De ceva timp, am bucuria să fac parte din Asociaţia Culturală Ariergarda din Timişoara, în calitate de secretara. Asociaţia îi are ca membri fondatori pe scriitorii Daniel Vighi, Viorel Marineasa si Lucian Petrescu. Mai jos, am postat articolul despre unul din noile proiecte ariergardiste, apărut în Orizont. Va voi ţine la curent cu toate proiectele culturale ale asociaţiei.

"Atelierulde proză Ariergarda pregăteşte continuarea proiectului de scriere creatoare intitulat Adam cu o acţiune de suspense detectivistic în satul Bulci de pe Valea Mureşului unde a trăit ascuns până în 1963 un fost gardian polonez la Auschwitz de unde a fost arestat printr-o acţiune comună a CIA cu Securitatea.




Participă scriitori ariergardişti consacraţi, alături de tinerii scriitori participanţi la concursul Litere mici din liceele judeţului. Duminica din 2 decembrie participanţii la proiectul Adam vor descinde expediţionar în satul fostului gardian în care se află şi un expresiv castel în ruine al familiei Mocioni-Stârcea. Vom ţine la curent publicul cititor şi, prin bunăvoinţă redacţională, vom concretiza întâmplarea cu două pagini însoţite de fotografii în paginile revistei Orizont.

Istoria criminalului de război Ivan Ivanovici

Androhov

secţiunea 1 - primul atelier

Fragmente pe reportofon

Reporter: ...şi-a spus Javolschi atunci cînd a venit. ...s-a dat drept polonez! Helmut, înţelegi dom’le? Asta e istoria, practic a stat ascuns aici din 1945. Era necăsătorit?

Zoltan Helleport: ...nu, nu... era căsătorit, a venit cu o femeie de unde a venit el, cu ea a venit din Polonia, aici în Bulci, în satul ăsta că e mai retras, şi în 1964, cam aşa, cam pe atunci, nu mai ştiu exact anul, dar putem întreba pe alţii mai în vrâstă (sic!). Au venit două maşini negre de la Bucureşti, şi s-o adunat lume multă din sat şi o femeie, mama lui Ion Ardeleanu, care era tînăr mecanizator, tractorist la Gostat, ea nu mai trăieşte, da el, fi’-su’, trăieşte şi vă poate spune, şi mama lu’ Ion Ardeleanu a început să se vaiete ca muierile: „da’ unde îl duceţi pe Gheorghe al nostru”. Lumea îi zicea Gheorghe c-a învăţat româneşte şi trăia la Gostat, a fost magazionier, şi când a ieşit la pensie i-au dat o cămăruţă să stea în ea. Avea 70 de ani când l-au luat: „da’ unde îl duceţi pe Gheorghe”, zicea femeia şi atunci domnii aceia au spus cum e treaba: „nu plângeţi după el că nu ştiţi voi ce criminal e ăsta, că a omorît în lagăr copiii şi după aceea mamele veneau la rând”.

Reporter: da’ ce era el, polonez?

Zoltan Helleport: Nu, nu era, aşa s-a pretins cu femeia lui care a murit prin ‘57, la spital la Lugoj, da’ lumea zice altfel, ar fi spus cei care au venit să-l ridice că era doctor din Ucraina şi ar fi avut gradul de colonel.

Reporter: ...era, cum se spune, criminal de război.

Zoltan Helleport: Aşa umblau vorbele, cică ăia de l-au arestat i-au spus pe numele lui adevărat şi el pe dată n-a mai zis nimic: „Ivan Ivanovici Androhov”, au zis, „eşti arestat în numele legii pentru crime de război!”

Argument

Într-una din zile mi-am reamintit de povestea polonezului criminal de război şi am zis să facem o carte cu perspective multiple şi cu scriituri de la vremea liceului pînă la cele hîrşîite ale optzecismului epic. Pornim la drum cu Viorel Marineasa, Helmut Britz, Borco Ilin, Lavinia Bălulescu şi liceenii năbădăioşi Tudor şi Vlad, şi vom vedea dacă iese cartea cu criminalul de război. Singura condiţie pe care ne-am impus-o este să participăm colectiv la descoperirea polonezului Aşadar:

