„Un cadou păstrează în el tandreţea omului ce ţi l-a dăruit“ – Fabian Anton în dialog cu Emil Brumaru

- S-a întîmplat să facem acest interviu într-o zi de iarnă, şi nu într-o zi oarecare: este Sfîntul Nicolae astăzi. Aşa că m-am gîndit că ar fi potrivit să vorbim puţin despre asta...
Deci, ce înseamnă pentru dumneavoastră această zi?
- Într-adevăr, este o zi de iarnă dar o zi în care nu ninge. Asta trebuie să spunem în primul rînd: nu ninge.
Ieri a plouat chiar toată ziua, şi alaltăieri a plouat… Este deci un soi de zi de toamnă în care vom vorbi despre Moş Nicolae.
În familia mea, din cîte ţin minte, ziua asta nu era o zi deosebită, Moş Nicolae nu prea aducea nimic. Dacă aş fi primit vreodată ceva deosebit probabil că aş fi reţinut această zi, dar aşa…
La noi în familie, ziua mea de naştere fiind de Crăciun, s-a întîmplat ca toate cadourile să se concentreze în ziua de 25 decembrie, dis-de-dimineaţă. Atunci primeam şi darurile de la Moş Crăciun, şi cele de ziua mea.
Acum, ca să revin la ziua de Moş Nicolae, o să va spun o istorioară drăguţă ce mi s-a întîmplat în ajun.
Eu am în lista de yahoo messenger fel şi fel de nume, tot le dau accept dar pe majoritatea nici nu-i cunosc. Şi aseară, în ajun de Moş Nicolae, m-am pomenit că discut pe messenger cu o fată de prin Braşov – îi ştiu doar numele – care m-a căutat să-mi spună că-i Moş Nicolae. Era foarte veselă… Şi, fiindcă tot era Moş Nicolae, s-a gîndit fata asta să-mi dăruiască o… prăjitură cu portocale.
Mi-am zis în sinea mea: „Uite domnule că încă se mai păstrează obiceiul ăsta!“ Şi, cum fiecare aşteaptă să primească de la Moş Nicolae cîte ceva, i-am răspuns şi am rugat-o să-mi dea adresa ei, să-i trimit nişte cărţi, aşa, cadou de Moş Nicolae.
M-a amuzat chestia asta, ştii… Mai ales că ea îmi scria: „Vă trimit o prăjiturică!“ Normal că am întrebat-o: „Ce fel de prăjiturică?“ „De portocale!“, zice ea. „Bravo! Uite, eu o să-ţi trimit nişte cărţi!“
Iată deci că obiceiul se păstrează. Însă, în ceea ce mă priveşte, Moş Nicolae era mascat de Moş Crăciun.
Atunci se desfăşurau forţele!
- Vi s-a mai întîmplat aşa ceva pînă acum, să primiţi daruri de la oameni care nu vă cunosc personal?
- Chiar aşa nu mi s-a mai întîmplat. Aseară am primit, pe messenger, prima prăjitură virtuală, de la această puştoaică – elevă în clasa a X-a la liceul „Şaguna“ din Braşov (mi-a spus şi în ce bancă stă).
- Îmi spuneaţi cîndva că, pentru dumneavoastră, iarna este un anotimp de „trîndăveală“…
- Da. Eu aşa îl percep. Asta poate şi fiindcă eu văd totul din prisma Dolhasca, locul unde am scris foarte mult. Ei bine, la Dolhasca şi în general, iarna nu mai scriam, sau scriam foarte rar. Iarna doar citeam.
Fiind la Dolhasca, unde era o cale ferată spre Fălticeni, unde erau şi liniile spre Suceava, aşteptam cu nerăbdare iarna fiindcă atunci, din cauza zăpezii, liniile de cale ferată deveneau nepracticabile. Şi asta mă bucura fiindcă aşa nu mai puteau să vină inspectorii… Era linişte şi alb.
În copilărie am prins nişte ierni superbe, cu zăpezi pînă la geam, nişte ierni foarte bogate. Aşa a fost, de pildă, iarna anului 1954, cînd Ionel Teodoreanu a murit îngheţat pe stradă.
Ei bine, eu eram un copil pe atunci, locuiam tot în Iaşi, pe strada Socola, şi – cum casa noastră avea doar un nivel – ţin minte că zăpada acoperise cam jumătate din cameră şi a trebuit să-mi fac drum, să sap ca să ies.
