- fragment din cartea ...sint eu, Yvonne! -

"N-am timp, n-am timp, n-am timp....nu te vreau....eşti diferită de toţi.....meriţi să mori...nu vreau să-ţi fiu tată, nu vreau să-ţi fiu tată, nu vreau să-ţi fiu tată......n-am timp de pierdut......poate, de ai fi fost femeie, mi-aş fi pierdut trei săptămîni din viaţă..., dar tu eşti copil, tu mă vrei ca tată, iar eu nu vreau....eşti tristă, dar asta e, n-am ce-ţi face, poţi să şi mori, n-ai decît! Pentru tine nu stiu, nici nu vreau sa fiu tata, nu-mi poti fi copil, ti-am zis, de-ai fi fost femeie aş fi traversat o perioadă interesantă.

//

Dimineaţă . Privi pe fereastră. Era încă întuneric, ceea ce-l făcu să mai zăbovească vreo cîteva minute în aşternutul cald, lîngă soţie, deşi ştia că va trebui să se ridice, să-şi bage picioarele în papucii de casă, să facă rapid un duş, să-şi bea cafeaua pe fugă. Asta făcea în fiecare dimineaţă. Acelaşi ritual, aceleaşi minute, aceeaşi cafea, casă, clinică, familie..... În sfîrşit, se putea considera norocos, din cale afară de norocos. Tinereţea....ce vremuri... Îi trecu prin cap să-şi aprindă o ţigară, dar îşi reaminti imediat că se lăsase de fumat...

Maşina alerga pe lîngă vechile case din cartierul Grigorescu şi se îndrepta spre clinica la care era doctor. Îşi aranjă cu o mînă, cealaltă o ţinea pe volan, cravata care-l gîtuia, aruncă fugar o privire spre becurile încă aprinse, care pîlpîiau palid. Se surprinse oftînd involuntar. Era singur pe stradă. El cu becurile şi fulgii răzleţi ai dimineţii care se vedeau în luminile de la stîlpi. El şi gîndurile lui. Drumul nu era lung, dar prefera să-l parcurgă cu maşina. Astfel putea fi doar el cu amintirile. Maşina trecu prin dreptul hotelului Napoca, traversă apoi podul peste Someş, alunecă prin dreptul parcului şi... Sediul universităţii de medicină se afla tot acolo, pe Emil Isac. Simţi cum îi încolţeşte zîmbetul: „unde să fi fost mutată peste noapte?” În dreptul restaurantului Maimuţa Plîngătoare un bărbat alunecă pe pojghiţa gerului. Căzu. Profesorul observă dezechilibrul omului, cum se înţepeni de asfaltul îngheţat fără să se mai ridice. Va veni cu siguranţă o salvare, zise, şi oricum...selecţia naturală trebuie să-şi facă treaba. De regulă nu se agita pentru nimic, era extrem de conştiincios, extrem de corect faţă de colegi, îşi făcea treaba cu extremă punctualitate, încît nimeni nu-i putea reproşa ceva care ar fi bătut la ochi dintr-o privire. Apăsă pe acceleraţie să ajungă la clinică fix la ora 7. Nici mai devreme, nici mai tîrziu. La şapte punct. Ştia că nu-i cere nimeni socoteală în cazul în care ar fi întîrziat, pentru că îşi era propriul şef. Cu toate acestea nu-şi permitea să încalce regula corectitudinii de a ajunge la ora 7 în clinică. Brusc avu revelaţia selecţiei naturale. Omul căzut se afla, după părerea lui, în mîna destinului care va hotărî. El nu trebuia decît să-şi facă datoria la care era chemat. Să fie în clinică la ora 7 punct, fără nici un minut întîrziere, să-şi facă ecografiile propuse pe ziua în curs, eventual vizita prin saloane, însoţit de medici şi asistente, să verifice cearşafurile paturilor care n-ar fi trebuit să fie deranjate în ruptul capului. Îşi risipi gîndurile, de pe chip îi dispăru firavul zîmbet, care nu-i era caracteristic, în momentul în care numele pacientei din salonul 305 îi împunse mintea. Numele acesta îi sufla în ceafă. Simţi cum frigul îi scutură tot corpul, începînd cu ceafa. Ştia sigur. O va trimite la psihiatrie. Afară de performanţele ultrasonografiei diagnostice nimic nu e corect şi intră în competenţa psihiatrului. „Rezonanţa înaltă a imaginii, gama de traductori cu principii constructive, frecvente, focalizări şi destinaţii diverse, posibilitatea cuplării cu ultrasonografia Doppler şi endoscopia digestivă, analiza texturii tisulare, constituie, zise el, numai cîteva dintre facilităţile pe care aparatele moderne în modul B dinamic le oferă pentru a se putea obţine maximum de acurateţe diagnostică.” Astea erau metodele corecte. În rest...nu e medicină...e de domeniul psihiatric.”