Povestea brodarului din satul Bulci

Nici nu am priceput în primul moment ce vrea, pur şi simplu mi-au trecut pe la urechi vorbele acelea care îmi vor cădea mai apoi grele în auz ca vaierul unei oale pe care o scapi din neatenţie pe cimentul coridorului. „A stat aici, nu departe, la casa asta, uite chiar aici peste drum”. „Cine”, întreb ca ăla surdul care aude doar frînturi de vorbe. „Cum, cine”, repetă mirat că nu pricep – „polonezu’ criminal de război: l-au arestat prin 1963, aşa cumva”. Mărturisesc că în primul moment n-am băgat de seamă spusa brodarului, ăsta era numele lui popular, o combinaţie cu un sufix care-mi era apropiat din sonoritatea aspră a unor vorbe din copilărie: pescar, un ins care îşi petrece toată ziulica pe malul Mureşului, la Radna, mai la vale, spre Baraţca şi, de acolo, spre Ghioroc, printre sălcii, plopi de apă dulce, trestii şi păpuriş. O legătură era între sonoritatea numelui aceluia al brodarului şi apa cu luciri de fier a rîului pe care o traversa cu brodul, o barcă agăţată de o instalaţie veche: brodul şi brodarul cu sinonimele posibile inventate pentru înţelegerea insului modern – pod plutitor, ambarcaţiune care permite legătura cu lumea largă.

Eram în vara din urmă cu doi ani într-o recuperare a istoriei locului pe care am numit-o pompos SOS prin artă. Castele de pe Valea Mureşului, i-am spus aşa ca să atragem atenţia autorităţilor judeţene, poate a celor din regiunea de dezvoltare cărora li s-a rupt de noi. Ziceam atunci despre dezvoltarea prin turism, despre punerea în valoare a ruinelor, a castelelor din Odvoş, din Căpălnaş, din Periş. În unele am fost, în altele n-am fost încă. Vom încerca să luăm în stăpînire epică lumea sărăcană de pe malul stîng al Mureşului, cu sate căzute în mahmureală istorică, păzite de babe care ne dau asigurări că suntem pe direcţia bună şi că e musai să o luăm imediat după birtul din comuna Birchiş pe un drum de pămînt, dacă vrem să ajungem la satul brodarului.

Daniel Vighi

Mă trezesc cu gândul că o să mor

Mă duc la baie. Mă spăl pe dinţi. Ridic capul şi mă surprind zâmbind. Cu zâmbetul ăla am de gând să mor, aşa că mă hotărăsc să menţin aceeaşi expresie toată ziua, indiferent de situaţie, ca nu cumva momentul decisiv să mă ia pe nepregătite.

Mă schimb, plec la bucătărie să mănânc ceva în grabă. Un ceai, pâine prăjită, o portocală. „Minunat” îmi spun cu gândul la prospeţimea acelui dejun. Înfulec a doua felie de pâine, mă ridic, îmi încalţ bocancii, revăd o clipă drumul până la Catedrală, am timp suficient să ajung, sunt mai bine de două ore. Oricum vreau să fiu pregătit( sau cel puţin să par aşa). Dacă tramvaiul întârzie , am cel puţin încă 10 minute de adăugat la timpul obişnuit de călătorie până în centru. Iar dacă cumva deraiază, îmi trebuie jumătate de oră până la autobuz sau 20 de minute până la staţia de taxi. Aşa că plec cu o oră şi patruzeci de minute mai devreme, doar ca să fiu sigur. Pornesc în sfârşit spre staţie, calc precaut, pândesc maşinile care trec pe stradă, grăbesc pasul: dacă e să mor n-aş vrea să mor acasă. Măcar în timpul călătoriei.

O văd pe mama izbucnind în plâns: nu meritam să mă duc cu o săptămână înainte de a împlini 18 ani. Zâmbesc lacom. Am ajuns la Catedrală – locul unde urma să ne întâlnim pentru drumul spre comuna aia în care a trăit moş gardianul ăla de kakao. Nu e nimeni, aşa că intru în biserică, încerc să mă calmez, să-mi ascund entuziasmul şi mă rog să pot duce la capăt misiunea ce mi-a fost dată. Pentru mine e deja clar că toată viaţa mea a fost să fie o pregătire pentru momentul ăsta.

