fiind prevăzută cu acoperişuri încovoiate, de ţiglă în patru pante, având o înălţime de 33,5m; în interior construcţia este consolidată printr-un stâlp înalt şi puternic din lemn, care străbate toate nivelurile; destinaţia sa era de a oferi construcţiei o stabilitate mărită, protejând-o contra cutremurelor care bântuie atât de des Japonia.

 

Unul din elementele cele mai frumoase, sala principală aurită, kondō, ne oferă o imagine a primelor construcţii budiste din Japonia; clădirea masivă, cu două caturi a templului este aşeztă pe un soclu înalt de piatră şi are o înalţime de 25m. Pavilionul de Aur de la Horyūji avea acoperişul dublu, susţinut de stâlpi viguroşi şi în ciuda curbelor magnifice ale acoperişului care ar fi putut da impresia de ceva greoi, aspectul era acela de supleţe. Curba largă a acoperişului dă senzaţia că acesta ar fi suspendat de patru colţuri de fire nevăzute. Acoperişurile încovoiate ale templului sunt acoperite cu ţiglă arsă adusă din China; sistemul de rigidizare şi claritatea constructivă a clădirii, care utilizează 26 de stâlpi, însoţiţi de console complicate sunt analoage cu formele arhitectonice chineze.

 

Din păcate kondō a fost mistuită de flăcări în anul 1949. Marile fresce au fost aproape complet distruse. Fresca data din anul 710 şi orna toţi cei patru pereţi ai kondō-ului; erau ilustrate cele Patru Paradisuri cu cei Patru Buddha, din nord, est, sud şi vest. Panourile murale mai mici ilustrau o sumedenie de Bodhisatva . Sala kondō a fost reconstruită în forma originală iar astăzi arată ca acum 1250 de ani.

 

Tōdaiji

Tōdaiji, Marele Templu din Răsărit, rămâne şi astăzi cel mai mare templu budist din Japonia. Construcţia templului a început în anul 760 cu Sala de Lectură (Kōdō) şi cu maiestuosul Daibutsuden. Construcţia ulterioară era de proporţii monumentale şi găzduia o imagine în bronz reprezentând Vairocana (Buddha Cosmic). Astăzi, reconstruit numai la 2 treimi din dimensiunile originale, Sala Marelui Budhha este totuşi cea mai mare construcţie în lemn din lume. Câteva decenii mai târziu au fost construite în faţa intrării principale două pagode cu 7 etaje, fiecare măsurând aprox. 100m înălţime.

 

Printre construcţiile care au supravieţuit la Tōdaiji, cea mai remarcabilă este Hokkedō, clădire de o graţie infinită. Numele provine de la faptul că acolo se făcea lectura Sutrei Lotusului (Hokkekyō). O caracteristică a templelor acestei perioade faţă de cea anterioară este lărgirea dimensiunilor, chiar pâna la de 5-6 ori. Culorile folosite rămân aceleaşi: roşu, verde închis şi gri.

 

Byōdoin

Monumentul de arhitectură cel mai interesant înălţat în perioada Heian îl constituie Pavilionul Byōdoin de la Uji, lângă Kyōto. Aici se poate observa deja prelucrarea originală a tradiţiilor chineze şi părăsirea canoanelor rigide existente. Templul a fost iniţial construit ca un palat de agrement, în anul 1053 fiind însă adaptat pentru a servi drept spaţiu de rugăciune. Această originală construcţie laică are în plan forma păsării fantastice phoenix, cu două „aripi” laterale şi cu o galerie în formă de „coadă”. Utilizarea pe scară largă la construcţia acestei clădiri, a sculpturilor complicate în lemn, a plăcilor de bronz ajurate şi ornamentate cu gravuri foarte fine, a lacului auriu şi negru şi a încrustaţiilor cu sidef, dovedeşte cât de dezvoltat era rafinamentul caracteristic pentru această perioadă, al artei de la curte, reflectată în construcţiile laice. E o construcţie decorată luxuriant, intenţionând să reproducă imaginea unui palat, aşa cum japonezii acelori timpuri îşi închipuiau Paradisul budist.