Se simţi mai bine la gîndul că avea, în sfîrşit, rezolvarea corectă pentru bolnava din patul numărul 2, salonul 305. Profesorul intră pe poarta spitalului cu cîteva minute înainte ca ceasul din turnul primăriei să bată ora 7. Numai bine, voi avea timp să-mi verific e-mailurile. O luă drept înainte, spre liftul care avea să-l ducă la mansarda unde-i era cabinetul pe care-l împărţea cu un coleg. O, Doamne, îşi zise, de-ar veni odată vremea să fiu eu şeful clinicii! Îşi dorise acest lucru de pe vremea cînd profesorul Raimond V. conducea unitatea, acesta din urmă fiindu-i ulterior şi îndrumător de teză. Îşi promisese să nu-i stea nimic în cale, să treacă treaptă cu treaptă fiecare obstacol, la o adică, ducă-se dracului totul, dar pragul social pe care şi-l trasase trebuia atins. Cu ce sacrificii? Nimic nu conta. Brusc, avu revelaţia că el este singurul medic din oraş, ce spun eu, chiar din ţară, care ar putea înălţa faimoasa instituţie medicală la care visase de atîta timp, în care să se studieze cele mai rare boli. Îşi frecă palmele, mulţumind în şoaptă revelaţiei care-i lovi fruntea, făcînd-o să lucească, fiind convins că totul va fi altfel, de acum înainte el va dirija marea orchestră medicală, bolnavii vor sta cuminţi în papuci şi pijamale, de gît le va atîrna (pe asta o gîndise cu mult timp în urmă) o plăcuţă pe care să stea scris doar numărul înregistrării lor şi boala. Se mai gîndise, dar pentru asta avea nevoie de o echipă de tehnicieni, fizicieni şi chimişti, ceea ce nu-i prea convenea, să creeze un dispozitiv cu care să-i transforme în roboţi pe cei de a căror gît ar fi stat atîrnat un număr, să-i facă să vorbească monosolabic, fără adjective, cît mai tehnic, scurt şi la obiect, să doarmă la comandă, să se ridice din pat la comandă. Avu din nou senzaţia că se îneacă, simţi din nou numele rece care-i sufla în ceafă, făcîndu-l să se trezească din revelaţie. Yvonne....Yvonne Daphné...îi ştia numele totuşi, deşi nu-i era în obişnuinţă să-şi încarce memoria cu inutilităţi. Ea era o inutilitate. Pacienţii - nişte nume ale unor obiecte de studiu care, întîmplător, trag aer în piept, îşi spunea adesea. Obiecte de studiu care ajung la gunoiul vieţii, la morgă, în pămînt, deşi nu-mi pot explica de ce, dracu, ajung în pămînt? Sînt rebuturi umane, nu-şi permit luxul de-a ajunge acolo unde ajungem cu toţii! I se punea o grimasă, stomacul i se smochinea de scîrbă la vederea unui bolnav, pentru a scăpa de ei îşi asumase tot felul de funcţii administrative în universitate, participa la conferinţe, congrese, devenea însă extrem de flexibil, comunicativ, cînd găsea explicaţia ştiinţifică la problemele care apăreau. Yvonne era un caz aparte. Atipic din toate punctele de vedere. Yvonne era specială şi el ura tot ce era special. Pe Yvonne n-o iubea nimeni, de altfel. Clujul nu-i oferise nimic bun lui Yvonne. Yvonne era ca trestia, la cea mai uşoară adiere sufletul i se răsfira pe întreg pămîntul. Yvonne nu voia să-l privească pe doctor în ochi, pentru că ştia că e văzută fără nici un rost, un organ dispreţuit, pentru că ştia că este urîtă pentru sufletul ei de trestie risipită în vînt, Yvonne nu era puternică, Yvonne era o trestie care se legăna în toate părţile, Yvonne nu dorea să mănînce, Yvonne citea ca să se ascundă de ura lor, Yvonne scria versuri, ori de cîte ori vreun medic se apropia de ea, ca să se acopere cu ele şi să nu fie văzută, Yvonne făcea febră, Yvonne voma, Yvonne avea uneori fotofobie, Yvonne avea dureri de stomac, pe Yvonne o durea capul, Yvonne avea frecvente scaune apoase, ....pe Yvonne o durea sufletul, dar îi era frică să spună, pentru că pe Yvonne n-o iubea nimeni, o durea lumea în care trăia, pe Yvonne o mai durea sufletul....dar sufletul nu era un organ, pe Yvonne o durea sufletul, şi privirea celor din clinică, vorbele lor cu dispreţ, Yvonne nu purta papucii şi pijamalele unui număr pentru că Yvonne îşi pusese aripi, dar aripile nu sînt un organ, Yvonne era blondă şi avea ochii albaştri, lui Yvonne îi plăceau ciorile, pentru că le considera inteligente şi sălbatice, întrucîtva îi semănau, cel puţin aşa credea, Yvonne era singură şi tristă, Yvonne devenea impetoasă ori de cîte ori avea de expus o idee, însufleţită cît citea versuri sau pasaje din cărţi, dar ei urau ideile, poemele şi cărţile, pe Yvonne o durea rău de tot stomacul, Yvonne îl punea pe doctor la grea încercare.... Într-o zi, profesorul intră în salonul 305. Yvonne stătea în picioare pe patul de lîngă fereastră, cu jumătate de corp în afară. Dorea să vadă furnicarul de oameni de la miezul zilei. Lui Yvonne îi plăceau chipurile.

