CUM AM SCRIS "IISUS" /PARINTELUI GALERIU IN MEMORIAM



CUM AM SCRIS “IISUS”…




PARINTELUI CONSTANTIN GALERIU, IN MEMORIAM



Şi iată deodată următorul vis. Eram în biserică la Antim din nou, după slujba de duminică; se terminase sfânta liturghie, celebrată de însuşi Iisus: un chip
smerit frumos şi serios al unei tinereţi desăvârşite care era în mintea mea,
dar pe pământ credeam că este imposibil să fi fost. Şi ca deobicei în jurul
preotului de duminică roiau atâţia credincioşi, cu grijile din cursul
săptămânii următoare şi cu întrebări de săptămâna trecută. Iisus din vis le
răspundea cu tact, iar unora prin simpla atingere cu mâna. Iar eu tot ca
deobicei stăteam la urmă şi retras. Nu m-am băgat în faţă niciodată în
biserică. De fapt ca şi în literatură. Dar a venit Iisus din vis la mine şi
mi-a grăit astfel: “Noi ne cunoaştem; vă
ştiu preocupat de Eminescu; să ştiţi că şi noi îl iubim pe poet şi-l citim şi
noi. Nu staţi deoparte; ne vom mai
revedea negreşit”
.


Şi visul meu sublim s-a destrămat ca toate visele, aşa credeam. Minunea începea abia de-acum. În duminica următoare m-am dus, cărat poate de vis, din nou la
Antim, unde ajungeam mai rar după plecarea părintelui Sofian. Stupoare: la altar oficia noul vicar patriarhal V. P.,
nu altul decât Iisus din visul meu. Întâmplarea căpăta acum o altfel de
dimensiune şi mă bulversă total. Ce semne sunt acestea? am vrut să mă întreb.
Mi s-a răspuns să cercetez discret. E o prostie ce se spune “crede şi nu
cerceta”.


Cât de curând aveam să intru, cum se spune, în duhovnicia, şi deci sub ascultarea părintelui Galeriu, omul providenţial.
Dacă-ncepusem la Antim cu noaptea de pomină, petrecută într-un tainic
taifas, scaun lângă scaun, cu blândul părinte Sofian, cu părintele Galeriu,
după ce ne-am cunoscut mai bine, căpătasem curaj; şi nu ne-am mai săturat unul
de altul, data viitoare, când ne întâlnisem pe stradă, întâmplător, şi ne-am
tot condus, când eu pre dînsul şi când dînsul pre mine, ca doi studenţi
bătrăni, dar reîntineriţi de învierea cel puţin a unuia din noi.


Acest părinte avea harul de-a te face ca în prezenţa lui să te simţi liber; deci mi-am dat drumul şi i-am spus tot ce gândeam, inclusiv despre credinţă şi biserică; iar el încuviinţa gânditor
totuşi; dacă nu trebuie un limbaj nou în predică sau şi în liturghie, dacă
bogomilismul îmbătrânit al ortodoxiei noastre nu-l alungă din biserică pe
aşa-zisul “om modern”: “Aşa e, aşa e; vedeţi, avem spre cugetare teme comune.”
Dar încă ceva, Părinte: ce-mi trebuie să mai scriu eu ca poet, dacă-mi asum
consacrarea; credinţa nu-şi este sieşi suficientă?


“Nu, frate; înmulţeşte talantul; nu sta nici o clipă, lucrează tot timpul cu binele tău şi cu tine.” Labor omnia incit
improbus.
Vă amintiţi, Vergiliu din Georgice.
“Munca stăruitoare biruie toate”. Teza părintelui Galeriu era la fel de
originală: Lucrând obţii mai lesne Credinţa!
Sau cel puţin mie aşa mi s-a transmis din prima; iar când, înainte de suferinţa
şi moartea lui, i-am dus ultima carte ce îmi apăruse, în ce extaz de bunătate o
primi: “Dvs. lucraţi! Frate, dă-mi voie…” şi avea gestul consacrat de-a te ţine
la pieptul lui generos, în timp ce cu dreapta te binecuvânta.


