***

[Alexandru Ioan Popa]

Fruntea mea e ca un stâlp infam,

mă înalță înfigându-mă

ca-n rug vrăjitoare Torquemada

și nu mă pot smulge căci

fiecare gând – încă un lanț, mai strâns,

ce m-ar vărsa de trup până-n oasele goale.

Pe frunte rătăcind, o pădure,

cu frunze, ca toate pădurile, uscate,

cu gânduri băltind de mistreți,

cu toate lucrurile împrăștiate sau la locul lor.

Cât de albă o purtam peste toate,

ca o ceață de-asupra orașului.

Am așteptat fie și-un rid,

un drum tăindu-mi neliniștea,

să apuc, tremurând, liber printre frunze,

printre gânduri, printre lucruri,

dar nu, nici o ploaie.

Și printre porii lacom deschiși

o vagă răcoare se trece,

îngânând flăcările.