Aşa erau iernile pe aici, nu puteam ieşti din casă decît dacă-mi croiam drum cu lopata pînă la poartă şi, de acolo, pînă la spital, care era foarte aproape de mine.
Acum nu vezi ce vreme avem? Iernile de azi sînt uscate şi geroase, ştii că-i iarnă nu după cum e vremea afară ci după cum pun ăştia de la televizor „codul galben“.
Numai aşa mai ştii şi tu că-i iarnă, cînd te ia cu spaimă uitîndu-te la televizor şi văzînd cam ce se întîmplă prin alte părţi.
Dar în Iaşi a fost şi încă mai este linişte. Doar cînd eram prin clasa a IV-a am prins o iarnă aprigă, de s-a închis circulaţia, nu mai circulau tramvaiele, nu se mai putea merge…
- Iarna de obicei vine cu aromă de cozonac, de prăjituri, cu parfumul bradului…
- Le simt teribil pe toate, mai ales cozonacii şi bradul…
Ţin minte că, pe cînd eram prin clasa a IV-a, stăteam la Belceşti, unde taică-meu era şef de haltă. Şi ţin minte că, de Crăciun, tata a făcut un brad foarte frumos acolo. Se adunase tot satul să-l vadă, a venit şi corul bisericii care ne-a colindat jos, pe peron, tata şi mama le-au aruncat bani şi apoi i-au chemat în casă, să-i ospăteze, să beie… A fost foarte frumos iar acel Crăciun de la Belceşti mi-a rămas de-atunci în minte. Aveam vreo 8-9 ani…
Şi mai reţin un alt Crăciun impresionant, cu o aromă specială, care a intrat în viaţa mea acum vreo 3 ani, prin 2004.
Eu fusesem elev al liceului „Naţional“, actualul Colegiu „Naţional“. Ca fost elev am organizat acolo un soi de cerc de creaţie şi lectură. Era de fapt mai mult un cerc de lectură, că veneau fetele şi luau cărţi cu toptanul de la mine şi apoi mi le restituiau.
Ei bine, acest cerc intrase într-un fel de concurenţă cu cei dintr-un alt liceu, cu elevii de la „Racoviţă“, un liceu mai periferic.
În cercul nostru era şi o fată care scria foarte bine, căreia îi făcusem şi o prezentare, o şi publicasem. Lou o chema, de fapt aşa îi spuneam eu…
- E cea din poeziile dumneavoastră?
- Nu. Aia din poezii este de fapt Tamara.
Asta-i alta. Era o fată foarte drăguţă, îi plăceau metaliştii, trăia foarte… Apoi s-a lăsat de metaliştii ăştia şi acum este studentă.
Ei, şi fata asta, în ziua de Crăciun a anului 2004, şi-a adus întreaga clasă şi m-au colindat pe palier iar cei cîţiva vecini ai mei au ieşit atunci foarte uimiţi ca să vadă colindul ăsta. A fost foarte frumos fiindcă ei cîntau extraordinar.
I-am primit pe toţi în casă, le-am dat cîte un volum din „Fluturii din pandişpan“ (care tocmai apăruse) pentru fiecare. Au fost cuminţi, n-au prea băut, iar lunganca aia care îşi adusese clasa îmi tot făcea cu ochiul. Era foarte simpatică şi cuminte-cuminte… Asta era culmea. Îmi tot făcea cu ochiul în semn de: „Uite ce bucurie ţi-am făcut!“
Apoi i-a trecut, anul următor n-a mai venit…
Dar zile în şir vecinii s-au mirat. Cu un an înainte de chestia asta tocmai divorţasem de Tamara, care plecase definitiv din Iaşi şi care, fiind profesoară, obişnuise vecinii cu elevii care-i colindau ei de Crăciun. Iar acum toţi se mirau că, iată, venise şi la mine o clasă întreagă.
- Foarte drăguţă întîmplare… Dar, vreau să vă întreb, cum explicaţi asemenea gesturi de puritate la un tineret care, spun mulţi, este dezinteresat şi indiferent la tot?
- Să ştii că nu toţi sînt aşa. Ăştia erau foarte simpatici, deşi sînt tot elevi pe care-i vezi cu cercei în limbă şi-n buric, puşti care par penibili dar care, de fapt, sînt foarte romantici.
Atitudine alor vine, cred eu, şi dintr-un soi de disperare a vîrstei.
