Avansare în grad       Timpul măsurat de la întâi ianuarie, a trecut greu, pentru cǎ fiecare zi era atȃt de solicitantǎ. Faptul cǎ nu știam cȃt o sǎ mai dureze situaţia, ne cam demoralizase. Ajunsese…

Avansare în grad

 

    Timpul măsurat de la întâi ianuarie, a trecut greu, pentru cǎ fiecare zi era atȃt de solicitantǎ. Faptul cǎ nu știam cȃt o sǎ mai dureze situaţia, ne cam demoralizase. Ajunsesem în data de 15 a lunii ianuarie 1990. În ziua aceea, soarele strălucea fermecător pe cerul înseninat. Zăpada geruită din jur, părea o mare albă de sclipici, care supǎra ochiul cu albul nemilos, care pǎtrundea ca o suliţǎ ȋn ochi.. În urma evenimentelor din decembrie 1989 ne-au anunţat că, atât ofiţerii, subofiţerii, cât şi soldaţii, vor fi avansaţi în grad. Pentru acest fericit prilej, regimentul s-a adunat într-un careu care, în lipsă de spaţiu, s-a transformat în front.

Comandantul Niculescu, după salutul de rigoare începu:

- Sunt mândru de voi, dragi soldaţi, pentru eroismul pe care l-aţi arătat. Niciodată n-am avut ocazia să-mi dau seama pe viu, mai bine ca acum, cât de viteaz şi de curajos este soldatul român la nevoie ... Nu sunt vorbe mari, dar le meritaţi din plin. Aţi suferit cu toţii, mai ales de frig. Nemernicul!... Ne-a dotat şi ne-a îmbrăcat cu ce a fost mai prost, iar pe oamenii lui, cu ce s-a găsit mai bun. Lor le-au dat haine călduroase, nouă cele proaste, bocanci de răşină... Dar le-am demonstrat şi o să le mai arătăm, de va fi nevoie, că-i batem şi-n pielea goală!

 - Să trăiţi, dom’ maior! a strigat regimentul în cor.

    Cred că am reţinut destul de bine, vorbele rostite de domnul comandant, proaspǎt maior Niculescu, în cea mai mare parte. Acolo unde a fost mai greu, a fost în frunte. Merita cu prisosinţă toată admiraţia, toată stima, pentru faptele sale. Se comportase ca un adevărat comandant, modest în ceea ce privea meritele domniei sale. Ca dumnealui au mai fost câţiva. Cuvintele sale de atunci, spuse din suflet, cu uşurare, au avut darul să-mi încălzească inima, să trezească anumite sentimente de mândrie în mine. Acest om dintr-o bucată s-a dovedit un adevărat suflet de soldat, de român. A fost un exemplu excepţional pentru toţi ofiţerii din Regimentul 7 Mecanizat, de la Negoieşti din garnizoana Ploiești şi nu numai. Cel puţin, impresia asta mi-a lăsat-o mie în acele clipe. Iată compania a treia sub clar de zi.

 

 

           

    Soldatul român a dus greul dintodeauna. L-a dus şi acum. Din câte am auzit, puţini au fost dintre ofiţeri, care ieşeau din adăpostul blindatelor, să se plimbe printre gloanţe! Tot soldaţii au îndeplinit şi aceste misiuni. Desigur, au existat şi ofiţeri care au făcut la fel. Cinste lor!

    Ceea ce m-a bucurat cel mai mult, a fost ultima parte a cuvȃntǎrii domnului comandant, în care ne-a anunţat că, ciclul din septembrie ’88, să-şi facă bagajele şi... direcţia regiment! Vestea ne-a umplut de speranţe şi bucurie. Doamne, nici nu-mi venea să cred că plecăm înapoi în Regiment! Libertatea bătea la uşă!? Chiar azi vom pleca? Înainte să părăsim aeroportul, noi, cei care trebuia să ne liberăm, am fost gradaţi odată cu ceilalţi soldaţi şi ofiţeri. Domnul maior Niculescu ne-a felicitat personal. Nu pot să nu-mi amintesc de acest om. Era destul de înalt, bine făcut, cu o figură severă, dar de obicei blândă. Avea doi ochi albaştri, pătrunzători, un păr blond, creţ, tuns scurt. Mustaţa bine îngrijită, obrazul puţin roşu, trădând un temperament vulcanic, îl făceau să fie un om foarte plăcut la înfăţişare. Era chiar drăguţ pentru un bărbat. Cine ştie câte inimi de fete zdrobise prin tinereţile lui? Comandantul era trecut de patruzeci de ani și ȋi plǎcea sǎ se ȋnsoţeascǎ de cȃinele sǎu, un ciobǎnesc german. Numai ce se rǎstea la tine, și ȋţi venea sǎ intri ȋn pǎmȃnt... Când camionul a ieşit claxonând pe poarta unităţii de aviaţie, în chiuiturile noastre, am tras cu nesaţ de multe ori, aerul Libertăţii.