Am fost un norocos. Am cunoscut şi-am fost sub ascultarea acestor sfinţi părinţi ai Maicii noastre Biserica Ortodoxă Română (îi spunea Eminescu). Era o lume, în
fine, debarasată de interese, de mechin
ărie..
Care mă obliga profund dar nu înţelegeam deodată şi cum; dintotdeauna m-am
simţit apăsat de o predestinare; ca şi
când fără mine planeta s-ar fi oprit, ori grădinile ei s-ar fi uscat;
întotdeauna m-am simţit sclavul, dacă nu chiar eroul unei misiuni indistincte;
ascultam acum cu sfinţenie predicile fostului student al lui Nechifor Crainic,
devenit în timp, mare hermeneut al textului biblic; dacă nu ar fi venit
războiul şi tot ce a urmat, tânărul teolog Constantin Galeriu ar fi studiat cu
o bursă la Berlin; aşa, fu trimis puţin într-o “documentare” la Canal; dar nici
acolo nu a încetat să-şi exercite harul: după revoluţie cineva povestea la
televizor în direct cum îl scosese acolo la Canal din marasm, singurătate şi
disperare tânărul părinte Galeriu; era şi el tânăr inginer pe-atunci, dar nu se
putea adapta regimului dur, draconic, sau de fapt nici nu-şi dorea să se
“adapteze”; plângea şi se zbătea cu atât mai disperat cu cât fiecare din
camarazi primeau zilnic scrisori şi pachete – iar el nimic! Văzându-l aşa, pe
muchia prăpastiei de pe culmile disperării, tânărul preot l-a luat cu el după
baracă şi i-a spus: Frate, hai să ne rugăm împreună! Şi s-au rugat; iar dacă nu
chiar a doua, a treia zi primi salvatoarea scrisoare de-acasă şi atât de
doritul pachet.


Şi eu m-am bucurat de iubirea fără măsură a părintelui Galeriu într-un timp când iubirea generală stătea să cadă din picioare; mă mărturiseam cu ura mea faţă de
regim, iar bunul părinte îmi răspundea despre dictator, tolerant: “Sărmanul, el
crede că face bine tot ce face”. Dar noi aveam în vedere alte dimensiuni şi
realităţi. Părintele mă făcuse atent: Sunteţi o conştiinţă sfâşiată! Şi la o
Înviere îmi strigă direct din mulţime: Frate, bucuraţi-vă! Aceasta e adevărata
bucurie! Să-l simţiţi pe Iisus cel înviat! Restul vin de la sine! L-au
îngrămădit într-o noapte în modesta sa locuinţă parohială de lângă biserica
noastră Silvestru şi l-au snopit necunoscuţi interlopi în bătaie. La schimbarea
prefixului devenise atât de activ încât unora le părea ubicuu: părintele
Galeriu era, de data aceasta, peste tot; intrase chiar pentru scurt timp în
partidul ţărănist; mi-aduc aminte de-o fază, când o femeie volubilă şi
autoritară intrase peste el în biserică, iar dânsul cred că o cunoştea foarte
bine, era dintre creştinele, cum se spune, îmbunătăţite;
n-a apucat să-i mai pună el întrebări că el fu luat, pe loc, din scurt: Ce
căutaţi Dvs sfinte părinte la ţărănişti; ce căutaţi în politică? Soră, au
nevoie de oameni, nu fac politică, dar m-au cerut. Era, deodată, ca un copil
prins asupra unei prostioare; zdrahoana nu se lăsa nici ea: Dvs aveţi cu noi
partidul lui Hristos! Da, soră, da, şi mi se pare că, în curând, s-a şters de la ţărănişti! Ca orice lucrător
de geniu, în misiunea sa punea tot atâta candoare câtă măreţie. Eu însumi
jinduiam la clipele noastre de linişte, peste gard, la biserica din vecinătate,
sau când l-am putut prinde, de câteva ori la mine în casă; am avut,
într-adevăr, un mare noroc, cu părintele Constantin Galeriu. Mi-a spus-o la un
moment dat şi Ioan Alexandru, la Casa Scriitorilor, iar pe urmă, regăsindu.-ne
pe ambii în biserică la el, ne-a unit frunţile, binecuvântându-ne împreună: Cei
doi Ioani ai noştri! Îşi ridica glasul împărtăşind bucuria lui tuturor:
Fraţilor, avem aici între noi doi poeţi; doi mari poeţi ai limbii noastre
sfinte şi-ai bisericii noastre; se uita către noi: Nu greşesc, nu-i aşa? Avea o
dragoste specială pentru scriitori, inspirată poate de mentorul său din
studenţie, Nichifor Crainic, şi cercul poeţilor de la Gândirea. Ce bucurie i-am făcut când i l-am adus la altar şi pe
intruvabilul Cezar Iv., de care auzise şi-l făcea foarte curios. Dar pe la el
trecuse şi Nichita Stănescu, înainte chiar de-a fi depus pentru ultimul drum,
în biserica noastră; venea în biserică şi Dl. Doinaş, iar Dl. Paleologu ţinea
poate de parohia noastră, locuind pe Str. Armenească, la câţiva paşi de
Silvestru. Nu scăpa niciodată nici o ocazie să-mi pună la încercare timiditatea
mea prost acordată mereu situaţiilor şi evenimentelor; veni odată la mine, la
fel, în biserică, cu N. Steinhardt, şi ne uni cu acelaşi gest firesc, natural,
mâinile în mâinile lui mari, generoase, de om bun şi dăruitor din orice: Dacă
nu vă cunoaşteţi trebuie să vă cunoaşteţi acum…


