PUR SI SIMPLU, VARĂ era atâta vară în felul lucrurilor, oropsitele din ierni, ţâşti! pe sub lună, ca într-o sanie pe de iarnă buză. bucuriile roşeau prin copacii frunzelor - împărăteşti talere d…

[doina boriceanu]

PUR SI SIMPLU,  VARĂ

 

 

era atâta vară în felul lucrurilor,

oropsitele din ierni, ţâşti! pe sub lună,

ca într-o sanie pe de iarnă buză.

bucuriile roşeau prin copacii frunzelor -

împărăteşti talere de însoriri.

 

smălţuita candoare de flori,

fulguiri mirosind a solare depărtări

căzându-ne nemilos dinainte -

rai de aproape!,

orizonturile au gust de miere.

 

troiţa în drum cotind

prin miez-fruct încojat deşertului.

plutire în fast,

acolo fruntea mi-ar fi rămas

se sprijinea pe coloana cerului

născândă troiţă -

prelungire de incredinţările.

sub chin-durere amorţind,

prăpăd de încredere.

 

fântâna  crescută troiţei

izvorând din umbra Ta răcoare,

fiorind subţiorile cerului şi vremii.

umbra c-ar fi se dă

din visele unui copac, foşnindă,

cu crengi în sudoare.

 

sub luna deşertului, gând-îmbrăţişare

cu troiţa din miez de acasă.

încă pe seară,

despletită zare-chemare,

suflet pornit să coboare

din trenul zilelor amânate gări

tocmai se îmbună neliniştile

şi se îmbucă unele cu altele,

dorurile şi certurile mele cu lumea.

 

mă aştept să troiţa apărută în semne,

de departe, atât cât nici n-ai crede

pe cuvânt, apropierile.

mă simt la sân de iubind-o,

în seama verii oblojind-o

cu parfum de culoare.

 

însă opal de umbră de suflet

bântuind troiţa aşezată

la răscrucea zilei,

când piatra cu mângâiere de presimţire

mă desmiardă. În rece,

şarpe de umbră peste

soarele topit prin curgere troiţă.

Iisus prăvălind peste noi credinţă.

 

în foiala lumii

pier frunzele astupate de linişte

să nu se ducă-n susure,

izvoare-şi ferecă gurile

cu umbra-dihanie pădurii.

dau ghes neprecupeţind plăcerii

şi mă adun sub crucea zidită cerului

cu putere de azurind întâmplări

strânse în poala verilor, acesteia verii.

 

şi troiţa în văzul slinos lumii

goală, uscată în gânduri

crăpată într-o încredere-stupoare.

păunii zării -

cozi solare deschise ca vitralii

deşertului de la capătul credinţei,

biserici trăind ca nişte fiinţe,

săltând pe picioare, încoţopenitele,

călătorind chiar prin noi.

 

iar imamii musulmanilor zic:

„să vă fie deşertului calea cu bine!”.

unde Iisus, de ce nu mai vine?