 

Ginkakuji & Kinkakuji

Pavilionul de Aur a fost construit în 1398 de către Yoshimitsu – al treilea shogun din clanul Ashikaga fiind o structură organizată pe 3 nivele, situată în mijlocul unui lac dublându-şi astfel măreţia prin reflecţia în apă. Prin plasarea construcţiei, în aşa fel încât să se armonizeze cu peisajul înconjurător (grădina artificială, insula artificială şi eleşteul), se subliniază de fapt un principiu estetic. O întreagă simbolică stă încifrată în aranjarea pietrelor, în distribuirea pomilor şi în formele construcţiei. Parterul pavilionului este alcătuit dintr-un număr de „încăperi de locuit” distribuite după stilul shinden. Etajul de mijloc are plafonul decorat, găzduind o imagine a marelui Buddha. Etajul superior are austeritatea stilului Zen, având o singură încăpere destinată retragerii cu sine şi rugăciunilor. Peste tot, interiorul pavilionului era placat cu folii de aur dar focul nu a cruţat nici această bijuterie. Clădirea actuală este o replică fidelă originalului şi a fost înălţată în anul 1955.

 

Pavilionul de Argint a fost ridicat un secol mai târziu iar arhitectura sa, de o mare simplitate, a stat sub semnul budismului Zen. Construcţia, începută în 1483, nu mai păstrează din acea perioadă decât micul pavilion Tougudou şi grădina Pavilionului de Argint, pavilion terminat în 1489.

 

În intervalul de un secol dintre cele două construcţii au fost înregistrate diferite modificări ale stilului de construcţie care pot fi puse în evidenţă prin comparaţia primelor nivele ale templelor: în cazul Templului de Aur avem de a face cu stilul Shinden care s-a dezvoltat în perioada Heian, caracterizat prin existenţa unei mari suprafeţe centrale înconjurată de camere periferice şi verande; iniţial, pereţii sunt compuşi din shitomido – un fel de jaluzele duble; la al doilea nivel apar uşile glisante din lemn mairado cât şi ferestre zăbrelite; în cazul Templului de Argint pereţii shitomido au fost integral înlocuiţi cu shōji (ecrane glisante acoperite cu hârtie), demonstrând existenţa unui stil ulterior; de asemenea, planul a abandonat camera centrală în favoarea unei combinaţii de spaţii mai mici, stil care s-a folosit de atunci în colo.

 

Ansamblul de la Nikkō

Putem considera, fără a greşi prea mult, că tot din arhitectura budistă face parte şi impresionantul mausoleu ridicat de shogunul Iemitsu în cinstea lui Ieyasu, capul de serie al dinastiei shogunale Tokugawa – ansamblul de la Nikkō.

 

Cand japonezii au devenit conştienţi că şi ei pot crea ca alţii (China şi Corea), au dat o operă foarte originală, dar orgoliul propriei capodopere a dus la o arhitectură care e caracterizată în mod egal de forme de valoare şi decadenţe – barocul iberic – culmea kitchului.

 

Complexul de clădiri este o alcătuire îndrăzneaţă şi amplă, poate cea mai măreaţă din tot ce s-a construit vreodată în Japonia veche.

 

Un element remarcabil este poarta Yōmeimon poreclită Higurashi-no-mon, nume pus în relaţie cu intervalul de timp pe care un om ar putea să-l petreacă admirând policromia ei spectaculoasă şi minunatele sculpturi reprezentând dragoni sau lei. „Poarta Luminii Soarelui” serveşte ca intrare principală a altarului Tōshōgu (construit în sec XVII atât ca un mausoleu pentru primul shougun din clanul Tokugawa – Ieyasu, cît şi ca un loc pentru jertfă). Ea are în alcătuire 12 coloane, două corpuri laterale, celebrele frontoane cu acoperişuri triunghiulare, decorate cu cele mai migălite sculpturi posibile. Coloritul strălucitor, poleiala aurie, accentuează bogăţia cam stridentă a construcţiei. un alt element caracteristic pentru ornamentica excesivă este poarta Karamon la care se ajunge după depăşirea intrării principale. Aşezarea porţii Yōmeimon pe o colină liniştită, la umbra magnifică a criptomerilor, în preajam unui râu, a unui pod sacru, combinaţia roşului aprins al vopselei aplicate pe lemn, cu cea a verdelui vegetal, fac din întregul complex un element menit să iasă în evidenţă.

