„Paradisuri înşelătoare”, antologie de proză feminină, în care apar diverse generaţii, de la tinereţe până la muturitate , ajutând astfel cartea să cuprindă un număr mare de segmente ale vieţii, de experienţe şi de cunoaşteri să le spunem aşa. Trecând de la coperta relizată de Adina Lipai direct la scris, o să încerc pe cât se poate să ajung la cuvânt, să-l ating şi să redau ce percep simţurile la această întâlnire a cuvântului cu omul. Cea care începe cartea de faţă este chiar cea care a realizat coperta, trecerea de la cuvânt la imagine, şi invers este deci o călătorie benefică ambelor domenii ale artei. Adina ne introduce în lumea urbană, ne aminteşte de anii copilăriei, de o copilărie trăită între pereţii citadinului, dar între zidurile unei case pline de poveşti. De-a lungul lecturii textelor trec fire întregi de melancolie a locurilor în care a trăit anii de început ai vieţii şi ne aduce în prim plan ideea cât de legat este omul de locurile natale, de spaţiile unde a făcut primii paşi, a dat la o parte pentru prima oară cortina lumii. Este interesantă această revenire a omului cu gândul, făcând recurs la memorie pentru acele locuri de care se simte legat. Această căutare în sine şi între rafturile nostalgiei este cu atât mai puternică cu cât descoperirile şi analiza asupra copilăriei le face la diferite vârste şi astfel, aceste amintiri capătă cu fiecare etapă parcursă din viaţă noi valenţe, noi sensuri: „Am înţeles astfel, poate mult prea devreme, perisabilitatea locurilor şi a lucrurilor înconjurătoare. De fiecare dată când încercam să regăsesc un loc în care mă jucasem anul anterior sau cu câţiva ani în urmă, ajungeam în faţa unor locuri necunoscute, care semănau vag vcu locurile din memoria mea.”
Textul Adinei Lipai începe cartea cu o notă de profunzime şi cu o adversiune indirectă faţă de timp care impune oamenilor perenitatea, perisabilitatea. Însă faptul că sunt oameni care redau trăile lor, amintirile în texte este o dovadă că omul poate trişa timpul şi poate rămâne într-un fel nemuritor. Şirul amintirilor curge uşor şi spre al doilea text al Adinei care încearcă într-un mod subtil să ne cheme pe toţi la un recurs la amintiri, la descoaserea acelor momente care odată cu trecerea timpul ne apropiem parcă mai mult, tot mai mult de ele ca într-un ciclu biologic ce trebuie la un moment dat să se închidă sub forma cercului.