În fine, toate aceste întâmplări discontinue pregăteau fapta cea mare: redactarea unei cărţi despre Iisus. Eram din ce în ce mai obligat de predicile părintelui
Galeriu, de iubirea ce mi-o arătase părintele Sofian, la care, e drept, că
ajungeam din ce în ce mai rar… Urma să fac numai un gest; un simplu gest….Un an
întreg la predicile din biserică ale părintelui profesor (Părintele Galeriu a
fost ani de zile profesor de omilitică şi de psihologie la facultatea de
teologie) urmăream totul atât de atent, încât abia ajuns acasă puteam face pe loc
o transcriere sau cel puţin un rezumat al ideilor dezvoltate; alţii veneau la
ei cu reportofoane, eu mulţumesc lui Dumnezeu, m-am bizuit dintotdeauna, încă
mă mai bizui pe o bună memorie…sau la prelegerile de vinerea după amiază, când
se oprea din cuvânt, văzându-mă: Să se aşeze şi Dl. Ion; era de fapt o
cunfruntare, dacă pot îndrăzni aşa ceva, şi nu o simplă “confirmare”; dar
nimeni nu vorbise până atunci despre Iisus la fel ca marele părinte Galeriu… La
picioarele lui, când vorbea, stăteau uneori, noi Marii Magdalene, m-a
impresionat teribil o tânără şi frumoasă evreică, despre care auzisem că abia
se convertise de câteva săptămâni, cum stătea fascinată la picioarele noului
Învăţător, aproape îmbrăţişându-i-le.


Încolţise în mine ideia că eram obligat, ca scriitor (şi puţini oameni au fost în viaţa mea să-mi respecte atât de sincer şi înalt condiţia de scriitor, ca părintele),
să fac ceva. A scrie o carte despre Iisus nu era un lucru la îndemâna oricui;
ce m-a îndemnat să încerc? Numai hermeneutica cea fără pereche, într-adevăr, a
părintelui nostru Galeriu? Sau şi semnele ce mi se arătaseră de-a lungul
vremii? Am locuit şi eu atunci cu Iisus mult timp în aceeaşi celulă. Eram
bunăoară la mare, ultima dată, după evenimente, şi după amiezile citeam o carte
straniu de frumoasă a unui francez, Jaques Duquesne: Isus; eu nu am făcut niciodată această disjuncţie sectară între
ortodocşi şi catolici; pentru mine Iisus, aşa cum am şi scris este şi va rămâne
tot timpul, indivizibil. Dimineţile coboram pe faleză înaintea răsăritului şi
mă plimbam cu tălpile goale pe nisip, însă deja în gânduri cu cartea mea despre
Iisus; de la un moment dat – ce potriveală!,
m-am întâlnit în plimbările mele prematinale la malul mării, dimineţi la
rând, cu fratele Ioan Alexandru; el nu locuia cu familia “la scriitori”; se
cazase ceva mai departe, la Hotelul Arad; era şi senator sau deputat ţărănist,
îmi relata unele sincope ateiste ale noului legislativ “democrat”, dar era
consecvent în a le depăşi…iar într-o dimineaţă apăru din spuma mării şi Ana
Blandiana (vorba vine: marea era liniştită şi respira fericită, probabil, de
discreţia noastră, de dialogul nostru aproape şoptit)… îi urmăream pe cei doi
ardeleni iluştri cum se apropie în idei şi se completează, dar şi cum se
despart, abrubt, la câte o cotitură…dar eu eram atât de absorbit ideilor mele
despre Iisus şi viitorului lor…îi iubeam pe cei doi, îi iubisem dintotdeauna,
şi cred că întâlnirea noastră în trei, acolo la ţărmul Mării Negre, într-una
din dimineţile veacului trecut încă, fusese demult poruncită…ce n-aş da să se
mai poată repeta


