Dacă vrei să fii original, poţi încerca să scoţi apă din fântână cu paharul şi să o bei cu găleata, să-ţi pui pantofii direct pe piele şi şosetele pe deasupra, în fine, orice variantă e bună atîta timp cât eşti perseverent şi faci lucrurile exact pe dos.


Marco Balich, directorul artistic al carnavalului veneţian 2008, a folosit acelaşi algoritm pentru a sorta îngerul zburător de anul acesta.


Opusul menuetului ar fi rapp-ul după socoteala ‘mnealui, al albului ar fi negrul, femeia e de cele mai multe ori ce nu e un bărbat, aşa că din faimosul turn de unde o dată pe an fâlfâie graţios un înger, anul acesta s-a prăvălit peste piaţa San Marco, ţâpurind bărbăteşte: „ Uite-uite cum o fac, ori mi-s înger ori mi-s drac!”, Coolio- un rapper de culoare coafat după modelul antenelor făcute din spiţe de bicicletă.





Pe veneţieni nu i-a ajutat prea mult frecatul la ochi în înţelegerea evenimentului. Citind pe fugă şi anunţurile care anunţau debarcarea românilor în lagună au decis că totul e prea original pentru ei şi-au plecat să-şi pună la adăpost râul, ramul şi preşurile de la uşă lăsând cei şaptezeci de mii de turişti să-şi facă de cap care pe unde pot.


Cum despre întoarcerea carnavalului cu susul în jos au curs deja râuri de cerneală prin colţurile rotunde ale lumii eu o mă voi păstra cu povestitul pe marginea pieţii unde cu o vizibilitate mai bună decît în aglomerata San Marco am putut urmări reprezentaţia teatrului Masca.


Aveam să constat repede că graba mea de a ajunge exact la ora fixată se datorează proastelor obiceiuri căpătate aici, conform cărora, autobuzul trece exact la şi treiş’unu, la şi treiş’doi nu-ţi rămâne decât să-i admiri ţeava de eşapament, salutare taică şi-un praz verde!


România, draga de ea, cu ritmurile ei originale are ceva din unduirea languroasă a şoldurilor unei Marii supraponderale combinată hipnotic cu căscatul unui Ion adormit în buza coasei pe miriştea înflorită, astfel încât la un sfert de oră după ora anunţată în afară de copilaşi costumaţi în spidermeni, barbi, iepuraşi şi alte animăluţe nimic nu se mişcă prin piaţă.




De fapt după ce ocup linia din faţă, centru-dreapta, cu trupa mea de spectatori, observ mişcările precise a staff-ului tehnic al teatrului Masca, compusă dintr-un singur membru, tînăr şi înalt care încearcă din răsputeri să se înţeleagă cu cei trei omonimi italieni.


Dintr-o ochire îmi dau seama că proporţia nu e în dezavantajul nostru, mâinile pricepute ale lui Vali, după cum aveam mai tîrziu să aflu că se numeşte, ar fi bătut cu succes o echipă formată din zece electricieni italieni.


Încep să înţeleg care e problema, ştecherele româneşti n-au nicio treabă cu prizele de pe pământ străin. Nici adaptatorii cu care italienii îl îmbie pe Vali să se înfrupte din curent, nu reuşesc să rezolve problema.


Cum Vali nu pricepe de ce se scarpină italienii în cap făcând ochii roată prin piaţă, dove ze un feramenta, dove ze un feramenta, înhaţă un patent şi se pregăteşte să taie ştecherele buclucaşe.


Nooo-ul pe care îl scot cei trei într-un glas are forţa unui taifun cu grad suficient să-l destabilizeze pe Vali. Feţele lor transmit cu fidelitate sentimentul de teroare care-i cotropeşte. În ochii lor e atâta spaimă de parcă bietul Vali tocmai s-ar fi pregătit să le taie cordonul ombilical în condiţii aseptice.

Niţel dezorientat acesta îi mai întreabă odată, pe româneşte: Băă, ale voastre merg la priza asta, nu? ei dau hipnotizaţi din cap, n-apuc să mă minunez cât de repede au învăţat dulcele ghiers românesc că Vali a decapitat amândouă cablurile dintr-o singură mişcare.


Probabil că un Boeing prăbuşit la picioarele lor i-ar fi surprins mai puţin decât gestul nesăbuit al românului.


Lui Vali însă, nu-i pasă nici în pălărie de trăirile celor trei amărâţi, nici măcar nu-şi închipuie cât de nefăcută e făcuta lui pe aici şi pînă să apuce cineva să se dezmeticească deja a căptuşit cu band izolir, unul din cabluri.


În timp ce-l moşmondeşte pe al doilea, ochii lui verifică circuitele împrăştiate în cele patru colţuri, şterge praful de pe difuzoare, reglează butoane şi verifică firul de la mileul pe care-l suspectez că-l croşetează în secret. Totul pare în regulă aşa că, scoate un Booon! de om convins de ceea ce spune.