    Tit-tit-tiit! Poarta  mare a Regimentului se deschise larg în faţa noastră. Odată intraţi, ne-am simţit mai în siguranţă. Tot timpul drumului am fost numai ochi şi urechi, deşi am mai şi cântat şi chiuit. Mi-era frică să nu fim cumva atacaţi, acum, la spartul târgului.

- Aţi ajuns teferi cu toţii? ne-a întrebat un căpitan ieşit în întâmpinarea noastră, în timp ce noi coboram din  maşină.

- Da, tov... dom’căpitan!

- Are cineva vreo problemă?

- Da, să scăpăm mai repede de fiarele astea!

-  Uşurel, c-ajungeţi şi acolo! Încolonarea şi la companie, ‘nainte, marş!

- Să trăiţi, dom’căpitan! Paşii noştri cadenţaţi făceau să răsune clădirile din jur.

     După ce am intrat în companie, ne-am apucat să curăţăm sculele. Le-am uns, le-am lustruit şi le-am aranjat cu grijă în rastel. În astea trei săptămâni le cărasem de mi se acrise. De acum nu ne mai trebuiau. Cele trei sute de cartuşe, plus cele din încărcătoare, s-au întors la locul lor. Mi-am controlat valiza. Era intactă. Am revăzut bogăţia din ea. Aveam acolo ceva foarte preţios. Scrisorile primite de la Aurora. Ah! Ce mult trecuse de când nu mai aflasem nimic despre ea!

    În cele trei săptămâni cât am fost plecat, nu m-am despărţit nici o clipă de ea. O purtasem în suflet, pentru că eram îndrăgostit de ea. Mi-o închipuisem în mintea mea, ca pe o fiinţă încântătoare, învăluită într-o aură albă-luminoasă. Ea continua să răspândească o căldură sufletească în jurul ei. Această căldură îmi pătrunsese în inimă, că o dulce otravă.

    Cât am lipsit noi, pe aici fusese circul dracului. Sătenii asaltaseră regimentul cerând arme ca să lupte. Bine că nu li s-a dat. Dacă ai noştri soldaţi instruiţi au reuşit să împuşte noaptea caii din regiment, crezând că-s terorişti... Dar civilii? Dacă scăpa unul un cartuş, pentru că i se năzărea lui ceva, trăgeau toţi de frică. Am aflat de la flăcăi cum, erau să se împuşte între ei. Buni băieţi! Prima dată m-a bufnit râsul. Era ceva tragicomic. Când am văzut urmele de cartuşe pe pereţi, geamuri sparte, hohotul mi-a îngheţat pe buze, transformându-se în rânjet. Fusese ceva foarte grav.

    Acum, aproape seară de seară, la noi în companie era veselie mare. Camarazii mei trimiteau soldaţi de ciclul unu, în sat după băutură.

- Cât naiba o să mai stăm aici, în regimentu’ ăsta? Izbucnea câte unul dintre noi, aruncând sau trântind te miri ce de podea. De obicei trânteau chipiurile.

- Hai noroc, mă! Ciocneam cu aprindere sticlele cu vin, ţuică sau bere. Ştiam că n-aveam voie să aducem alcool în companie. Dacă ar fi aflat căpitanul, nu ştiu ce ne-ar fi făcut. Într-o noapte am adormit foarte târziu. Eram aproape beţi. Unii se făcuseră criţă. Stăteam tolăniţi prin paturi sau aiurea şi cântam. Eu îi acompaniam, bătând cu foc toba, pe o valiză. Plantonul de ciclul intȃi, rămas ca prin minune în unitate, ţinea de şase, ca nu cumva să ne surprindă O.S.R.-ul (ofiţerul de serviciu pe regiment). Deodată cineva zise:

- Ce valize frumoase au “bibanii” ăştia! Era Ionică, moldoveanul erou de la Vlǎsia, prieten bun cu Ştefan. Noi cântam mai departe cu foc ... Boom! Trosc! Krack! Însoţite de chiuituri, una câte una, valizele cădeau pradă veseliei. Până să apucăm să-l oprim, spărsese câteva.