În sfârşit, când mă reîntorc iar în stradă, la capătul treptelor, cam pe unde se sfârşeşte umbra mea, îmi face cu mâna Vlad. Îi zâmbesc cu dispreţ şi-i strâng mâna într-ale mele. Ale lui sunt fleşcăite, înfăşurate în nişte mănuşi jalnice de piele roasă, pe când ale mele-s viguroase. Bărbăteşti. Nu-mi trebuie mănuşi ca lui papă-lapte ăsta. „De fapt, nici nu-i frig afară” îmi zic, şi-mi scot căciula de pe cap într-un gest teatral, aruncând-o cât colo. „De acum nu mai am nevoie de ea” îmi spun, conştient că nu-i loc de sentimentalisme în căutarea asta a criminalului de război şi de nici un fel de legătură cu viaţa mea de zi cu zi. Totul trebuie uitat. Numai aşa poţi continua.

Tudor Buican

Otrăvindu-se în pace

Data trecută, când s-o luăm către izlaz, am nimerit, în dreptul bisericii ridicate de Antoniu Mocioni, peste-o femeie cu vârstă incertă. Cineva a întrebat-o cum de-s localnicii romano-catolici, iar ei nu vorbesc decât româneşte şi nici o boabă în altă limbă. Ea şi-a încreţit fruntea, într-un zdravăn efort de memorie, apoi ne-a spus că ştie de la mamă-sa că, atunci când au venit cei bătrâni la Bulci, foloseau alt grai, nu ţine minte care. Nemţeşte? ungureşte? bulgăreşte, poate? Nu, nici vorbă. Ce rău îmi pare că am uitat, mai zise femeia. N-am putut să scoatem nimic altceva de la ea. Şi am vrut să ne îndreptăm spre brod, adică spre barca fixată ca un câine pe sârmă cu care poţi traversa Mureşul, dar un ins a insistat să mergem întâi la cimitir, că doar aşa facem un tur complet. Greşesc: spre cimitir am pornit după ce ne-am despărţit de medicul ursuz care avea grijă de vreo treizeci de tuberculoşi incurabili. Purta pe umeri un halat trist, asemeni celor din dotarea bolnavilor, avea prohabul desfăcut la izmenele pe post de pantaloni, legate cu aţă. Nathalie m-a întrebat dacă ăsta-i administratorul; a bulbucat ochii ei splendizi atunci când am lămurit-o că-i doctorul. Ce vrei, suntem la capătul lumii, la Bulci, aici poţi ieşi din contingent abandonându-ţi trupul într-un salon cu ofticoşi; sau să mimezi că ai cultiva plante exotice (laolaltă cu straturi de morcov şi de pătrunjel pentru nevoile spitalului) în sera Jugendstil cu o parte din geamlâc rezistând după atâtea dezastre, căci girueta metalică din exterior te avertizează, printr-un joc de goluri, că ai de-a face cu o construcţie ridicată în 1912.

Acum străbatem păşunea printr-un strat subţire de zăpadă, atunci treceam prin iarba înşelătoare din care, pe alocuri, ţâşneşte apa. Atunci eram cu Helga, cu Martin, cu George, acum suntem cu Helmut, cu Lavinia, cu Borco, le gustăm impresiile ca nişte veterani. Prevăd totul. Mai avem cincizeci de metri. Laczi Heleport, de data asta, va deschide cu dexteritate poarta cimitirului. Privirea o să ni se lipească de pâlcul de conifere, acolo unde odihnesc soaţa baronului Mocioni şi administratorul de moşie. Vom copia inscripţiile de pe cruci. Vom înainta câţiva metri la dreapta, unde, acum în noroi şi-n zăpadă, zace monumentul funerar, frânt în două, al celui de-al paisprezecilea general al armatei revoluţionare maghiare de la 1848, 13 au fost executaţi la Arad, el a scăpat, s-a ascuns la Bulci, unde a putut să-şi provoace singur moartea, otrăvindu-se în pace.