Maria- Magdalena Jindiceanu, întâlnim un autor realist, care conştientizează limita dintre real şi imaginar, şi care deţine arta de a introduce epicul în realitate, astfel încât graniţa dintre ele să nu fie vizibilă dincolo de autor şi să fie o sudură reuşită. Stăpâneşte bine arta de a se juca cu realul şi imaginarul astfel încât să le potrivească, să le schimbe, să le întoarcă după bunul său plac, fără a dezorienta sau a plictisi cititorul, ci dimpotrivă, îl conduce prin această îmbinare deosebită, îl plimbă pe străzile Vienei, la muzeu, cu tramvaiul şi îl face oaspete în casa Brigittei. Are conştinţa acestei dualităţi a vieţii, merge împărţită între bine şi rău, o conştinţă cum ar spune Eminescu: ”Dureros de dulce”. Descopăr cu uimire, uimire chiar şi fata de atitudinea unui prieten cum imi este Magda, că ea îşi deschide sufletul mai mult decât este permis unui autor asupra vieţii, dar în schimb prin acest mod câştigă cititori, ea ne introduce în realitatea unui om care pleacă din ţara natală pentru a lucra şi a începe o nouă viaţă: „I-am descris Munţii Carpaţi Marea Neagră ca peisaje de basm şi m- a ascultat curioasă. Nu am exagerat când le-am transfomrat în poveste, iar ea m-a crezut. – Ţi-e dor de casa ta? m-a întrebat aproape în şoaptă, sfioasă. – Casa mea e aici, i-am răspuns, arătându-i spre piept inima.” Textul ei nu este povestea crudă, dură, a vieţii unui om care se chinuie pentru bani cum este povestea Marilenei Adam din această antologie, ci este o poveste suavă, plină de nuanţe şi de poveste, exact cum îi stă bine unei poveşti dintr-un oraş imperial. Un text între două lumi, între două ţări. La Marilena Adam observăm spiritul realist şi critic în acelaşi timp , luciditatea cu care îşi conştientizează situaţia. Este o proză demnă de un documentar la o emisiune cu profil social în care românii îşi povestesc viaţa de peste hotare ca simpli muncitori deşi mulţi au studii superioare, în casele celor de acolo.
După cerinţa coordonatorului antologiei Mihail Grămescu, fiecare autoare a trebuit să înceapă cu o autobiografie, dar după cum veţi descoperi cei care veţi deschide cartea, aceasta nu este nicidecum una comună, cu ani şi înşiruiri de locuri de naştere, şcoli, licee şi facultăţi absolvite, experienţe profesionale şi alte realizări personale: soţi, copii etc, ci într-un mod original prin care fiecare se vede şi vrea să fie văzut trecând de formalism. Este rememorarea unei copilării cu lucidatatea omului matur de acum care conştientizează că ce a fost frumos în trecut este un basm citit acum la maturite care lasă un zâmbet pe buze. Revenind la proza Magdei, este una cu iz vienez, care reconstruieşte ca într-un puzzle peisajul capitalei Austriei şi redă culoarea locurilor atât la nivel de limbaj, cât şi prin construcţia personajelor. Este un fragment dintr- o proză pe care cât de curând spre s-o văd materializată într-un volum de proză alături de celelaltate două volume de poezie şi teatru pe care deja le are. Este o proză captivantă prinsă la graniţa dintre două lumi, cea a unei tinere care vine cu gând să lucreze în Viena şi să facă astfel bani, şi lumea unui copil, o fetiţă care pare uşor plictisită de luxul de acasă şi de siguranţa zilei de mâine. Practic tot această apropiere inedită face proză vie. Fragmentul devine şi mai interesant cu cât descoperim detalii care conturează societatea vieneză şi cu atât mai mult decoperim firul unei autenticităţii, a unei experienţe a autorei în mijlocul acestei culturi a Europei.
Ne dăm seama abia pe parcursul cărţii de imporntanţa fiecărei introduceri autobiografice, pentru că acest pasaj din cartea îşi trimite sensurile şi asupra scrierilor. O proză care mi-a sărit imediat în ochi a fost cea a Cristinei Radulian, o experienţă de serviciu povestită cu umor, mai ales umor şi mult farmec despre însoritul şi îndepărtatul NY. Dincolo de caracterul de proză scurtă, descoperim un înţeles aparte, acela de ghid turistic începând cu luarea vizei şi procurarea biletelor până la amănunte picante despre America. Descoperim din text o persoană jovială, care priveşte lucrurile pe cât de raţional, pe atât de obiectiv şi amuzant o călătorie visată poate de mulţi. Pe parcursul lecturii am fost din ce în ce mai captivată şi am tendinţa să citesc repede ca să ajung la final să văd deznodământul, să ştiu ce urmează. Fără a se încurca în detalii, C. Radualian oferă însă detalii cât se poate de inedite despre pitorescul camerei de la hotel, a străzilor până la figura chelnărilor şi naţionalitatea şoferului. Acest text este poate o pată de culoare şi pentru că vorbeşte şi traduce o lume despre care auzim zilnic zeci de mituri, dar niciunul atât de aproape de noi, în mâna noastră într-o carte. Ne dăm seama că pe tărâmul făgăduinţei nu este nevoie să vorbeşti engleza sau limba locală, limbajul nu mai are nicio valoare în faţa unui zâmbet sau a unei faţe frumoase. Nici autobiografia nu este de trecut cu vederea pentru că este construită pe cu totul alte scheme decât cele precedente.