- Bă, tâmpitule! Ce te-a apucat? Te blesteamă bibanii! Lasă-le naibii! Sǎri Vlǎduţ sǎ-l potoleascǎ. Hai, vino să bei cu noi şi să cânţi!

- Da, ce vreţi, mă!... Hâc!... M-mâine, mă.... mă li-be-rez! Nu-mi pasăăă!... după puţin timp l-am cărat până la patul lui. A adormit buştean, îmbrăcat, doar bocancii i-a scos cineva. Cred că Făcăeru, care era prieten bun cu el. Ionicǎ se fǎcuse criţă. Opera lui au fost vreo zece, dacă nu mai multe, valize sparte. Bineînţeles că, după aceea s-a umblat şi în ele.Ciorapi şi ce s-a mai găsit...

- La ce vǎ mai trebuie ciorapi, mǎ? Ȋn cȃteva zile plecǎm...

- Bǎ, ni s-au ȋncreţit picioarele de jeg, ai mei, dacǎ i-arunc...se lipesc de perete!

- Ptiu! Ȋmpuţitule!

- “Biba”, vino’ncoace! dacă spui la cineva, ai dat-o ȋn bară! Ai auzit? O sǎ rezolvǎm noi cumva treaba asta urȃtǎ. Bibanul a fost avertizat printre sughiţuri de același Vlǎduţ.

- Eu... n-am văzut nimic! Bǎ, da valiza mea...

- Aşa te vrem! Hai şi mai trage o duşcă!

     Dimineaţa la apel, am ieşit cu nişte feţe de te apuca râsul. “Biba” a avut grijă să arunce sau să ascundă ce mai rămăsese. Când a numărat sticlele de bere, au ieşit la iveală douăzeci. Astea erau cele goale. Pline mai erau câteva...De acum umblam prin curtea regimentului ca pe bulevard. Ce formaţie, ce pas ale’? Când nu mai era nimeni, o porneam agale spre sala de mese sau la o ţigară. Ne duceam la masă dacă ne apuca cheful. Atunci ne băgam direct în faţă, când nu era S.S.B-ul (sergentul de serviciu pe bucǎtǎrie) de faţă. De multe ori luam numai pâinea. Dar dacă îndrăznea careva necunoscut să ne zică ceva, câteva mâini apăreau din senin, şi-i zburau nişte bobârnace pe la urechi... Mai trecea o zi, două, mai plecau câţiva dintre noi, cei care nu-şi terminaseră  concediul sau nu apucaseră să-l ia. De acum eram Z.F.R.-işti.

- Hai noroc, băieţi! Salutare! Hai libi! Urmau strângeri de mâini şi ne uitam după el, cum dispare încet pe poarta unităţii.

- Baftă la femei, băă! S-auzim de bineee!

- Sunt ca și ȋnsurat!

Rămăsesem în scurt timp doar jumătate din câţi ne înapoiasem în unitate. Odată, ofiţerul fost C.I.-st  (de contrainformaţii) ne-a surprins când ne făceam de cap.

- Soldaţi, să nu credeţi că şi-n armată va fi democraţie! Vi s-a urcat libertatea la cap? Vreţi să vi-o scot eu? Cât mai staţi aici, trebuie să păstraţi ordine şi disciplină! Nu uitaţi că, încă purtaţi haine militare. Trebuie să arătaţi respect pentru ele! Mai aveţi câteva zile şi vă liberaţi. Dar până atunci, dacă mai aud că aţi făcut iar necazuri, o să am eu grijă de voi. Aţi înţeles? N-aveţi ce face? Vă dau eu de lucru! Hai, ia luaţi-o voi cu strânsul gunoiului, de la poartă...  Nici unul nu se clintea.

- A! Nu ascultaţi ordinul?! Culcat! Drepţi! Vă promit eu că va afla căpit... maiorul Istrate, chiar mâine! Vreţi să vă bag pe toţi la arest? Nu mă faceţi să-mi schimb părerea despre voi, compania a-III-a! Până la urmă, am executat în silă ordinul. Mai aveam la mine puţină hârtie igienică. Tare aş fi vrut în acele clipe, să-i dau ca să se şteargă la gură fostului ofiţer C.I. Acesta se vedea clar că, nu se putea împăca deloc cu gândul că şi-a pierdut postul călduţ. Mi-am amintit încă odată de vremurile de început, când eram proaspǎt recrut. Veteranii ne mânjeau noaptea cu pastă de dinţi sau cremă de ghete, mai ales pe cei care sforăiau, sau le făcuseră probleme în timpul zilei... De culcaturile şi târâşurile luate în W.C-ul companiei pe nedrept...