-Ce faci, vrei să te sinucizi?! Mi-a spuns confererenţiarul Spin, se adresă asistentelor, cu un număr nu avea ce vorbi, că a plecat imediat după ce i s-a făcut puncţia renală. Mă dusesem la nefrologie să-l vizitez pe academicianul B. şi cum am intrat mi s-a şi spus că bolnava Daphné a fugit din clinică. Eu eram acolo pentru academician, nu pentru bolnava Daphné! Ai vrut să te sinucizi?! Yvonne nu-i răspunse, pentru că pe Yvonne o dureau cuvintele. Yvonne nu voia să moară, nici nu avea gînduri sinucigaşe, Yvonne era o contradicţie în sine, trecea foarte rapid prin stări şi emoţii succesive. Îşi imagină trupul ei mic şi slab legănîndu-se ca o pană prin aer, doctorul aşteptînd moartea, s-o prindă, Yvonne rîzînd, nefiindu-i frică de ea, sau poate că-i era, dar nu-şi mărturisese aceasta nici ei, primind-o ca pe un joc, pentru că lui Yvonne îi plăcea să se joace, terenul preferat de ea fiind propria ei minte, Yvonne alunecîd prin aer pînă la izbirea de pămînt, doctorul, în sfîrşit, satisfăcut de de fragmentul de film care ar fi elucidat acest caz. Dar nu, Yvonne nu avea de gînd să se sinucidă, oricîte insinuări pe această temă ar fi făcut medicul de faţă cu ceilalţi care înfloreau povestea în Cluj, pe la case străine. Doctorul se aşeză pe marginea patului. Pe celălalt, din faţă, stătea doctoriţa de salon. Priveau consternaţi ciudata făptură care nu voia să moară, dar aveau ei impresia că nici să trăiască nu prea dorea.

-Îţi cauţi alt medic, dacă nu faci ce-ţi spunem noi! Vocea era aspră şi pe Yvonne asprimea o durea stomacul. Yvonne îşi înghiţea lacrimile. Lumina îi juca în păr. În mîna stîngă îşi ţinea strîns pixul, în dreapta hîrtia pe care-şi mîzgălise poemul. Era despre Paul Celan. Lui Yvonne i-ar fi plăcut să vorbească despre Celan, cu ei să vorbească, dar pe ei nu-i interesa nimic, afară de bolile copilăriei pe care voiau să le scrie în fişă, dar de care Yvonne nu-şi amintea.

-Ce boli ai avut în copilărie?

-Nu ştiu.

-Ei, hai, trebuie să-ţi aminteşti. Ai avut rujeolă, ai stat acasă? Copiilor le place să stea acasă, să nu mergă la şcoală şi să...

- Nu ştiu.

Cu adevărat, Yvonne nu ştia. Nimic de copilărie nu era legat de casă. Fişa trebuia completată, doctorul insistă, fişa trebuia să aibă vîrsta, greutatea, bolile copilăriei...dar pe Yvonne n-o interesa nimic din toate acestea. Lui Yvonne îi jucau în minte spaimele zilei, răceala Clujului, poemele lui Celan, viaţa pariziană, Lermontov...Yvonne ţinea în mînă poemul pe care tocmai îl mîzgălise, ca să se ascundă de ei: „Stau / sub cearşaful încă pătat de / spaima aripilor de peste zi / mă aud numit / scoală-te îmi spune vocea / aceeaşi voce / scoală-te şi iubeşte, iubeşte / iubeşte, iubeşte, iubeşte / nebunia se tratează cu iubire / îmi deschid ochii e încă noapte / sau poate o fi vreo dimineaţă întunecată / cum să iubesc şi ce înseamnă aceasta / întoarce-te-n amnioticul lichid şi-i gustă iubirea / mie îmi lipseşte aceasta / picioarele goale simt asfaltul rece / o iau spre cafeneaua Paris în sus / în minte Lermontov îmi cîntă / eşti un erou al timpului nostru / oricum viaţa e o aventură în / unu...deja doi e minciună / ştiu / uterul tău l-am lăsat neîmflorit / se vede prin cămaşa ta transparentă / îţi atîrnă pe umerii de paiaţă / eu sînt un prunc / celălalt care-ţi locuieşte trupul e - / pulpele mele albe şi goale, strîng / podul Mirabeau vocea Senei mă cheamă.

Yvonne gîndi că nici lui Celan nu-i era teamă de moarte, pe Yvonne o durea stomacul cumplit, voia să vorbească depre această cumplită....Yvonne se înghesui în ea, pentru că ea avea nevoie de ei, dar ei n-o vedeau sau o suspectau de bovarism, de nebunie...”

//

Boris citea paginile jurnalului spînzuratei cu răsuflarea tăiată. Yvonne îşi scrisese întîmplarea în mod neobişnuit, ca pe o poveste despre o alta. Înţelesese aceasta cînd dădu următoarea filă.