 

Stilul abordat la Nikkō (numit barocul japonez) a fost imitat apoi în diverse construcţii în întreaga ţară. Un astfel de exemplu este altarul principal de la Torinokosanjō, construit în 1783 .

 

Tendinţa spre decoraţie a continuat să se extindă odată cu dezvoltarea perioadei Edo; stâlpii de susţinere care fuseseră doar uşor ornamentaţi în stilurile anterioare au ajuns la sfârşitul perioadei Edo sa fie complet acoperiţi cu sculpturi reprezentând fie elemente ale florei fie ale faunei.

 

Concentrându-se foarte mult asupra ornamentaţiei excesive, au fost aduse puţine inovaţii în domeniul sistemului de construcţie; în această periodă se dezvoltă sistemul kiwarijutsu bazat pe module; conform acestui sistem, dimensiunile fiecărui element erau puse în relaţie cu toate celelatle elemente de design; fiind obligaţi sa se încadreze în aceste dimensiuni, singurul mod propriu de exprimare al arhitecţilor a fost ornamentica.

 

Concluzii

Arhitectura japoneză s-a dezvăluit japonezilor odată cu sosirea în arhipelag a religiei budiste în secolul VI. Impactul cu religia budistă este atât de puternic încât, pe mai multe planuri ale spiritualităţii, Japonia acelei epoci resimte metamorfoza la care este supusă. Se poate afirma că epoca istorică timpurie, cea care a urmat imediat după perioada arhaică, reprezintă un timp al culturii budiste, o perioadă de aur, cu expresivitate majoră tocmai în arhitectură, dar aproape la fel de importantă şi în sculptură, pictură sau arte decorative. Sunt transferate dinChina dinastiei Tang conceptele estetice ale unei societăţi cosmopolite şi exotice.

Comentariu publicat de Irina Lucia Mihalca pe Martie 12, 2011 la 4:20pm

Haiku

                   Haiku este un gen de poezie cu forma fixa, traditional japoneza, (limba japoneza fiind o limba silabica), alcatuita din 17 silabe repartizate pe 3 "versuri" formate din 5, 7, 5 silabe. 
                   Inca de la inceput, s-au creat confuzii intre cei trei termeni aflati in stransa relatie: HaikuHokku si Haikai
                   Termenul Hokku inseamna, in limba japoneza "vers de inceput", fiind la origine o veriga de legatura spre un sir mai lung de versuri, cunoscut sub numele de Haikai. Deoarece hokku dadea tonul restului sirului de versuri, el a capatat un rol privilegiat in poezia Haikai, incat s-a ajuns ca unii poeti sa compuna numai un Haikai, renuntand la versurile urmatoare. 
                   Abia prin eforturile lui Masaoka Shiki aceasta independenta a fost oficial recunoscuta prin anii 1890, prin crearea termenului Haiku. Aceasta noua forma de poezie avea sa fie scrisa, citita si perceputa ca un poem complet, independent, si nu ca o parte a unui sir mai lung de versuri.
Haiku
Practic, istoria Haiku incepe in ultimii ani ai secolului al XIX-lea. 
                   Renumitele versuri ale perioadei Edo (1600-1868), scrise de maestri precum Matsuo Basho, Yosa Buson si Kobayashi Issa, sunt in general cunoscute sub denumirea de Hokku si trebuie percepute in perspectiva istoriei Haikai, dar in prezent ele sunt citite ca Haikuuri independente. 
                   Haiku-urile trebuie sa contina cel putin o imagine sau un cuvant care sa exprime anotimpul (kigo) in care acesta a fost scris. De obicei subiectele se refera la natura, plante, flori, insecte, etc:
Viata mea toata:
Frunze purtate de vant
In prag de toamna.