 

Ziua Z

 

    Sosi ziua de 28 ianuarie 1990. După masa de dimineaţă, am rămas în companie.

- Toată lumea să se pregătească pentru inspecţia armelor şi apoi să predea ţinutele! ne-a anunţat magazionerul. M-am uitat uimit la feţele celorlalţi. Nu mai puteau de bucurie. Parcă nu-mi venea să cred, parcă totul se petrecea aievea! Frumoase mai erau hainele civile! După ce am predat ţinuta, a fost grozav! Nu mi-a lipsit nimic, altfel ar fi trebuit să plătesc eventualele lipsuri. Obsesia mea din acest punct de vedere încetase. Pe la ora 11.00 ne-au scos afară, pe micul platou din spatele companiei. Apoi locotenentul Gheorghe, care se întorsese între timp special în regiment, ne-a controlat pe fiecare, să n-avem ceva luat ca amintire asupra noastră. Nici unul nu s-a făcut de râs...

Valiza mea, bătrână şi scorojită, am lăsat-o “bibanului” din companie, contra unei sume derizorii. Săracul, şi valiza lui căzuse pradă nebuniei lui Ionică. Mai întâi am vrut s-o sparg şi să-i dau foc, dar  plantonul, m-a rugat să i-o dau lui... Atunci mi-am adus aminte de noaptea cu valizele fericite şi m-am gândit cu milă la momentul când aveau să se întoarcă inlocuitorii noștri de la Otopeni. Îmi părea rău că se întâmplase aşa, deşi nu mă consideram vinovat cu nimic.

- Bătrânico, ţine-l şi pe “bibi”, cum m-ai ţinut pe mine! Adio! Totuşi, o parte dintre băieţi şi-au lăsat valizele goale în locul celor sparte. Printre ei era şi Ionică.

    La comandă, cei şaisprezece băieţi care mai rămăsesem, ne-am aliniat simbolic. Locotenentul ne strânse fiecăruia mâinile. Fusese cel mai simpatic şi de treabă dintre toţi. Îl stimam. Venise trimis de maiorul Istrate sǎ ne spunǎ la revedere.

- Nu uitaţi că, încă mai sunteţi soldaţi, până părăsiţi curtea regimentului şi după aceea! Comandă:

- Civili! La stânga marş! Executarăm cu drag...De acum aveam ordinul de liberare în buzunar.

- Stai! La loc comanda! Tonul la cântec! Privim în zare...

- Hai liberaree... Hai Liberaree!

- Cu cântec înainte,  marş!

Strigătele noastre de bucurie umplură curtea şi răsunară în tot regimentul. Ne apropiarăm de poartă.

- Stai! Pentru onor, spre dreapta! Mă simţeam uşor ca un fulg. În mână ţineam plasa, cu cele câteva lucruşoare pe care le oprisem.

- Deschideţi poarta! Pentru prima oară după multă vreme, mă cuprinse o emoţie puternică, un sentiment de libertate nemaitrăit. Parcă eram o pasăre, care evada din cuşcă! Ne-am strâns mâinile pentru ultima oară. Z.F.R. zero!

- Înainte, marş! Am trecut dincolo...

- URA! Suntem liberi, fraţilor! Suntem civili! HAI  LIBERAREEE! ADIO, REGIMENT! Ne-am îmbrăţişat, ne-am strâns mâinile. Mă simţeam un om victorios. Am mai privit odată locul de care fusesem legat timp de şaisprezece luni şi am pornit la drum. Staţia se afla mai încolo, la câţiva zeci de metri. Când ne-am suit în autobuz, am mai tras câteva chiote prelungi de bucurie. Am mers cu autobuzul până în Ploieşti. Acolo, fiecare dintre noi ne-am interesat de mersul trenurilor. Cumpărarǎm ȋnfriguraţi și nerǎbdǎtori bilete, iar până la sosirea trenului, mai aveam răgaz de vreo oră. Am intrat într-un magazin cu autoservire. Am constatat că rafturile erau pline cu multe produse, iar coada în magazin era destul de mare. Trebuia să ne cinstim ca pentru ultima oară, dar parcă nu ne mai trăgea aţa.Totuşi, grupul nostru mai restrâns, ne-am oprit la o terasă, să ne mai stingem focul din suflet. Prima bere din civilie mi-a mers la suflet. Acolo, pentru câteva minute, a răsunat un cântec drag nouă: Hai băieţi, hai băieţi să bem o bere, să ne luăm la revedere! Ne-am despărţit apoi cu un cald  bun rămas.