//

„Dragă jurnalule, Yvonne sînt eu, nici o celulă a ei nu e străină de mine. În timp ce stăteam în patul numărul 2 şi mă gîndeam la moarte (ei nu se gîndeau la nimic, nici nu erau interesaţi de moartea la care gîndeam eu) îmi trecu prin cap un gînd tare aiurit, că morţii ar putea avea doar amintirea propriei morţi, pe cînd eu....gîndul mă jupuia de mine. Cu o zi înainte de a mă aduce salvarea în clinică, am fost să mă plimb prin cimitirul central al Clujului. Mesajele de pe cruci sînt adevărate scrisori de dragoste, să ştii. Mi-a şi venit o idee, să fac un glosar al lor, al celor mai reuşite. Dar am abandonat ideea, pentru că moartea s-a agăţat în cele din urmă de mine şi a reuşit să mă atragă în jocul ei. Duminică de duminică îmi dădeam întîlnire cu ea în cimitir şi o aşteptam cu respiraţia tăiată. Uneori întîrzia, eu deveneam neliniştită. Trebuia să ştiu exact ce i se întîmplă de întîrzie. Scrisorile de dragoste de pe cruci mi le şoptea în ureche. Anii săreau şi ei de pe pietrele funerare şi mi se agăţau de fiecare organ al trupului. Devenisem o fiinţă împovărată de toate poveştile cimitirului. N-am vrut să mor. Erau prea vii morţii din spatele pietrelor pentru a-i abandona. Prima dată cînd mi-am dorit cu adevărat să mor aveam 9 ani, dar asta e o altă poveste. Acum nu voiam să mor. Oricum, trebuia să-mi rezolv propria mea problemă. De cîteva săptămîni mă durea puternic stomacul, era o durere rotundă, concentrică, pînă în spate. Mi-am spus că nu-i nimic grav, că s-o fi lipit de stomacul meu versul despre haos, întuneric nedefinit, punctul material care se învîrte şi se învîrte pînă la definirea lumii, de pe crucea unui mormînt. Durerea avea un miros purulent, uşor dulceag. Nu era un miros străin. L-am întîlnit prima oară în copilărie. Aveam 8 ani şi fusesem pedepsită de medicul sanatorlui unde locuiam. Primisem o carte de la învăţătoarea din sat şi el mi-o confiscase. Era o amiază de vară, o vară fierbinte. M-am strecurat prin spărtura gardului de sîrmă la vecini – cimitirul cu morţi. Era locul meu preferat. Acolo am întîlnit pentru prima dată mirosul purulent, uşor dulceag, de amiază toridă. Adulmecam mirosul lumînărilor, amestecat cu cel al salcîmilor, al florilor de pe mormînt, al colacilor. De atunci persistă plăcerea de a citi mesajele de pe cruci. Mi se confiscase o carte, aveam însă sute de cărţi în cimitir. Poveşti neterminate pe care le continuam eu, chipuri de oameni, meserii, persoane diferite din colţuri diferite ale lumii, îngropaţi în locul de naştere. Aşadar deţineam primele cunoştinţe de geografie. Îmi făcusem un dicţionar consistent. Mirosul mi-a revenit în minte odată cu durerea de stomac. Ţinea de cîteva săptămîni. O simţeam adînc, erau flăcări, uneori vîrfuri de gheaţă. O senzaţie ciudată, pînă în spate, care nu mă lăsa să respir. A urmat sînge în scaun, apoi diaree, sînge în urină...Eram deja internată. Doctorul spunea că-i totul atipic. Un caz aparte prin însăşi stranietatea pacientei, adică a mea. L-am auzit dincolo de uşile închise vorbind asistentelor şi rezidenţilor cum că toate simptomele ar fi provocate de mine. M-a durut. Eram nebună. În timp ce stăteam întinsă în pat, aşteptîndu-i să intre pe uşă şi să-mi arunce dispreţul pentru că îmi inventasem bolile, m-a luat spaima. O anxietate adîncă. Nici ea nu-mi era străină, cum nu-mi era străin mirosul purulent al cimitirului care acum stăpînea stomacul meu. Dimineaţa fusese compromisă deja. Nu aveam chef de nimic. N-am mai avut puterea nici măcar să spun ce simt. Am reuşit să mă înghesui în mine, să-mi înghit lacrimile. Apoi m-a vizitat singura mea prietenă. A încercat să mă facă să rîd, am vorbit de evrei, război, de cărţi. Ea-mi tot spunea ce cauţi tu aici, hai, fă-te mai repede bine şi afară! Nu ştia că afară însemna posibilitatea de a exista şi de a se materializa toate spaimele cîte există pe lume, cea mai mare fiind tristeţea de-a nu avea cu cine vorbi despre lucruri interesante. Salonul are patru paturi, o oglindă, o chiuvetă, noptiere şi un scaun. Zgomotul rezidenţilor era pătrunzător, mă enerva. Aveam senzaţia de leşin. Mă durea capul. Cu jumătate de oră înainte de a veni ei, fusese infirmiera să şteargă geamurile. Totul s-a rezumat la o cîrpă uscată pe care a