                   Cel mai cunoscut haijin este Matsuo Basho, cel care a impus haiku-ul clasic prin cartea sa, "Drumul ingust spre indepartatul nord". Basho s-a nascut in orasul Ueno din prefectura Mie (Japonia), unde are loc anual un popular festival de haiku si a intreprins trei calatorii celebre. 
                   Un exemplu de hokku clasic scis de Basho:
Furu ike ya kawazu tobikomu mizu no oto 
balta cea veche— 
sunetul unei broaste 
sarind in apa

                   Astazi, poezia haiku este cea mai populara forma din Japonia, dar este foarte cunoscuta si in afara ei. Multi scriitori englezi sau americani, dar nu numai, si-au incercat maiestria in a compune asemenea versuri. Se apreciaza ca astazi numai in Japonia, sunt in jur de 10 milioane de scriitori de haiku, dar majoritatea sunt la nivel de amatori si scriu pentru ei insisi. 
                   Multi s-au intrebat de ce aceasta forma este atat de populara, atat in Japonia cat si in afara, mai ales ca, in incercarea de a compune o asemenea poezie in alta limba decat japoneza, haiku isi pierde definitia - caci in aceasta limba si doar aici, toate sunetele ce formeaza alfabetul au aceeasi lungime, iar toate poemele haiku - implicit - sunt la fel de lungi, pastrand un ritm impus din timpuri stravechi. Insa arta moderna incearca - se pare - sa elimine aceste limite, aceste reguli, lasand libera imaginatia artistului, iar acestia se concentreaza asupra continutului, nu numarului de silabe. Se poate spune ca poezia haiku are un punct forte: si anume ca exprima atat de multe prin atat de putine cuvinte. 
                   Unul din multi poeti moderni ai Japoniei este Banya Natsuishi. Acesta incerca sa imbine poemele haiku cu imagini vizuale abstracte. Se poate spune ca poeme haiku exprima sentimentele poetice ale scriitorului intr-o forma concisa, scurta, care stimuleaza imaginatia cititorului, descriindu-i scene pe care - astazi - este posibil ca acesta sa nu le fi vazut niciodata. Shiki si-a exprimat conceptia conform careia Haiku-ul este un instantaneu al realitatii, inrudit cu fotografia. 
                   Primul Simpozion international contemporan de haiku s-a organizat la Tokyio, pe 11 iulie 1999, sub patronajul Asociatiei de Haiku Modern, una din cele trei organizatii importante din japonia. La incheiere a fost dat publicitatii "Manifestul Haiku din Tokyio - 1999", in sapte puncte, cu scopul de a reorganiza regulile traditionale ale Haiku-ului , pentru ca acesta sa se poata adapta la cultura fiecarui popor. Iata cateva dintre acestea:
  1. Cuvintele sezonale pot fi inlocuite cu "cuvinte-cheie", cu caracter universal: mare, copaci, viitor, foc, apa, fara legatura cu anotimpurile;
  2. Criteriul esential pentru haiku va fi "originalitatea";
  3. Se vor folosi ritmul si sunetele carcteristice fiecarei limbi, pentru a scrie un haiku, care va putea avea o structura de 3 sau 4 versuri, de cate 4, 6 sau 8 silabe;
  4. O importanta deosebita le vor avea "cuvintele penetrante";
  5. Va fi necesar sa se faca mai multe traduceri.

                   Categorii estetice pentru Haiku 
          Aware (stare emotionala intensa, mai ales de bucurie, optimism, frumusete armonioasa) 
          Fueki (eternul, ceea ce este constant, dimensiunea atemporala a artei, a naturii) 
          Ryuko (efemerul, ceea ce este vremelnic, dimensiunea trecatoare a naturii) 
          Mei (frumusete a naturii, a inteligentei umane) 
          Mono No Aware (patos al lucrurilor) 
          Mushin (negativitate, lipsa de spirit, cu conotatii din filozofia Zen, de nimicnicie) 
          Sabi (tristete a singuratatii, a declinului, a saraciei acceptate, a timpului atotdistrugator) 
          Wabi (frumusete austera, melancolie, dezolare) 
          Yugen (misterul singuratatii, al insingurarii) 
          Karumi (simplitate adanca a formei literare, eleganta, naturalete) 
                   O alta forma de poezie inspirata din haiku se numeste senryu. 
                   O alta forma de poezie japoneza scurta, cu forma fixa se numeste Dodoitsu.
Kita tsuki ga
Mikiki shite iru
Ihori kana