Viorel Marineasa

Adevărata viaţă a lui Lotzi Helleport şi visele lui imaginare

Ca de fiecare dată când Mureşul îi intră în ogradă, Lotzi Helleport se trezi, îşi căută barca şi cizmele de cauciuc. Îşi făcea griji doar pentru casele de lemn, reconstruite bucată cu bucată şi transformate acum în muzeu. Mureşul le mai udase o dată, o singură dată, în urmă cu vreo şapte ani, dar abia de le scorojise podelele. Una a fost casa mamei şi alta a mătuşii, aşa sau altfel, ca o vale dincolo de care e un mal, o arcă, o barcă, brodul din filmele alb-negru şi muuulte, multe ruginituri. Ulcioare înşirate la geam, cu burţile prea aproape de margine, unu, doi, trei, patru, pregătite pentru fotografie. Ploaie măruntă cu zăpadă, ploaie moale cu noroi, burniţă dezgheţată pe unde a nins şi s-a prins. Lotzi ieşi din casă şi traversă ograda în pas milităresc, cu capul gol, fleoşc, fleoşc, prin mocirlă, cu cizmele lui albastre de cauciuc, doar, doar o zări urmele Mureşului. Uite că valea era toată doar o zăpadă presărată cu iarbă scofâlcită, iar apele dormeau la locul lor, închise între maluri. O zi bună, pentru simplul motiv ca nu e rea. Avusese acelaşi vis care îl măcina de ceva vreme, cu o inundaţie care îl separă de restul satului şi îl duce plutitor spre Groenlanda ca pe un pinguin rătăcit în noaptea polară. Muzeele cu pereţi de lemn şi picioare de pământ erau la locul lor, cuminţi ca nişte bibelouri, iar înăuntru lucrurile îşi găsiseră odihna, care pe unde, îmbulzite pe mese şi pe dulapuri: cornul de vânătoare, cuvertura, fotografiile cu străbunici făloşi, stând în faţa curţilor ca nişte stăpâni la porţile raiului.

Lotzi Helleport e mecanic în Arad. Căsuţele de la Bulci le populase cu amintiri ca sa nu uite. Dacă îl rugai cu o bere, zicea ca nu bea şi nu fumează. Îţi povestea în schimb despre istoria satului. ,,La est sunt relicve din epoca bronzului. La vest a fost întâi un castru roman din regiunea a XIII-a, Gemina. Peste acele ruine s-a construit, secole mai târziu, o mănăstire benedictină”. Puf, puf, puf, Lotzi Helleport, cu nume din Alsacia şi Lorena, după cum el însuşi se recomandă, se plimbă prin zăpadă, pe malul apei, traversează cimitirul, înconjoară castelul Mocioni – acum spital de tuberculoşi, salută asistenta, mângâie câinii aţâţaţi de ger iar urmele cizmelor lui împărţeau lumea în bine şi rău.

Lavinia Bălulescu

Kriegsverbrechen ?

Caut. Ce caut? Ce caută neamţul în Bulgaria? Crime de război. Silueta unui egrete pe un câmp iernatic. N-am chef să fac descrieri de peisaj. Descrierile de peisaj mă plictisesc. Aşa că fă bine, cetitorule, si accesează www.ariergarda.com şi vezi toate peisajele de la Bulci. Nu prea găsesc crime de război interesante pe google. Incerc Kriegsverbrechen. E mult mai prolific.

De pe acum trebuie să-ţi fi dat seama că te-am păcălit. Imaginea egretei nu există pentru că nu a fost fotografiată. Unele imagini persistă numai fişate în memoria personală. Evenimentele trăite - fişate în sistem analog. Oare?Am dat de www.wiesenthal.com .Marfă -ce de Kriegsverbrechen-i ?!

Caut un nume. Sau de fapt numele unui personaj sub alt nume. Sau un om ? Care şi-a înscenat existenţa. Un şir de evenimente înscenate : staged events .Una din cele mai spectaculoase mijloace de persuasiune din PR. Cotidianul nu este decât o înşiruire de evenimente înscenate ? Eu ţi le înscenez ţie, tu mie.Cine mă pune în scenă, acum, fara să stiu ?

La ghiseul paşapoarte în Otopeni (vezi ambientul pe otp.airport.ro )poliţista se uită de două ori la paşaportul meu şi mă invită să intru pe o uşă laterală. Un gradat burdihănos îmi spune servil şi vădit impresionat că am interdicţie de a părăsi ţara. De ce? Las’ că ştiţi de ce. Chiar nu ştiu. Chiar nu ştiţi ? Contrariat începe să caute în calculator. Se face stacojiu. “ ‘Tui mama mă-sii te credeam om serios, la mine nu vin decât baştanii cu procese de la zece milioane in sus, dar tu esti şpion, mă !”

www.lastchance.com: o initiativă a Centrului Wiesenthal de a găsi şi condamna criminalii de război încă în viaţă. În România au găsit patru, dar procurorul general a decis să-i NUP-ăie din lipsă de probe.