trecut-o pe diagonala sticlei. Praful era prin aer, pe patul în care stăteam eu. O manevră scurtă, numai bună pentru a-mi declanşa reacţiile alergice. Lor nu le puteam spune. Sentinţa fusese dată. Eram nebună. Nu mai puteam afirma că mai eram şi alergică. Şi e atît de relativ termenul ăsta! Alergie la praf, la proşti, la viaţă, la inumani, la.....hoţi...da, la hoţi, pentru că jacheta albastră lăsată pe speteaza scaunului cu o seară înainte dispăruse peste noapte. Îmi inventasem bolile, după părerea lor, şi nu eram credibilă. Au trecut pe lîngă patul cu care mă identificau, mi-au pus cîteva întrebări la care n-am răspuns, apoi s-au dus mai departe. Eram abandonată. Din nou singură! Abandonată în prezenţa vomei, a febrei, a durerilor de cap provocate de praf, a fotofobiei ca reacţie alergică, a diareei, sînge în urină... Cînd l-am întîlnit prima dată pe profesor era doar şeful secţiei. Nu-i place meseria de doctor. Se vede, o exprimă, o simt bolnavii. Li se adresează în funcţie de importanţa în societate. Eu sînt neimportantă, primisem deja verdictul de nebună atipică. Eram din nou abandonată, lăsată din nou pradă lumilor din minte. Mi-era frică. N-am ştiut cum să fac faţă acestor acuze. Mă simţeam rău şi-mi era frică. Mă durea stomacul şi alunecam într-un gol din care nu ştiam cum să ies. Mă arucaseră ei: "ea şi le provoacă". Nu găseau cauza şi mă abandonaseră, eram lăsată pradă mirosului cimitirului. Mă enervau şi bolnavele din salon. În primul pat stătea o femeie de la ţară, de undeva de prin Suceava. Fiică-sa era pacienta numărul patru, adică deţinea patul patru. Fuseseră aduse în salonul 305 după ce stătuseră o zi în 304. Veniseră cu mulţi bani la ele pentru a avea ce da la medici şi asistente, aşa povesteau. Femeile erau simple şi, dacă aş şti că nu voi fi judecată, ceea ce chiar nu-mi prea pasă, erau ignorante. Din cale afară de ignorante. De-a dreptul enervante. Făcuseră un tărăboi monstru pentru toţi banii dispăruţi din poşetă. Nu pentru furt le consider proaste, pentru asta sînt demne de compătimit, ci pentru că în ziua în care veniseră, dar şi după aceea, lăsîndu-şi lucrurile la voia întîmplării în salonul 304 unde fuseseră cazate iniţial şi unde nu se mai afla nimeni afară de ele două, au mers din salon în salon, dîndu-şi cu părerea asupra bolilor, făcînd recomandări, ba chiar le-au aplicat. Prin secţie circulau tot felul de ciudaţi care fie cerşeau, fie făceau comerţ. Dacă, să spunem, cu adevărat le-au fost furaţi banii, cine ar fi putut-o face, aceşti ciudaţi lăsaţi să circule în voie prin saloanele medicalei sau misterioasa persoană care-mi luase peste noapte jacheta albastră? Mă enervau la culme comercianţii şi cerşetorii din clinică, dar şi femeile astea gata să trateze boli, să vindece miraculos prin metode barbare. S-au apropiat şi de patul meu. Mi-au pus cîteva întrebări, eu le-am răspuns c-aş dori să fiu lăsată singură. Ele mă compătimeau, spunînd că sufăr de deochi, eu le-am silabisit, accentuat şi printre dinţi, să mă lase. Au înţeles mesajul, drept pentru care s-au mutat la un alt pat. Procesiunea de vindecare începu. Mai întîi şi-au povestit toate bolile, cu lux de amănunte, apoi au enumerat doctorii pe la care au fost, banii pe care i-au dat. Aveam dorinţa să le arunc în cap cu o cană, dar n-aveam veselă la mine. M-aş fi străduit din răsputeri să nu ratez ţinta. După ce şi-au povestit bolile ele două, mamă şi fiică, şi încă 2 bolnave, au trecut la pasul următor: vindecarea. Şi-au adus un pahar cu apă, un chibrit, dar aveau nevoie de o lumînare şi cenuşă. Au apelat la infirmiera de serviciu, în asentiment cu tehnicile alternative. Lumînarea a fost adusă, cenuşa improvizată, dînd foc unei hîrtii. Salonul devenise un spaţiu magic, un templu, baba era şamanul, fiică-sa neprihănita din templu, infirmiera templiera responsabilă cu ţinerea lumînării, cele două bolnave, cărora medicul le recomandaseră externarea a doua zi, erau supuse exorcizării răului, implicit vindecării. Mă durea capul, simţeam un miros acid în nări, ochii mă usturau, aceeaşi aciditate simţind-o în lacrimi, respiram greu. Fumul din cameră şi mirosul de lumînare mi-au accetuat reacţiile alergice. Le-am întrerupt din bolboroselile oculte, rugîndu-le să înceteze.