Imediat ce curentul dă semne că a încăput pe cabluri, Vali devine un uriaş în ochii veneţienilor, un fel de guru al electricităţii despre care vor povesti copiii copiilor lor aşa încât notez mândră scorul de trei la unu şi tristă grupul numeros de oameni care după jumătate de oră de aşteptare se pregăteşte să plece.

Asta este, poate cândva vom învăţa şi noi că punctualitatea e o chestie destul de importantă.


Italienii din trupa mea nu îndrăznesc să comenteze nimic de frică să nu-i scot de pe lista de aşteptare pentru distribuţia sarmalelor în bloc aşa că rabdă cu stoicism cele patruzecişi cinci de minute întârziere. La o adică aş putea să plusez cu o salată de vinete, îi verific pe fugă şi constat că nu e cazul încă.

În sfîrşit, aud domn’ director, haideţi să testăm difuzoarele, clar, spectacolul e pe vine şi chiar vine, cine altul decât Mihai Mălaimare care începe să strige un doi, un doi trei şşşşşşşş un- doi, un- doi, sunetul se rostogoleşte docil pe unde l-a împins Vali aşa că în curând acordurile vesele ale cântecelor româneşti se rostogolesc în piaţă oprind exodul spectatorilor.

Habar n-am să vă spun ce mecanisme ciudate au apăsat butonul cu lacrimi, ştiu doar că au fost suficiente doar câteva minute ca privirea să-mi devină tulbure şi înceţoşată. Jupânul se dă rotund şi gripat, vezi Doamne, de aia a terminat două pachete de şerveţele, ăl mic mă tot trage de mânecă:


Mami, da’ domnul care vorbeşte e famoso? Da, e faimos, taci. Ca cine? Ca... ştiu şi eu... ca Florin Piersic, de exemplu! Aha... da’ Florin Piersic, cine-i mami?


Smulg şerveţele din mâna jupânului ca să-mi astup hohotul, noroc cu muzica care acoperă totul precum o haină călduroasă...


Mihai Mălaimare deschide spectacolul într-o engleză fluentă, o italiancă se întreabă confuză ce limbă e, o fi cumva chineză, no, îi răspunde o doamnă clar mai informată, parla in rumeno, sono rumeni. Cu un aha! şi hohotul meu de râs deviat din plânsul cotropitor, spectacolul începe.


O idee regizorală generoasă care a reuşit să cuprindă în muzică, gesturi şi ritm, esenţa tradiţiilor şi obiceiurilor originale româneşti, profesionalismul extraordinar al artiştilor, eleganţa pe care n-aş fi putut nicicum să pariez cântărind din ochi măştile uriaşe pe care au trebuit să le manevreze, dibăcia cu care au dansat chiar oşeneşte pe catalige, obligându-i pe italieni să înveţe ritmul pentru a-i acompania aplaudându-i, toate acestea au desenat o carte de vizită cu care am fost mândră să pot prezenta prietenilor mei de aici, România.




La final, Periniţa a învărtit măşti şi oameni într-o horă uriaşă unde engleza, chineza, italiana, româna au devenit inutile ca modalităţi de comunicare, mixând doar frumuseţea muzicii şi zâmbetele îmbujorate ale participanţilor.


Bravi! au notat italienii reprezentaţia, bravo, am strigat şi noi, felicitându-i pe artiştii care salutau un public nu uşor de învârtit dar pe care reuşiseră să-l cucerească cu graţie.


Cu mezinul agăţat de cojoc, m-am apropiat emoţionată de Mihai Mălăimare, mărturisându-i că pentru noi, în seara asta el şi artiştii tineri şi talentaţi, Vali şi mâinile sale pricepute, au fost România.


O Românie veselă, frumoasă, idilică de-a dreptul.


Ne-am strîns mâinile cu căldură, Rareş încântat a cerut respectuos chiar un bis cu speranţa secretă că o altă strângere de mână ar fi putut să-l molipsească de faimă.


Cu mare greutate îmi stăvilesc pornirea de a mă ascunde în lăzile cu recuzită a teatrului şi resemnată mă alătur trupei mele de italieni care lălăie din Periniţă cu acelaşi zel cu care falsez eu pe „O sole mio” când sunt euforică.


Rareş mă trage deoparte şoptindu-mi îmbujorat:


Mami, mă bucur tare mult că am dat mâna cu România!


Dau drumul sufletului să plece pe cai sălbatici în cele patru zări ale pământului. Mâine dimineaţă îi voi pune căpăstrul renegociind împreună graniţe, doruri şi amărăciuni. A câta oară...

Vizualizări: 32

Adaugă un comentariu

Pentru a putea adăuga comentarii trebuie să fii membru în reţeaua literară / la red literaria !

Alătură-te reţelei reţeaua literară / la red literaria

Insignă

Se încarcă...

Fişiere video

  • Adăugare fişiere video
  • Vizualizează Tot

Statistici

Top Poetry Sites

© 2019   Created by Gelu Vlaşin.   Oferit de

Embleme  |  Raportare eroare  |  Termeni de utilizare a serviciilor