Am revenit la Bucureşti şi mi-am revăzut caietul cu însemnări despre Marele Învăţător; la fiecare predică răspunsesem, timp de un an, cu o contrapredică;
cu interpretarea mea personală a pericopei din calendar; metoda ar fi fost să
nu mă grăbesc, dar nici să rămân prea mult timp pe loc sau în acelaţi punct,
oricât de fierbinte mi-ar fi părut o clipă. Dar într-o bună zi m-am închinat şi
mi-am spus: Acum! De altfel, învăţasem de la părintele Galeriu imperativul lui
Acum şi Aici, care ţine vie şi proaspătă învăţătura, şi-o face necesară tot
timpul şi eficace. Lucraţi pentru ACUM şi AICI; nu vă rătăciţi pe căi
lăturalnice; omul e unic şi irepetabil, noi suntem Acum şi Aici, deci să lucrăm
pentru noi, pentru cei vii şi eterni. Nu
vă temeţi!
Ne atrăgea atenţia asupra celei mai des folosite sintagme
hristologice din evanghelii…


Aşa m-am apucat de scris această carte fără grabă şi fără ostentaţie. (În toată viaţa am urât graba, care nu de puţine ori cădea peste mine, şi m-a stresat nerăbdarea cu nervii ei
periferici!)…Am scris-o dimineţile ca pe
un şir de rugăciuni. Cîteodată mă exalta atât de tare şi mă abandonam clipelor
ei în voie plângând. Eram din nou copil pe luncă, la Zorleni, învăţând
graiurile păsărilor, treceam prin lanul de grâu dat în pârg, cu flăcăii de
vârsta mea, în şir indian, şi în frunte îl zăream pe Iisus de departe; sau, în
fine, bărbat în toată firea fiind, pe acest drum, ce duce ca finalitate, la
Emaus…
N-a fost o carte scrisă propriu-zis de mine; ea îmi fusese dictată de
Duhul Sfânt. Chiar textul evanghelic intercalat îmi venea în minte cu o
precizie uluitoare, căci nu pretind a şti Noul testament pe dinafară… Cînd m-am
pornit s-o transcriu din mintea
infinitului, mi-am pus, fireşte, o serie de probleme. Doamne, dacă greşesc,
dă-mi peste mână la timp. Dar aceste probleme s-au risipit de la sine…De puţine
ori am simţit la sfârşit un lucru mai împlnit ca atunci, şi fără nici o silă…Nu
ştiu cum am ajuns cu manuscrisul lui Iisus
la Ion Papuc şi la Editura lui Crater…L-a
tipărit fără multe discuţii în numele vechii noastre prietenii din anii tineri
şi boemi, dar mai ales a prieteniei noastre cu
El…
A citit dedicaţia mea la Iisus:


Lui Daniel Turcea care m-a readus de mână în biserică.


Lui Mircea Ciobanu care m-a îndemnat să scriu o carte despre Iisus.


Părintelui Sofian Boghiu şi Părintelui Constantin Galeriu de la care am învăţat şi care m-au smerit.


Vizualizări: 69

Adaugă un comentariu

Pentru a putea adăuga comentarii trebuie să fii membru în reţeaua literară / la red literaria !