Mă întorc la pista Kriegsverbrechen. Dau în Waffen SS: O rană la picior cât o palmă imensă. O cameră aşa de mică încât ziua patul se plia într-o masă mare, verde. De la Waffen SS ajung la Leibstandarte SS Adolf Hitler. Egreta nu zboară. Stă nemişcată pe izlazul înzăpezit din Bulci. „Leibstandarte Adolf Hitler a fost Regimentul de pază si protecţie al înalţilor demnitari al celui de-al treilea Reich“. În camera alăturată locuia un ofiţer sovietic care zâmbea mereu. Am purtat cu drag boneta de soldat pe care mi-a dăruit-o. Îmi amintesc de câinele ofiţerului numit, nu ştiu de ce, Boris. Blana lui neagră si creaţă, argăsită de tata, a ajuns preş în faţa patului. Introduc în motorul de căutare: Paris, 4 iunie 1944. Apare o listă cu nume. La B: Karl Britz. E tata !

Helmut Britz

Să-l chem pe tata!

„Să-l chem pe tata, el ştie să vă spună mai multe, l-a cunoscut personal”, zice Loţi schiţând un zâmbet amabil şi se-ndepărtă patinând uşor cu cizmele de cauciuc prin noroiul de noiembrie. Tata apăru în trei minute, încălţat cu povestea lui Ivan Ivanovici. Zoltan Heleport păşeşte sprinten. Are o vădită doză de tinereţe rămasă-n mişcări. Seamănă foarte bine cu fiu-su, care are buze ceva mai cărnoase, moştenite probabil de la mama. Zoli-baci ne strânse palmele-n menghina sa cât o lopată. Ne lovi un iz de lavandă de pe faţa lui bărbierită de dimineaţă. Pe capul mare, cu părul des, pe alocuri grizonat şi argintiu pe din părţi, purta o şapcă de firmă, de stofă, în carouri. Ginşi de un brun închis şi pulovăr verde, şi o vestă de fâş. În minte confundam personajul din faţa mea cu personajul cu a cărui poveste venise la noi. Vorbea coerent şi lejer, anticipa întrebările, sau ţinea minte mai multe deodată, şi răspundea pe rând. Nimic nu trebuia smuls cu cleştele. Fără patos şi fără indiferenţă. Fără picanterii. Nici sec, nici poetic, ci ordonat şi simplu. Vorbele şi ideile înşiruite domol şi clar de o minte care funcţiona în ritmul de craul. Sub nasul proeminent, de bărbat bine-nfipt, avea două reportofoane ca două ţevi de puşcă. N-a fumat nici o ţigară toată vremea cît a dat interviu: kilometrul de taifas. După cearcănele aproape invizibile şi culoarea obrajilor probabil nu e fumător. Poate băutor smerit de rachiu de prună curată sau vin de casă, din acela care face inele la gâtul sticlei. Îmi părea înalt pete poate, deşi era de statura mea. Cred că din cauza mâinilor curate, cu unghiile parcă ieşite de la manichiură. Ale mele-s mici şi roase. Nu nasol, dar îndeajuns să nu-mi ascundă frustrările.

E cam ţug afară, îl ascult zgribulit şi înfofolit. Un muc discret şi distilat îmi coboră din nară, ţigara mi s-a lipit de buză. Mă-ntreb de ce naiba Zoli-baci nu-şi încheie nasturii de sus la pulovăr.

Borco Ilin

Vizualizări: 101

Adaugă un comentariu

Pentru a putea adăuga comentarii trebuie să fii membru în reţeaua literară / la red literaria !

Alătură-te reţelei reţeaua literară / la red literaria

Insignă

Se încarcă...

Fişiere video

  • Adăugare fişiere video
  • Vizualizează Tot

Statistici

Top Poetry Sites

© 2019   Created by Gelu Vlaşin.   Oferit de

Embleme  |  Raportare eroare  |  Termeni de utilizare a serviciilor