Dragoste. Sex. Pornografie. Obscenitate. Vulgaritate. De ce nu ne place teatrul contemporan?

Nu de puţine ori o discuţie despre criterii de apreciere şi clasare, etichetare şi în genere orice demers critic, fie el asumat sau pur, reactiv, ajunge la o limită - limita expresivităţii. Anume acea destinaţie unde orice act receptiv trebuie (sau ar trebui) să se oprească, să se auto-analizeze şi să ţină seama. Retoric, este ceea ce analizez, clasez, traduc, intermediez, apreciez, primesc, EXPRESIV sau nu? În formă de aforsim, singurul mare păcat al artei este inexpresivitatea. Recent se zbat pe Youtube un cuplu de filmuletze „teaser”(trailer-uri) despre un anume film bulgăresc “Baklava”, care propune o viziune realist-naturalistă, aproape în registru de documentar, despre viaţa unor puştani dintr-un centru de plasament. Săruturi tari între infanţi, droguri, hoţie, prostituţie, mai ceva ca în „Kids”-ul lui Gus Van Saant. În fine, reacţiile, inclusiv cele oficiale ale regizorului şi respectiv ale autorităţilor sofiote, s-au împărţit cam în trei mari direcţii. Prima reacţie are ca nucleu acceptele morale vis-a-vis de creaţia cinematografică în cauză, a doua se referă la partea social-politică, de imagine şi impact (de la instituţia respectiv la naţie etc.), iar în fine, cea de-a treia, aproape insignifiantă ca număr de „reacţionari”, impresia din punct de vedere artistic. Evident că o serie de reacţii au combinat mai multe perspective, voit sau întâmplător, dar nu asta e important. Point-ul acestei împărţiri, făcute cumva de la sine, este următorul. Perspectivele aplicate, în receptare, unui act artistic rezolvă în cea mai mare parte ecuaţia actului artistic în sine, cu atât mai mult cu cât, în principiu perspectiva creatorilor nu este cunoscută (aici avem de-aface cu un caz special). Ceea ce ne duce cu gândul la următoarea ipoteză: este expresivitatea limita finală, aşa cum s-a sugerat şi încă marile voci din domeniu sugerează? Sau sub pălăria acestui concept, realmente permisiv, se strecoară şi acte de o anume factură care nu au nicio legătură cu noţiunea de artă... Revenind la cazul bulgăresc, întâmplător sau nu, pe partea artistică proiectul dă încă de la trailer semne de calitate, montajul, unele cadre sau unele secvenţe fiind realmente „lucrate”. Aşadar, artistic, „Baklava” este orice dar nu inexpresiv. Ceea ce ne permite, logic, să apreciem scevenţa în care doi băieţi de maxim 1o ani se sărută şi se mângăie, pe o cromatică de griuri, în cadru static, foarte bine realizat... Sau nu? Teatrul românesc, în formele lui cele mai să zicem ne-clasice, întâmpină aceleaşi rezistenţe, şi teoretic, acelaşi tip de problematică. Departe de a fi inexpresiv, el cade sub incidenţa unor grămezi de perspective care îl de-caracterizează, şi apoi îl judecă aproape cu armele cu care judeci o crimă petrecută sub ochii tăi. Cazul cel mai întâlnit şi de bună seamă cel mai preferat este acesta: ce e dragoste, ce e sex, ce e pornografie, ce e obscenitate şi ce e vulgaritate în teatrul românesc contempoaran, la regizorii care aleg să muşte din cea mai stricată bucată de real? Definirea fiecărei noţiuni sau exemplificarea, în afară de faptul că este posibilă doar într-un anume grad, este diferită aproape de la om la om şi aşadar ineficient de abordat aici. Teatrul însă absoarbe toate tipurile de reacţii, este afectat şi îşi modifică cursul pentru fiecare „reacţionar”. Un sondaj pe un eşantion oarecare la o vârstă oarecare aplicat pe oameni din domenii oarecare, ar releva clar un lucru - între motivele pentru care nu ne place teatrul „nou”(fie autori, montări, vizuni) un mare loc îl ocupă problema „vulgarităţii” (înţeleasă în sensul larg). Şi totuşi, cât de expresiv este vulgarul ştim cu toţii, iar exemplele pe care am putea să le dăm ating de la premii Oscar până la recentul Palme D’or şi multe, multe altele. Aşadar, nu prea ar părea că avem motive reale să desconsiderăm unele spectacole din prisma asta. La nivel de senzaţie totuşi, rămâne în picioare ceva. Acest ceva s-ar traduce poate într-un soi de nelinişte, tumult, tremur ale unor principii, ale unei morale care începe încet să se piardă cu firea lăsând loc altora sau poate nemaipunând nimic în loc.

Vizualizări: 145

Adaugă un comentariu

Pentru a putea adăuga comentarii trebuie să fii membru în reţeaua literară / la red literaria !

Alătură-te reţelei reţeaua literară / la red literaria

Comentariu publicat de Adrian Scrimint pe Ianuarie 27, 2016 la 5:12pm

Viziunea primordială de marketing a artistului ar trebui să fie adaptarea la zona geografică, sau mersul împreună cu starea națiunii, a cotidianului. La fel cum un restaurant franțuzesc se adaptează la această zonă, hai să spunem România, unde nu poți servi consumatorul cu melci, crustacee și stridii, așa trebuie să urmărim să satisfacem zona respectivă și în artă. De exemplu, în afara activităților teatrale, am și o trupă de cabaret. Aș falimenta dacă aș da onorabiluli privitor numai numere de jazz și burlesque. Cât de înaltă ar fi protipendada noastră, întotdeauna îți zice: băgați un dans țigănesc, un Zorba grecul, un dans rusesc etc. Asta înseamnă adaptarea la mediul social geografic. Am primit și sfaturi să șochez: Cina cea de taină expusă coregrafic la un eveniment, îmbrăcați în neonaziști, cu lanțuri, lejerie cumpărată de la sexi shop, etc. Ei bine, recunosc că șochez, dar numai o singură dată, căci cu altă ocazie, nu o să mi se mai ivească privilegiul... Și contemporaneitatea în teatru trebuie inserată treptat și cu o foarte mare răbdare, pe lângă aceasta intervenind strategiile de identificare a doleanțelor municipalității și de supraviețuire a artistului și a artei. De acord cu tine, am vrea noi multe, dar inserate cu cumpătare... :)

Insignă

Se încarcă...

Fişiere video

  • Adăugare fişiere video
  • Vizualizează Tot

Statistici

Top Poetry Sites

© 2019   Created by Gelu Vlaşin.   Oferit de

Embleme  |  Raportare eroare  |  Termeni de utilizare a serviciilor