PENTRU CĂ SUNTEM ATÂT DE ATÂT nu sunt ecou rănit destul de alb cu uşa închisă sub paşii unor clape de pian lângă piciorul gol doar vis fragil de pasăre în colivia cu gratii din dantelă când sângele…

[cavalerul ratacitor]

PENTRU CĂ SUNTEM ATÂT DE ATÂT

nu sunt ecou rănit destul de alb 
cu uşa închisă sub paşii unor clape de pian lângă piciorul gol
doar vis fragil de pasăre în colivia cu gratii din dantelă
când sângele ne curge verde dintr-o piatră-mpăturită cu un ac
lovită-n zborul ei 
de-aripa unui fluture ce-a şchiopătat rănit 
în foarte scurt adânc căzut 
din scaunul ce-a dispărut cu timpul orei ce-a trecut
rotundă că o cruce fără memoria iertării

să îţi devin un om sărit din mine 
fără de chip ştiut întunecat în stânga unui răsărit
desculţ de mâini mi-a trebuit 
să-mi mor decolorat cu umezeală unei ploi de stele

scriindu-ţi foşnet peste sânul îmbrăcat 
cu haina ce-ai furat din paradisul dintre buze
un vers de vânt 
uitat prin ramuri galbene de brad
cu o cerneală de satin 
la rugăciunea serii printr-un trup 
cu degete nebune ce ne aleargă apusul nechezat pe cerul speriat
lăsându-ne o linişte 
să descompunem mov cu furişarea dintre palme
umbră respirată la sfârşitul verii de sub iarnă

jurnal de călătorie... 19 martie 2014