Eu, fiind cu Cercul ăsta – îl botezasem „Clubul imbecililor“ (şi asta tot la iniţiativa unei eleve care citise cartea „Conjuraţia imbecililor“, care tocmai apăruse), fiindcă n-avea nici un rost să-l numim „Club de creaţie“ – aflam de la fete tot soiul de lucruri (mi le spuneau pe rînd, una cîte una, să nu afle ceilalţi).
Ţin minte că era o fată, Bocăncel îi spuneam eu, care era metalistă. Umbla cu nişte pantaloni largi şi avea un cercel în limbă (pe care şi-l pusese singură). Era o tipă foarte bună la engleză, acum este studentă şi are părul vopsit în verde, a rămas tot uşchită…
Însă, dincolo de asta, era o fată foarte cuminte, foarte spăşită.
Îmi amintesc că, odată, o văzusem pe Lou umblînd pe stradă, chiar pe Cuza Vodă, cu un băiat. Ea ţinea în mînă un trandafir lung-lung şi defila cu ăla alături…
M-am enervat şi-am sunat-o atunci pe Bocăncel. I-am zis: „Măi, umbli şi tu cu mine pe stradă cu un trandafir în mînă? Ai curaj?“ Ea spune: „Am! Dar beţi o bere cu mine?“
Şi, uite aşa, fata aia cu pantaloni largi – cred că îşi călca fundul pantalonilor cu bocancii, aşa de largi erau – a umblat cu mine pe străzi, cu un trandafir în mînă. Mi-a făcut şi mie o plăcere şi am băut şi o bere împreună…
Tot în cercul ăsta mai erau şi alte eleve, toate foarte bune la învăţătură. Băieţi nu prea veneau, era doar unul care era cam misogin şi care scria cu un mare dispreţ faţă de femei (cu chestii gen: „da’ cine-s femeile…“, „ce-s femeile astea…“, etc.) Dar şi ăsta, pînă la urmă, era un tip ok.
- În anotimpul ăsta de trîndăveală cum vă petreceţi timpul?
- Stau în casă şi, dacă nu mă uit la televizor, stau la computer şi mă enervez de cîte ori îmi pică internetul şi messengerul…
În rest nu pot spune că am tabieturi…
Beau cafea, dar asta a început la mine pe la 32 de ani. Pînă atunci n-am prea băut. Apoi m-am molipsit de la prima soţie şi-am început să beau din ce în ce mai multă.
De cînd am plecat din Dolhasca şi pînă am reuşit să prin un post de corector în Iaşi au trecut vreo 8 ani şi în perioada aceea am început să mă înhăitez cu fel şi fel de oameni. Stăteam la părinţi şi începusem serios să beau. Toţi îmi spuneau că-i timpul să mă las, să mă opresc, iar eu ştiam că nu era un efort pentru mine să nu mai beau. Efortul era tocmai să continui să o fac.
Am lăsa deci băutura dar de cafea nu m-am putut lăsa.
Prin 2003 doctorii mi-au impus să renunţ şi atunci am trecut la cafea decofeinizată.
Însă la cafea pentru mine nu-i important doar gustul ei ci şi efectul, ceea ce îţi provoacă în cap.
Uneori mai beau şi ceai negru, îl amestec cu cafea şi fac un soi de cocteil care-mi dă o poftă de vorbă teribilă. După un ceai ca ăsta, dacă eram singur în casă, dădeam un telefon şi stăteam la taclale cîte o oră cu cineva.
- Cu cadourile de sărbători cum procedaţi? Mergeţi prin magazine?
- Da. Dar de obicei îmi place să dăruiesc cărţi.
- Şi fiicei dumneavoastră?
- Şi ei tot cărţi îi dau. O să vină acum, de Crăciun, din străinătate şi voi merge cu dînsa să aleg bradul şi cadourile…
Trebuie să spun că întotdeauna am avut brad de Crăciun. Şi nu unul din plastic ci brad-brad.
Aveam vreo 40 de ani, venisem din Dolhasca la Iaşi, locuiam la părinţi, şi tot făceam brad. Ai mei de acum nu mai făceau cadouri jucării sau alte chestii. Primeam de la ei pijamale, se tot adunau, ajunsesem să am vreo 7-8 perechi de pijamale. Pînă le-am spus: „Mai lăsaţi-mă cu atîtea pijamale!“
Apoi, cînd s-a născut Andreea, fiică-mea, totul s-a canalizat pe cadourile ei.