- S-auzim numai de bine! Desigur, noi, bucureştenii care mai rămăseserăm, plecam împreună cu acelaşi tren. Ceilalţi mai aveau de aşteptat. Am schimbat numere de telefoane, adrese, cei care deveniserăm mai apropiaţi. La ora aceea peronul era destul de plin. Aşteptam cu nerăbdare, trenul care să mă ducă spre izbăvire. Îmi era un dor cumplit de casă, de cei dragi. Mă gândeam să continui corespondenţa cu Aurora, în speranţa că într-o bună zi ne vom întâlni. Priveam cu gâtul întins în direcţia din care trebuia să vină trenul. Un senmal strident se auzi din zare. Iată-l că vine! Roţile trenului scrşniră ascuţit şi trenul opri în dreptul peronului. M-am urcat sprinten, ca un fulg şi mi-am ocupat locul în compartiment. Nu mai aveam rǎbdare. Lȃngǎ mine, Petricǎ, un bucureștean mai mititel, radia de bucurie. Trenul era destul de aglomerat, dar apucaserăm locuri la clasa a-II-a. Iată-mă în tren. Vlǎduţ se relaxa, plin de voie bunǎ și pus pe glume. Ne-am făcut comozi. Era cald.

- De-acum ne așteaptǎ toate femeile din București! Te-nsori, Petricǎ? Dar tu, Costicǎ?

- Bunicule, ce-o vrea Dumnezeu! Dar mai ȋntȃi, vreau sǎ mǎ bucur de libertate și sǎ-mi caut un rost. Roţile s-au pus în mişcare. Îi spun Ploieştiului la revedere, în gând. Afară, câmpia uscată, rafinăriile, casele, începură să zboare înapoi spre trecut. Priveam plin de încredere, cu ochii minţii, spre orizontul larg, care mi se deschidea înainte.

            Era începutul sfârşitului...

 

 

SFÂRŞIT

Vizualizări: 136

Adaugă un comentariu

Pentru a putea adăuga comentarii trebuie să fii membru în reţeaua literară / la red literaria !

Alătură-te reţelei reţeaua literară / la red literaria

Comentariu publicat de Constantin Vizonie pe Septembrie 23, 2012 la 11:16pm

Dragă Viorica, mă bucur foarte mult că ai avut răbdare cu mine. Îţi mulţumesc foarte mult pentru aprecieri. Există pe undeva şi al doilea manuscris, pe care însă, nu l-am prea luat în seamă. Când va fi gata, ai să fii printre primii cititori, îţi promit. Până atunci, mă bucur să te citesc şi să recuperez ce mai am de citit.

Numai bine!

Comentariu publicat de Constantin Vizonie pe Iulie 12, 2012 la 12:47am
Doamnǎ Elisabeta, mi-a fost dor de mai multe ori, dar mai mult de tinereţea și de inocenţa mea.
Totuși, mi-ar fi plǎcut sǎ mǎ ȋntȃlnesc peste ani cu o parte din foștii mei colegi.
Cu Nicu m-am ȋntȃlnit din nou, dupǎ șapte ani ȋn piaţa Obor din București. Era cam același, dar ȋntȃlnirea a fost rece. Nu i-am spus de carte, pentru cǎ versiunea de atunci nu era gata.
Eu mi-am pus toatǎ cǎldura sufletului, pentru cei de atunci. Poate ȋntr-o zi unul dintre ei va citi ce-am scris aici.
Cu mult drag,
Constantin
Comentariu publicat de Elisabeta Luşcan pe Iulie 11, 2012 la 12:21pm

Pasul cadenţat şi însoţit de cântec al soldatilor m-a emoţionat totdeauna.Mă gândeam probabil că printre ei este şi fratele sau copilul meu. A fost emoţionantă" Liberarea" şi mult dorită dar acum v-aş întreba nu vă este dor de acele vremuri...de soldat??? Am citit cu plăcere...Felicitări!

Insignă

Se încarcă...

Statistici

Top Poetry Sites

© 2019   Created by Gelu Vlaşin.   Oferit de

Embleme  |  Raportare eroare  |  Termeni de utilizare a serviciilor