-Păcat, dom’şoară, păcat că nu crezi. Să vezi ce repede o să se facă bine doamnele, că cel rău nu-i place...

-Al dracului de proaste, le-am înjurat printre dinţi, fără să fiu auzită, deşi nu-mi stă în fire să înjur. Am înghiţit în grabă 2 tablete de clarinex. Somnul mă învăluia. Mă gîndeam la dimineaţa ratată. Eram nebună şi-atît. Nu găseau nici o cauză. Pipăiseră înţelesurile la suprafaţă, cu superficialitate pentru a evita interpretările. Alte complicaţii ar fi presupus înţelesuri adînci, or el, profesorul, nu-şi dorea complicaţii, nici n-avea timp pentru profunzimi, să despice sensuri, să disece pentru a prinde cauza. Poate ar fi făcut-o, dacă ar fi fost dedicat meseriei, aceasta însă nu era o provocare şi-o motivaţie pentru el. Avea de făcut faţă provocărilor aduse de funcţii....cu nebunii care-şi provoacă boli... Drept pentru care nu l-am privit, nu i-am privit, mă simţeam rău, nu-mi provocam nimic, dar eram acuzată. Nu i-am privit, deşi i-am pătruns, le-am pătruns personalităţile, profilurile psihologice, sensurile cuvintelor, gesturile mai mult decît ei înşişi ar fi putut-o face vreodată cu cineva. Doctorul era o stîncă albă şi rece. Avea halatul închis pînă la ultimul nasture, mînecile uşor suflecate. Întrebările scurte, fără intercalări şi prelungiri, la care nu primea nici un răspuns, erau tăiate de sunetul celularului lui şi, oare ce răspunsuri i-aş fi putut oferi între spaţiul minim al întrebării puse mie şi convorbirea telefonică avută cu un altul? Pentru moment, în dimineaţa aceea, abandonasem frica sau ea pe mine. Mintea îmi era ocupată de conversaţia la telefon a profesorului. Era despre un cîine. Un pui. Îl chema Sam. Să fi fost al lui, m-am întrebat. Îmi doream să fie al lui. L-ar fi umanizat. Îl vedeam deja plimbîndu-l pe Sam printre ciulinii unui cîmp, apoi el abandonat total între tulpinile buruienilor uscate, cufundat în iarba moale care-l cuprindea, identificîndu-se cu sălbăticiunea naturii, îndreptîndu-şi vertebrele pe verdele miriştii, pentru prima dată dîndu-şi seama de întîietatea pămîntului care ne deţine, el pe noi şi nu invers, care-şi înfinge ghiarele în viaţă zi de zi, apoi el gîndindu-se la iarba care trece generaţie după generaţie şi, atunci, pentru prima dată, îşi spuse nu te mai gîndi cum să cîştigi sau să cumperi funcţii, lasă doar să crească iarba. E tare păcat să treci doar ca un negustor de funcţii într-o lume înţesată de mistere. M-am trezit din visul în care protagoniştii erau Sam şi profesorul, cînd acesta din urmă mă abandonă ca pe cea dintîi şi ultimă nebună a lumii. S-a auzit doar vocea conferenţiarei: se va merge pe simptomatologie. Voiam să le strig că am nevoie de ei. Chiar le-am strigat, dar nu mi-au auzit cuvintele din cap. Eu am rămas singură, în prezenţa lui Tamerlan cel Mare, să mă joc de-a viaţa şi moartea. Îi simţeam limba cum se învîrte pe suprafaţa ochiului, peste cornee, apoi vîrful ei sfredelind cortexul vizual... Au trecut cîteva zile. Medicii turnau farmacia în mine, venele îmi arătau ca ale drogaţilor. Cel mai tare mă durea faptul că fusesem tratată ca om de cele două femei ignorante, pe cînd medicii mă tratau ca pe o nebună, ca pe cineva fără nici un drept. Şi aşa era, în parte...N-aveam nici o funcţie de pe urma căreia să aibă vreun folos. "Nam timp, n-am timp, n-am timp, n-am timp ..." îşi spunea de fiecare dată. Stăteam în pat, abandonată. Ca în copilărie...Atunci primisem de acasă o scrisoare scurtă prin care eram anunţată că ai mei nu pot veni. Mă văd şi acum – mică, slabă, cu cîrlionţii care-mi intrau în ochi. Rămăsesem cu hîrtia în mînă. Cîrlionţii nu mi-au atîrnat prea mult, pentru că sanatoriul fusese cuprins de păduchi. Urmă tunsul general. Pielea capului mă ustura de la pedimol. Mirosul lui leşios şi înţepător se cuibărise în haine, în blidele de la cantină, pînă şi în rămăşiţele de pîine furate de pe la mese şi ascunse în căptuşeală. Mie nu-mi era foame, iar celorlalte nu le ajungea niciodată mîncarea. Le şi văd pe cele mari venind şi scuturîndu-mi umerii, cotrobăind după coji prin căpsuşeala tot timpul ruptă. Eu le dau, mie nu mi-e foame. Le las să mă scuture, oricum nu mă pot opune, apoi alerg şi mă furişez prin spărtura din gardul de sîrmă, la vecini – cimitirul cu morţi. Aici devin dintr-o dată fericită. Aici nu mă abandonează nimeni. Mă vor pietrele, cuvintele de pe cruci, morţii cu care leg conversaţii. Citesc poveştile de pe cruci şi le continui. Acum însă am crescut, deşi am rămas cea din urmă. Nu-mi rămîne decît să mă înghesui în mine, să mă joc de-a viaţa şi moartea, să le strig că am nevoie de ei. Ei se îndreaptă spre patul numărul trei. Pacienta este normală. Ei se simt în largul lor, confortabil. E o doamnă, mama unui om de televiziune foarte cunoscut. Ea are anemie. E simplu şi clar, fără complicaţii prea multe. E la vedere totul. Medicii schimbă cîteva replici cu doamna. La patul numărul patru ritualul se repetă. Ei dictează medicamente, pacienta aprobă, eu...mie mi-e frică. Scriu versuri. A venit masa, am refuzat-o. Mă simt ca în copilărie. Atunci existam, atît. Ocupam un spaţiu. Din cînd în cînd venea cîte un medic să mă mute dintr-un loc în altul. Aşa am ajuns să înţeleg relativitatea spaţiului sau mai bine zis a noastră faţă de spaţiu. Acum sînt ca atunci, de prisos. O fiinţă care ocupă un spaţiu. Spaţiul e mai important decît mine, un plus dereglat, ostracizat, profesorul vorbeşte despre mine la persoana a III –a, în prezenţa mea, eu sînt un nimeni, face conversaţie de complezenţă cu infirmiera care tocmai terminase un curs, pentru a sparge tăcerea care îl strînge, eu fiind plusul, persoana a treia prezentă, căreia nu merită să i te adresezi, pentru că sînt excrescenţa malignă pe trupul lor, înfulec din corpul lor medical cu ostentaţie, ei mă privesc acribic şi riguros, cu un ochi ştiinţific, prind excrescenţa cu două vîrfuri de pensetă, o strîng bine, trasîndu-i limitele peste care să poată trece cu bisturiu sau, mai rău, dacă e cazul, o smulg cu caninii, mă prăbuşesc în labirintul conturat de perfuzii, scaune dese, sînge în urină şi braţe medicale întinse ironic şi cu ură, aruncîndu-mă în gol, eu plîng, le strig am nevoie de voi să mă vindec, orice-ar însemna aceasta, ei nu aud, îmi aruncă dispreţul în faţă şi astfel a mai trecut o zi.