Iar acum, sincer să fiu, îmi face mare plăcere să dăruiesc cărţi. Mai ales că trimit ce-mi place mie, am oarecum gustul format. Mai sînt cîte unii care comentează: „Aaa, iar îmi dai o carte?!“ Le spun: „Lasă domnule, citeşte. Uită-te pe ea odată, de două ori, de trei ori… o să vezi că, pînă la urmă, o să-ţi placă.“„Da, dar «Muntele vrăjit»… E un ditamai volumul…“„Păi da, trebuie să te chinui puţin cu el dar, pînă la urmă, o să-ţi placă!“
Este frumos să faci toate astea… Este frumos să mergi cu cineva să alegi cadouri de Crăciun. Cînd eşti singur…
- Aţi fost vreodată singur de sărbători?
- Da! Este…
Am fost şi singur, cînd n-a venit nimeni (nu mă refer aici la ăştia care îţi intră în bloc şi sună la uşă să te colinde).
Este trist, foarte trist.
Chiar anul trecut mi s-a întîmplat aşa. Am fost singur, chiar singur de Crăciun. Brad aveam, făcusem un brad foarte frumos, îl împodobisem…
- L-aţi făcut pentru dumneavoastră?
- Da. Mă rog, nu eram chiar aşa de sigur că voi fi singur dar, pînă la urmă, am fost chiar singur. Şi a fost trist. Foarte trist!
- Ce aţi spune unui om care-i singur de Crăciun?
- N-ai ce să-i spui. Poţi doar să taci.
Sau să-i zici să aştepte, că poate mai vine un alt Crăciun, poate se mai aşează lucrurile pînă atunci.
Dar este neplăcut, mai ales de sărbători, de Paşti… Crăciunul este dureros cînd eşti singur. Şi de Anul Nou cînd stai singur este cam pustiu, eşti cam pustiit.
Atunci nu te mai ajută chiar nimic, nici televizorul, nici altele.
- Credeţi că nu ajută televizorul?
- Nu, deloc!
Singura chestie care te-ar putea ajuta cît de cît în asemenea momente este muzica clasică. Să asculţi aşa, în neştire, şi Bach, şi Chopin…
Dar, dincolo de toate rămîne o infinită tristeţe fiindcă în perioada asta de obicei îţi faci planuri, bilanţuri. Trebuie să te gîndeşti la ce ai făcut în anul ăla, la ce o să faci anul viitor…
- Totul este să mai ai putere…
- Trebuie să ai. Doar nu o să te sinucizi!
Uite, chestia asta cu sinucisul nu că nu o înţeleg dar mi se pare tare nasoală. Domnule, dacă tot mori, dacă tot este inevitabil chestia asta (fiindcă n-am auzit pe nimeni care să spună că a trăit 700 de ani),de ce să-ţi accelerezi dispariţia?
- Dar, într-un fel sau altul, cu toţii ne accelerăm plecarea…
- Ai dreptate, aşa este. Cu toţii facem asta dar o facem într-un mod oarecum plăcut, cu cafea, cu ţigări, cu mai ştiu eu ce…
Ne accelerăm dispariţia dar nu ne aruncăm în hău deodată. Nu ne tragem un glonte în cap (mă rog, aici e şi complicat să o faci fiindcă îţi trebuie o armă, un permis de port-armă. La americani e mai uşor).
Plus că este şi inestetic, să te găsească singur în casă, agăţat de clanţa uşii cu o curea…
Este sinistru, îţi trebuie putere să o faci şi mai ales putere să te arunci în ştreang.
Eu, în ţara asta aş face un serviciu de asistenţă pentru sinucigaşi. Să fie cineva pe care să-l suni, cu care să vorbeşti, care să te ia cu cîte ceva pînă îţi trece pasa asta. Fiindcă majoritatea gesturilor de genul ăsta sînt nişte nesăbuieli de moment, nu-s gîndite. Foarte puţine sînt făcute cu cap. Foarte puţini îşi spun: „Da, o să mă sinucid!“ şi se gîndesc la asta o zi, două, trei, cinci şi, pînă la urmă, chiar o fac.
Din cauza asta spun că singurătatea este urîtă, mai ales de Crăciun. Naşte idei de genul ăsta, care pe mine unul mă sperie…
- Iarna nu vă sperie?