Ciocanitoarea
Contempla ganditoare
Lemnul colibei mele.
Kobayashi Issa

                   La inceputurile sale indepartate, haiku era o poezie comica, pitoreasca, o poezie de relaxare. Ceva de genul:
Veniti sa piste batranele oase
De bronz invechit
Tantarii.

Takahama Kyoshi

                   Acest gen de haiku, fara alt scop decat malitia, nepartinirea, savoarea versului, atinge apogeul prin Karai Masamishi Hachiemon, zis Senryu. In onoarea maestrului, aceste haiku-uri au fost numite senryu sau haiku-senryu. Dar incepand cu secolul XVII, gratie poetului adept al zenului Matsuo Munefasa, zis Basho, s-a stabilit o alta forma de haiku:
Iarna
Pe paravanele de aur
Pinii imbatranesc.

Matsuo Basho


Primavara 
Lumea nu mai este
Decat flori de cires.

Ryokan

                   De fapt haiku este un poem, un efect al artei limbajului. Totul se reduce la trairea clipei, nu mai exista trecut, viitor, doar pictura strigand senin a prezent plin de tandrete si inocenta. Un poem singular, am putea sa-i spunem chiar un exercitiu spiritual. 
                   Se spune ca aceasta forma de poezie nu isi dezvaluie savoarea decat inimilor atente. Nu exista nici izbucnire, nici ciocniri ale imaginilor, nici strigate, nici moarte, nici sange. E doar simplitate, dezgolire a esentialului. O floare de camp pe o masa de lemn, o pasare care se asaza, o clipa salvata, un crampei de eternitate. 
                   Haiku este sansa oferita de a intelege totul, a ghici totul , intr-o strafulgerare de trei versuri:
Ochi kochi ni
Tachi no oto kiku
Wakaba kana.

Ici-colo, ascultand
Cascadele
Frunzisului tanar.

Yosa Buson

                   Se spune ca poezia de tip kaiku nu se explica si ca cititorul este artizanul poemului, el inventandu-si propriul cantec:
Batranul stejar
Contempla
Florile de cires

                   Scena evocata in acest haiku pune fata in fata doua simboluri opuse: stejarul-simbol al fortei, al trainiciei, permanenteisi florile de cires-fragile, efemere, in Japonia simbol al vremelniciei. Verbul contempla pune accentul pe rabdarea privirii, sugereaza o atitudine de meditatie. Astfel ca in aceasta lume totul se duce, totul este trecator iar stejarul chiar daca va trai o mie de ani va trece si el la fel ca florile de primavara. 
                   Am putea intra putin in atmosfera unui poet pentru a vedea de unde isi culege ideile si o sa ma opresc la un poet pe care multi l-au numit al tandretii si anume la Ryokan( cel bun, cel generos)-Yamamato Eizo. Se spune ca un bambus tanar incepuse sa creasca din pamantul gol al colibei poetului. Vazandu-l cum creste si isi cauta cu disperare o cale spre cerul liber, Ryokan a vrut sa faca o gaura in acoperis si, fiind rau sfatuit, si-a dat foc casei. Contemporanii sai care ii admirau geniul de caligraf si poet l-au numit de atunci cu afectiune: TAIGU-marele natarau. Intr-o noapte un hot l-a deposedat de toate bunurile sale sarmane. Lui i-a parut rau ca hotul nu a luat si luna care sclipea in toata splendoarea ei prin ochiurile gemului si a scris:
Hotul a luat tot
Mai putin luna
Din fereastra.