//

O nouă zi. Nimic diferit. M-am trezit brusc, de fapt o voce mi-a anunţat sec: să mergeţi la rază. Mă plînsesem conferenţiarei de o durere la coloană. N-aveam de unde să ştiu că voi stîrni în profesor mai mult dispreţ. Totuşi îi recomandă doctoriţei să-mi programeze o rază. Mintea mea simte acuza din ochii lor, nuanţa de lehamite din voce. Nu ripostează. Bucuria convingerii că pe film nu va apărea nimic îi face să-mi adreseze cîteva cuvinte de autosuficienţă medicală: n-ai nimic, vei vedea. La rază merg însoţită de o infirmieră. Lasă fişa unei asistente şi pleacă. Rămîn în uşă printre ceilalţi, bărbaţi şi femei, pînă iese cel dinăuntru. Ni se strigă pe un ton poruncitor să ne dezbrăcăm pînă la mijloc: n-are nimeni timp să stea după...Nu mă supun. Ceilalţi execută comanda. Îmi vine rîndul. Domnişoară, trebuia să fii dezbrăcată, acum pierd timpul(!), mi se urlă în faţă. Ştiu. Medicii n-au niciodată timp decît de ei şi funcţii. Eu le replic timid pe hol sînt şi bărbaţi. Ei îmi aruncă dispreţuitori dacă nu vă comvine, vă duceţi la o clinică particulară! Mie mi se îneacă în gît revolta, plînsul, un val de căldură mi se ridică din stomac în sus, urechile îmi vîjîie şi leşin. La palme nu mai am cum să-i iau. Îmi revin, lîngă mine e asistenta Anda. E mama băiatului profesorului, aventura lui din tinereţe. E drept că-i drăguţă, încă mai drăguţă, probabil, să fi fost în tinereţe, şi delicată. Nu ţipă, mă ajută să-mi revin. Rezultatul e incert, o pată albă pe unul din inele, drept pentru care conferenţiara îşi scoate pixul şi se pregăteşte să scrie osteoporoză, dar mîna îi rămîne suspendată în aer pentru cîteva clipe apoi, în dreptul posibilului diagnostic, pune semnul întrebării. Nu, nu aveam osteoporoză, o confirmă consultaţia de specialitate. Rezultatul l-am înmînat profesorului care zîmbi cu satisfacţie. Eram nebună, n-aveam osteoporoză, coloana mă durea din cauza nebuniei. Ulterior, la o clinică particulară, urmărind alţi paşi s-a constatat că era vorba de fapt despre poliartrită. Nu i-am spus profesorului, pentru că eram inevitabil nebună, demnă de dispreţ, persoana a III-a prezentă, căreia nu merita să i te adresezi. Îmi inventasem bolile şi chiar îmi plăcea, considerau ei. „Aş vrea să te gîndeşti la starea asta, să-mi spui ce crezi tu”, îmi zise medicul. El nu ştia că asta fac de cînd mă ştiu. Mă tot gîndesc. Viaţa mea se consumă în propria minte, disec fiecare om în parte, mă disec pe mine însămi, disec lumea în care trăiesc, o tranşez, o toc bucăţi, o reconstruiesc, o refac. Eu şi eu, eu şi ceilalţi în propria mea minte. Profesorul ar fi vrut să scrie în fişa medicală nebună, să claseze cazul, să...Era nehotărît. Îmi aduse la cunoştinţă că o bucată de timp, din timpul lui, va sta să mă asculte. Am devenit oare o persoană în ochii lui, mi-am spus în minte. Ştiu doar că aveam nevoie de el, de el şi de ea, trestia ţinea la ei, Yvonne îi iubea ca pe părinţii trestiei. Nu i-am răspuns nimic. Am tăcut ca să nu-i pierd, pentru ca nu cumva să rămîn doar cu cuvintele, ei s-o abandoneze pe Yvonne, neluîndu-i în seamă durerea de stomac. Profesorul s-a aşezat pe marginea patului, conferenţiara pe scaun. Clipele au trecut, era necesară trecerea lor pentru a mă decide, să vorbesc sau să tac. Voiam să stea acolo lîngă mine, îi voiam doar pentru mine. Mă temeam să nu-i pierd, mă temeam să nu fiu considerată nebună. Mi-am deschis gura, în cele din urmă, datorită prezenţei lor, a amîndurora, caldă, liniştită şi atentă. Le-am vorbit de Planck, de Einstein, de timp, de atemporalitate. Ei ascultau. Era pentru prima dată cînd doi oameni, bărbat şi femeie, doi oameni inteligenţi, stăteau lîngă mine cu disponibilitate. Pentru prima dată m-am deschis, deşi eram convinsă că n-au înţeles mare lucru, nu pentru că nu le-ar fi permis inteligenţa, ci pentru că a fost o singură întîmplare, o singură disponibilitate. Am vorbit, ei au tăcut. Mi-ar fi plăcut să mă întrerupă, să mă contrazică, să mă întrebe. Nu au făcut-o, dar frumuseţea prezenţei lor a existat atunci, o singură dată. S-au aşteptat la altceva, din care să fi avut, să fi ţesut explicaţia pentru atipia care mă stăpînea. S-au ridicat brusc şi au plecat. Am rămas cu urma prezenţei lor, cu un sentiment straniu, împărţit, în care-i iubeam, pentru că fuseseră doar ai mei, mă lăsasem total în preajma prezenţei lor, eram în siguranţă, însă, pe de altă parte simţeam frica, spaima că brusca lor ridicare însemna abandon. Mă durea rău stomacul. Scaunele apoase s-au înmulţit, pînă la 10, 12 pe zi. Erau scurte şi apoase, doar apă, multă apă colorată, cu un miros uşor sărat, ca de mare. Marea. Fusesem o singură dată la mare în copilărie, nu cu părinţii, ci ......