- Nu. Poate şi fiindcă stau în oraş. Cînd eram la ţară uneori aveam o reacţie ciudată, nu ştiu dacă s-o numesc teamă, dar mă blocam. Erau pacienţii care trebuiau transportaţi la Fălticeni, era greu să pleci iarna cu el pe drum, era cît pe ce să moară omul cu zile. Ce puteai să faci? Dar mă descurcam, m-a ferit Dumnezeu să nu pot trimite pe cineva la un spital unde aveau alte condiţii.
Pe de altă parte, la ţară omul nici nu prea venea la doctor de sărbători. La Dolhasca rămînea spitalul gol, venea bolnavul şi-mi cerea să-l las să se ducă acasă măcar de Crăciun şi de Anul Nou. Nu vroiau să stea în spital.
În oraş este invers, spitalele se aglomerează de sărbători. Dar acolo aşa era.
Nu cred că la Paşti este la fel, doar de Crăciun toţi doreau să meargă acasă. Şi, cînd se întorceau, după Anul Nou, era aglomeraţie, căci bolile li se agravau.
Însă oamenii se lasă în voia Crăciunului, indiferent cît suferă.
Plus că, la oraş, iarna te sperie cînd vezi toata avalanşa asta de oameni care pornesc în goană după cadouri, după alimente, după fel şi fel de chestii… Din cauza asta nici nu prea intru în magazine, toată foiala asta mă oboseşte şi mă întristează. Parcă ar fi sfîrşitul lumii!
- Mai ştim să ne bucurăm de un dar? Şi mai ştim să dăruim?
- Da! Cred că da! Depinde şi de la cine primeşti. Sînt însă şi cadouri plăcute, de mare tandreţe! Este aiurea însă că unele daruri au ajuns deja oficializate: de Moş Crăciun, de Moş Nicolae… Însă, pentru mine, un cadou, indiferent cu ce ocazie îl dai, păstrează în el tandreţea omului ce ţi l-a dăruit.
Eu am simţit întotdeauna asta de Moş Crăciun, mai ales că atunci era şi ziua mea de naştere (cît am descusut-o pe mama ca să aflu cînd anume m-am născut exact, pe 24 decembrie, pe 25 dimineaţa, dacă era zi sau era întuneric…).
Un timp senzaţia asta m-a călăuzit, m-a ţinut şi m-a făcut să cred că, dacă m-am născut pe 25 decembrie, trebuie să am o anumită decenţă în comportamentul meu. Data asta, ziua cînd s-a născut Iisus, îmi impunea un anume comportament. A avut o mare importanţă chestia asta un timp…
- Acum mai credeţi în asta?
- Nu prea.
- Din cauza vîrstei?
- Probabil. Am devenit mai indiferent.
- Preferaţi sărbătoarea Crăciunului sau cea de Anul Nou?
- Evident, prefer Crăciunul. Fiindcă atunci sînt şi cele mai frumoase obiceiuri, şi mai multe zile în care se sărbătoreşte…
Ţin minte că, pe cînd eram în clasa a III-a, la Belceşti, făcusem un brad de Crăciun uriaş. Eu eram pe atunci îndrăgostit de o fată cu mult mai mare, elevă la un liceu din Iaşi şi care venise de sărbători acasă. Şi ştiu că mi-a dat o carte de poveşti cadou iar eu eram extrem de dezamăgit de asta. Nu ştiu de ce, nu ştiu ce mă aşteptam eu să primesc… Dar nu mă aşteptam să-mi dea o carte, deşi citisem „Aventurile lui Tom Sawyer“, „Aventurile lui Gordon Pym“… În orice caz, mă aşteptam la ceva deosebit şi ştiu că am fost extrem de dezamăgit că mi-a adus o carte de poveşti, pe care nu ştiu dacă o mai am.
Pe fata asta o chema Cecina. După aia, pe cînd aveam vreo 40 de ani, am scris eu nişte poezii cu Cecina. Şi, într-o zi, mă pomenesc cu un telefon, era o tipă din Galaţi extrem de furioasă. Îmi spunea că ea este Cecina, că-i căsătorită şi că de ce scriu eu poezii aşa neserioase despre ea. Am încercat eu să-i spun că Cecina este un personaj, că nu este vorba de ea, că nu este singura Cecina din ţara asta, dar nici n-a vrut să audă. Era uşor enervată, vroia să-mi impună să nu mai scriu niciodată poezii cu numele ăsta. Deşi erau nişte poezii decente, despre o iubire puerilă şi ciudată.