                   Mai ramane doar intrebarea: poate fi cu adevarat prinsa eternitatea in pumnul inchis al unui poem? Si ce este de fapt haiku-ul? Intelepciune sau nebunie? O sa inchei cu o poveste, atat: 

                   A fost odata un imparat al Japoniei care iubea cu pasiune artele. Cand s-a urcat pe tron, a poruncit sa fie chemat la curte pictorul cel mai renumit din Imperiul Soarelui-Rasare. 
                   -Maestre Toshibu, spuse el, toti sunt incantati sa recunoasca geniul tau. Vreau ca tu sa creezi pentru mine cel mai minunat tablou care a existat vreodata. Vei fi rasplatit pe masura. 
                   -Fie pe placul Majestatii Voastre, spuse pictorul cu modestie. 
                   Timpul trecea. Imparatul era tanar, porni razboaie, rezolva intrigi intunecate, cunoscu iubiri blande si furtunoase, avu o multime de copii. Domni. Trai. Uneori, din ce in ce mai rar, isi amintea de tabloul sau si intreba pe unul din curtenii sai: 
                   -Ce se intampla cu tabloul meu? 
                   -Sire, progreseaza, se vede deja muntele Fuji, zapada care straluceste in varf, lacurile adanci si albastre, pescari cu barca, calugari in sutana, temple cu acoperisuri aurite, si piersici roz in floare si chiar gheise in obiul lor de sarbatoare. Este cel mai frumos tablou care s-ar putea inchipui. 
                   -Vreau sa merg sa il vad! 
                   -Sire, aveti rabdare, tabloul nu este intrutotul terminat. 
                   Anii se scursera, imparatul imbatrani, aproape ca uitase de tabloul sau. Dar intr-o noapte simti ca i se apropie sfarsitul si se hotari sa mearga sa isi vada tabloul. Maestrul Toshibu era si el batran si ii spuse ca a lucrat toata viata la acest tablou si ca in sfarsit este gata. Imparatul bucuros se duse grabit in fata tabloului, o panza uriasa, o imensa panza, neatinsa, in mijlocul careia se zarea o singura tusa, o curba pe care ar fi putut-o desena si un copil. 
                   -Cum? Acesta este tabloul meu? , si chema garzile sa puna mana pe pictor si sa-l omoare. 
                   Pictorul, care, tinut strans de garzi , nu miscase, spuse atunci cu o voce calma: 
                   -Sire, mai priviti o data...
                   Si imparatul privi, contempla indelung, cu ochii trupului si cu ochii sufletului. Incepu sa vada muntele Fuji si zapada mangaind cerul, pescarii in barca lor si templele cu acoperisuri aurite, calugarii si gheisele. Intelese intr-o strafulgerare vanitatea imaginilor, percepu realitatea ascunsa sub aparenta lucrurilor, zari frumusetea mai presus de frumusete, cunoscu satori, deveni iluminat. 
                   Tot asa este un kaiku: o curba, o tusa simpla care inseamna mai mult decat un tablou. Haiku-ul smulge mastile, ne invita sa privim mai bine. Haiku-ul se armonizeaza perfect cu spiritul copilariei. De ce? Pentru ca acestia, copiii nu si-au construit inca carapacea rationamentelor, a obisnuintelor, a parerilor, care incarcereaza unii adulti intr-o lume rigida si inchisa. Lemnul a devenit prea dur pentru ca un modest poem sa traseze o crestatura.
Haiku
Pasul meu pe drum;
Cerul de iarna
Asculta.

http://www.editura-bo-yang.ro/Html/Haiku.php?deasupra=%5Bobject+Obj...

Vă rugăm să faceți donații pentru a sprijini Rețeaua literară:

SOCIAL MEDIA

Enter your email address:

Delivered by FeedBurner

Parteneri

Insignă

Se încarcă...

Statistici

Top Poetry Sites

© 2014   Created by Gelu Vlaşin.

Embleme  |  Raportare eroare  |  Termeni de utilizare a serviciilor

$ curl -L http://github.com/facebook/php-sdk/tarball/master | tar xvz $ mv facebook-php-sdk-* facebook-php-sdk $ cp facebook-php-sdk/examples/example.php index.php
Powered by Jasper Roberts Consulting - Widget