Gabriela Hrebenciu, „Amintirile unui arici”, este o proză care ne apropie izbitor de mult de poezie, de melodicitate, de rimă interioară, de armonia cuvintelor, o poveste a unei vieţi trăite între fericire şi agonie precum cea a lui Cazimir . Ca într-un atlas de geografie deschis din care ţările îţi sar în faţă precum nişte copii îmbrăcaţi colorat şi te cheamă la joacă, lectura G. Hrebenciuc te îmbie la reflecţie asupra vieţilor celor din jur.
„Italia”, textul Marilenei Adam, ne descoperă o altă faţă a Italiei, filtrată prin prisma sensibilităţii şi totodată a atentei observări a unui prozator. Am găsit în proza domniei sale o captivantă poveste a românilor din Italia care pleacă să muncească, un atlas al unor experienţe departe de ţară, care face cu mult mai vie şi mai colorată cartea de faţă. Este o lume a celor care pribegesc pe alte meleaguri, care fac tranzitul dintr- o ţară în alta plină de forţă de muncă din România: „Cele aflate îmi întăresc convingerea că mă aşteaptă în Italia o experinţă interesantă, desigur, însă nu ştiu dacă la fel de plăcută.” În căutarea unei stabilităţi financiare pe care s-o aducă acasă, oamenii de acolo trăiesc adevărate poveşti triste în marea majoritate. Descopăr cu plăcere şi curiozitate jurnalul unei românce care îşi ia destinul în mâini şi hotărăşte să plece departe de ţară la muncă. De multe ori m-am întrebat cum este viaţa unui astfel de om. Răspunsul l-am găsit din plin, cu lux de amănunte aici. Curiozitate mi-a fost satisfăcută pe deplin. Îmi dau seama că realităţile, ceea ce vedem noi la tv sunt doar imagini, reportaje, ştiri, nu se compară cu experienţa trăită pe viu de un om. Nici autobiografia nu este de trecut cu vederea pentru că este construită pe cu totul alte scheme decât cele precedente.
Livia Mihaela Frunză deschide porţile unei poveşti ameţitoare ca mirosul florilor de vară de la începutul textul, o poveste dedicată memoriei tatălui ei: „ Într-o seară, pe când eram cu mama într-o vizită, ne-a sunat tata să venim acasă că-i e rău. La început am luat-o drept o glumă... ce glume mai făcea săracu’ tata câteodată... Dar, atunci, chiar vorbea serios... când am ajuns acasă şi am văzut cum arăta am ştiut că nu mai are mult... „.
Textele Terezei Urs stau într-un fel sub semnul destinului său care doar după primele rânduri citite în autobiografie, îţi dai seama că este un destin trăit până la ultima răsuflare a destinului, precum o ţigară Kent fumată până la capăt. Noutatea la această autoare este compoziţia şi mărimea textelor care diferă de ce am parcurs până acum din carte, apropindu-se chiar aproape de poemul în proză.
Lia Corbu aduce o altă voce distinctă scriitoricească, aceea plină de modulaţiile limbajului, de bogăţia descrierilor, introducând astfel printre rânduri tablouri întregi. Este o proză care poartă cititorul departe prin munţi, păduri, vegetaţii pline de oxigen şi sănătate ca o evadare: „... Liniştea s-a spart de timpane... Ascult...Liniştea cu miile-i de zvonuri m-a invadat. Îndepărtat, un cuc neadormti de prânz îmi sparge plutirea de gând cu nătâgu-i cânt”. Ceea ce e mai surprinzător este că adâncindu-te în lectură nu ştii care e graniţa dintre realitate şi fantastic. Într-adevăr antologia sub sigla Mileniului 3 îşi merită titulatura.
Daciana Lipai în acest ciclu epic de factură feministă îşi transformă cuvintele în mesagerele vieţii de la copilărie şi până în prezent, prezentul fiind reprezentat la început: „Cineva îmi spunea că singura cale de a fi fericit este să-ţi urmezi visele. Dar, cum am putea rămâne visători într-o lume a consumului, în care singurul lucru important sunt banii, de care ai nevoie din ce în ce mai mult, şi cu trecerea timpului tot mai mulţi, care îţi asigură un confort, într-un stil de viaţă modern, un confort de care poate nici nu ai avea nevoie.” Povestea curge lin trecând prin amintiri, pasaje importante din viaţă, cu prezenţa fidelă a aparatului de fotografiat, a pasiunii pentru fotografie care manifesta influenţă asupra autoarei prin pozele alb negru din casa bunicilor. Daciana aduce în discuţie teme foarte acutuale ale societăţii din zilele noastre, realităţi pe care în graba timpului şi a treburilor zilnice nu le observăm, că dorinţa de a munci pentru a avea bani te determină să faci sacrificiul de a renunţa la ce îţi place să faci mai mult pentru suflet: fotografie, pictură, într-un cuvânt cultură, artă care nu este la fel de productivă pentru societate cum este munca propriu- zisă. Este o dezamăgire şi o revoltă într-un fel în vocea autoarei, în acelaşi timp o întrebare retorică de ce viaţa te pune să alegi între suflet, timp liber şi muncă... că pragmatismul uneori ne umple viaţa până la refuz: „ Mereu vom fi în urma fericirii.”
Cu o grafică deosebită pe fiecare pagină devenind astfel fiecare filă o mică operă de artă, acele desene vin tocmai să întărească ideea unei sensibilităţi a cărţii, a sufletului feminin. Am putea merge până la accentul comercial şi publicitar pe care îl capătă astăzi scriitura şi să spun că este o carte a femeilor, a genului feminin, o carte plină de diferite chipuri şi trăsături pentru toate gusturile.

Vizualizări: 16

Adaugă un comentariu

Pentru a putea adăuga comentarii trebuie să fii membru în reţeaua literară / la red literaria !

Alătură-te reţelei reţeaua literară / la red literaria

Insignă

Se încarcă...

Fişiere video

  • Adăugare fişiere video
  • Vizualizează Tot

Statistici

Top Poetry Sites

© 2020   Created by Gelu Vlaşin.   Oferit de

Embleme  |  Raportare eroare  |  Termeni de utilizare a serviciilor