- Domnule Brumaru, Nicolae Steinhardt avea un obicei: de fiecare dată, în ajunul Crăciunului, citea „Colindul de Crăciun“ semnat de Dickens…
- Pînă la „Colindul“ lui Dickens trebuie să citim „Jurnalul fericirii“ al lui Steinhardt. Este o carte hrănitoare, foarte bună. Ştiu că exemplarul pe care-l am eu a ajuns tricolor, l-am subliniat în vreo trei culori . Steinhardt a ajuns foarte citit de tinerii din zilele noastre.
- Nu este o modă oare? Şi să citeşti Steinhardt, şi Cioran…
- Cu Cioran am avut şi eu probleme.Era una care citea numai Cioran. Dar numai cărţile lui!
Şi era atît de mare contrastul între exuberanţa acestei fete şi toată nebunia asta cu Cioran. I-am zis odată: „Măi, dar ăsta nu s-a sinucis…“ Ea era fixată, începuse cu alcoolul, fiindcă ştia ea că Cioran băuse se apucase să bea şi să-l citească pe Cioran.
Ţin minte că i-am dat odată o carte despre schizofrenie. I-am zis: „Lasă-l pe Cioran. Ia cartea asta, citeşte-o şi apoi mai vorbim!“ Ei bine, a luat cartea aia – o carte grea, cu termeni de specialitate – şi a citit-o din scoarţă în scoarţă, a subliniat-o aproape pe toată şi, la final, tot Cioran mi-a cerut să-i împrumut.
Era o modă cum era pe timpuri nebunia asta cu Nichita, cînd toţi începuseră să bea vodcă fiindcă şi Nichita bea.
Dar asta cu Cioran m-a enervat, a fost o apetenţă teribilă a tuturor către Cioran. Nimeni nu ştie că Cioran era un disperat numai cînd scria, altfel nu era deloc aşa pesimist. Nimeni nu a înţeles că, şi dacă scrii despre tristeţe trebuie să ai o veselie, măcar motorie, care te face să mişti pixul pe hîrtie.
O altă chestie nostimă, legată de Cioran, mi s-a întîmplat aici, în Iaşi, la librăria „Humanitas“.
Eram înăuntru, mă uitam la cărţi, şi văd o tînără foarte durdulie, cu o colegă alături, căuta „Tratatul de descompunere“. Nu m-am putut abţine şi i-am zis: „Domnişoară, nu înţeleg. Explicaţi-mi şi mie de ce vă place atît de mult Cioran? Uitaţi-vă cum arătaţi dumneavoastră, cum să căutaţi «Tratatul de descompunere»?
Iar ea mi-a dat un răspuns de m-a lăsat lampă. Zice: „Generaţia noastră (cred că mă văzuse cu părul alb şi se ştia ca făcînd parte din generaţia asta superbă) simte şi gîndeşte cum simţea şi gîndea Cioran!“
Am stat eu şi m-am gîndit apoi şi am realizat că are dreptate. Că şi eu, ca să nu fiu acum ipocrit, pe cînd eram în clasa a IX-a, notam într-un soi de jurnal (pe care l-am regăsit recent): „Mă descompun!“. Ei bine, pe vremea aia, pe cînd aveam eu 14 ani, habar n-aveam de Cioran. Şi-atunci mă întreb ce dracu’ se descompunea în mine atunci? Fiindcă aveam totuşi sentimentul acela de descompunere, de cădere, într-un trup de o puritate teribilă.
- Dar acum, iarna, ce ar trebui să citim? Poezie? Evtuşenko?
- Nu. Pe Evtuşenko l-am cunoscut anul acesta, la Neptun, şi mi se pare un tip foarte cabotin. Recita ceva – recită foarte bine – era suplu, se ţinea foarte bine şi era îmbrăcat ca un papagal, cu nişte culori stridente.
Cînd recita se adresa unui anumit om din sală şi a spus o poezie în care se tot repetau cuvintele Da şi Nu. Şi a venit în faţa mea, foarte insistent, şi mi-a zis să spun mereu Da la poezia aia a lui. Şi, cînd mi se dădea cuvîntul, eu spuneam Niet!
Am tot ţinut-o aşa pînă a început toată sala să rîdă şi, la final, am spus, cu lehamite, un Da.