Vizualizări: 77

Nu sunt acceptate comentarii pe acest blog

Comentariu publicat de Lucia Daramus pe Februarie 17, 2008 la 6:13pm
da, e o "betie afectiva".....e o necesitate, dar vei vedea ca e totusi mult mai mult...va urma...
multumesc, pe curind,
lucia
Comentariu publicat de Florin Caragiu pe Februarie 17, 2008 la 3:16pm
mi-a plăcut că păstrezi constante densitatea texturii, tonusul afectiv şi coerenţa figurii Yvonnei în a cărei slăbiciune tocmai se decelează conştiinţa ca nevoie de celălalt şi identificare de sine într-un plan de suflet dincolo de funcţii, structuri verificabile instrumental... detaliile sunt creionate atent, cu treceri şi modulări de ritm ce înviorează naraţiunea. cu plăcerea lecturii, Florin.
Comentariu publicat de Lucia Daramus pe Februarie 12, 2008 la 5:37pm
nici n-am spus, nici nu reiese din text că ar fi nebună şi nu, nici nu experimenteză nebunia, dragă Alberto M.Popesco...va veni şi o continuare



Astăzi a murit tata Hermann

mă legănam pe raza cerului

castele de nisip îmi atingeau gleznele

mi-a dat o palmă apoi a căzut la pămînt

urma o port şi-acum pe obrazul din suflet

i-am luat-o. am sărutat-o ca o fiică bună

am dus-o la resuscitare. la spital

sirenele salvărilor s-au strîns buluc

purtau cîte o parte din t.H

lacrimile mele curgeau peste el

încă purtau ambrozia din raza de cer

îngerii mei...mi-am rugat îngerii

părăsiţi-mă pe mine! mergeţi la el

aripi de tinichea au împînzit aerul

vă dau sufletul meu! nu mi-l luati pe t.H.

frunzele degetele tatălui meu

atîrnă fără viaţă în spital

le adun cu grijă, le sărut ca o fiică bună

le pun în sutele de cărţi la presat

mă uit la ele cu tandreţe. le vorbesc

foşnetul frunzelor degete...

"nu ştiu să-ţi fiu tată! ---------

muşcă din mine adînc

ştiţi oare voi să mi-l redaţi pe tH.?



Lucia Daramus
Comentariu publicat de Ciprian D.Manolescu pe Februarie 11, 2008 la 4:36pm
felicitari. ai o forta in cuvint cum rar mi-a fost dat sa intilnesc, lucia daramus. e interesant cum descrii declinul unei societati, apoi zbaterile intelectuale ale personajului tau yvonne. descrii boala cu atita precizie, aproape ca un naturalist, faci uz si de citatul acela care mi-a placut asa inserat in text, despre ultrasonografie. impingi limbajul pina la limitele impresionismului si preciziei matematice. ce sa spun, te citesc

Insignă

Se încarcă...

Statistici

Top Poetry Sites

© 2019   Created by Gelu Vlaşin.   Oferit de

Embleme  |  Raportare eroare  |  Termeni de utilizare a serviciilor