Alătură-te reţelei reţeaua literară / la red literaria

Comentariu publicat de Cornel Galben pe Februarie 23, 2010 la 5:58pm
Doamne, ajuta! Va citesc aceste consemnari din ultima vreme cu o reala bucurie, cu atat mai mult cu cat pe o parte din cei evocati am avut si eu sansa sa-i cunosc. Sfantul Duh sa va dea in continuare harul de care aveti nevoie!
Comentariu publicat de Victoria Stoian pe Februarie 16, 2010 la 9:39am
Stimate domnule Ion Murgeanu,
E mult de când n-am mai citit cu atâta bucurie şi smerenie un text pe Reţeaua Literară. Nu îndrăznesc să cred, dar poate odată, carte Iisus va ajunge şi în faţa ochilor mei. Vă mulţumesc!
Şi eu i-am scris lui Iisus o biată rugăciune.
Mă iartă, am greşit
Pentru mărirea ce-o visăm trufaşi, din nat în nat,
Pentru orgoliul nefiresc de-a fi lăudaţi de lume,
Pentru trufia că purtăm, înnobilat, un nume,
Tu, pentru toate ai murit, cu spini încununat.
Pentru arginţii ce plătesc lumeştile plăceri,
Pentru răutatea ridicată la mare demnitate,
Ca cel umil să nu cunoască fărâmă de dreptate,
Pe cruce, moarte ai primit în aprige dureri.
Pentru trădarea ce ţi-a fost răsplată pentru bine,
Tu, în grădina Ghetsimani, îmbărbătaţi ne-ai vrut:
Să nu vă temeţi! Îndrăzniţi! - ai fost bătut cu cnut,
Dar lumea Tu ai biruit, şi nu doar pentru Tine,

Că toţi cei păcătoşi şi mulţi, de la Adam născuţi,
Când spun „Mă iartă-am greşit”, nu se mai cred pierduţi!
Comentariu publicat de Daniela-Florica Paun pe Februarie 16, 2010 la 9:08am
As dori sa citesc aceasta carte, desi numai randurile acestea, dupa tulburarea pe care mi-au provocat-o, sunt de-ajuns ca sa-mi doresc sa fiu cu adevarat credincioasa... Va multumesc!
Comentariu publicat de Lucretia Berzintu pe Februarie 16, 2010 la 12:37am
”IISUS”, o carte minunată, scrisă cu talent și HAR! Sunt fericită că am primit-o de la autor, aici, în Țara Sfântă, cu o dedicație scrisă în ziua nașterii scriitorului Cezar Ivănescu - prietenul nostru, 6 august 2008, când ar fi împlinit 67 de ani, dacă nu ar fi fost ”răstignit” de... Să fie iertat și binecuvântat!
Mulțumesc autorului, scriitorului prof. Ion MURGEANU!

http://www.youtube.com/watch?v=BFIdJtDjOQM
Comentariu publicat de Constantin Grecu pe Februarie 15, 2010 la 10:26pm
DESPRE IISUS ŞI APARIŢIILE SALE MISTERIOASE ESTE GREU SĂ VORBEŞTI DIN CAUZA RISCULUI DE A FI CONSIDERAT RIDICOL!ÎNCURAJAT DE CELE POVESTITE DE PĂRINTELE GALERIU,VĂ REDAU POVESTEA UNUI OM,CARE A TRĂIT ASEMENEA MOMENTE:O SUBUNITATE A ARMATEI ROMÂNE,A FOST PRINSĂ ,PE FRONTUL DE EST ÎNTR-O AMBUSCADĂ ŞI MĂCELĂRITĂ!UN SINGUR OM A SUPRAVEŢUIT!GRAV RĂNIT ŞI AFLAT ÎN MOARTE CLINICĂ(PIERDU-SE MULT SÂNGE)CA ÎNTR-UN VIS,I-A APĂRUT IISUS ŞI I-A SPUS:HAI RIDICĂTE!S-A RIDICAT ŞI A PORNIT MAI MULT TÂRÂNDU-SE ÎN DIRECŢIA INDICATĂ,FIND APOI GĂSIT ŞI SPITALIZAT DE O ALTĂ SUBUNITATE ROMÂNĂ!
Comentariu publicat de Serban George pe Februarie 15, 2010 la 8:49pm
Frumos și cu măiestrie scris!...
Comentariu publicat de ion murgeanu pe Februarie 15, 2010 la 8:22pm
va multumesc tuturor;incepe sa se configureze o fraternitate "in azur" cum i-am zis internetului dintotdeauna;e minunat sa fuii deodatainre oameni minunati. Dioamne-ajuta! ion murgeanu
Comentariu publicat de Vasilica Ilie pe Februarie 15, 2010 la 8:03pm
Felicitari pentru text! Cred in minuni si in har! Doamne-ajuta!

© 2019   Created by Gelu Vlaşin.   Oferit de

Embleme  |  Raportare eroare  |  Termeni de utilizare a serviciilor