Dar, după părerea mea, iarna trebuie citit Dickens, care este absolut fermecător. Am şi acum acasă un volumaş din copilăria mea, publicat în colecţia „Cheia de aur“, ce conţine povestirile de Crăciun ale lui Dickens.
Pe de altă parte ideea asta cu cititul în ziua de 24 decembrie mi se pare cam riscantă. Ajunul Crăciunului are aerul ăla special, de sfinţenie…
- Trebuie deci doar să aşteptăm…
- Exact. Să ne lăsăm aşa, în ziuă, străbătut de gînduri, de idei, de credinţa că există Dumnezeu, că nu eşti singur.
Eu am avut senzaţia că există Dumnezeu prin ricoşeu.
Cu cîţiva ani în urmă, mă simţeam foarte singur şi, stînd eu şi citind în fotoliu şi uitîndu-mă pe pereţi, am avut în mod net, senzaţia că nu sînt singur, că nu poţi fi singur, că există Dumnezeu. Că nu ai cum să fii singur, eşti cu Dumnezeu. Este ceva foarte...
Probabil foarte rar se întîmplă să ai senzaţia asta că te apropii, că faci parte din El, că poţi comunica cumva, că este într-adevăr.
- Vă rugaţi? Aveţi momente în care spuneţi o rugăciune?
- Da.
Ani de zile am spus Tatăl nostru. Chiar îl scriam. Apoi îmi făceam eu, rugăciunile mele. Am caiete întregi scrise cu Tatăl nostru şi cu rugăciunea mea: Ajută Doamne pe… (şi acolo puneam numele persoanei).
Chiar m-am uitat de curînd prin caietele astea.
- Le mai aveţi?
- Sigur. M-am uitat recent prin ele căutînd nişte poezii. Şi am găsit doar liste nesfîrşite de oameni pe care mă rugam să-i ajute Dumnezeu. Nu erau neapărat prieteni foarte apropiaţi, pe unii dintre ei îi văzusem doar o singură dată.
Dar scriam rugăciunile astea pentru ei. Şi le scriam cu un scris mic, ordonat…
- Conştient…
- Da, exact. Nu le scriam în grabă. Iar chestia asta a durat la mine cam pînă la începutul anului 2006, după boala prin care am trecut s-au mai atenuat lucrurile.
Dar şi acum ştiu că, atunci cînd fac ceva greşit, ceva care nu este bine, în mod automat ştiu că voi fi pedepsit cîndva pentru ce am făcut. Poate nu în acel moment dar vine pedeapsa. Şi îmi spun atunci că nu trebuia să fac anumite lucruri fiindcă acum trebuie să plătesc pentru ele.
- Aveţi dreptate, întotdeauna plătim!
- Aşa este. Nu scapi.
Eu aşa simt legătura cu Dumnezeu, prin pedepsele pe care le primesc dacă fac ceva aiurea. Pedepse care vin întotdeauna. Vin foarte exact!
Este şi asta o chestie, să crezi în Dumnezeu ştiind că eşti pedepsit de el!
- Vă mulţmesc!
- Cu plăcere!

Iaşi
6 decembrie 2007

Vizualizări: 73

Adaugă un comentariu

Pentru a putea adăuga comentarii trebuie să fii membru în reţeaua literară / la red literaria !

Alătură-te reţelei reţeaua literară / la red literaria

Comentariu publicat de CONSTANTINESCU MARIANA pe Februarie 18, 2008 la 5:52pm
este cel mai frumos moment pentru ziua de azi, atătea cuvinte frumoase! Un cadou păstrează în el tandreţea omului ce ţi l-a dăruit, spun şi eu , citându-l pe Emil Brumaru.Câtă frumuseţe, cât adevăr în aceste cuvinte şi câtă sensibilitate! mariana
Comentariu publicat de CONSTANTINESCU MARIANA pe Februarie 18, 2008 la 5:52pm
este cel mai frumos moment pentru ziua de azi, atătea cuvinte frumoase! Un cadou păstrează în el tandreţea omului ce ţi l-a dăruit, spun şi eu , citându-l pe Emil Brumaru.Câtă frumuseţe, cât adevăr în aceste cuvinte şi câtă sensibilitate! mariana

© 2019   Created by Gelu Vlaşin.   Oferit de

Embleme  |  Raportare eroare  |  Termeni de utilizare a serviciilor