M

eşti bolnav – vine îngerul şi zice – de o boală a materiei
cu transmisie sexuală: trăieşti – şi eu am să te vindec – zice
şi mă înveleşte cu pulpana mantiei lui de chitină
(visam unul sau două războaie de apartament,
câteva inundaţii în bucătărie, un incendiu în pădurea
sentimentelor, o furtună a feromonilor îngropând
greieri şi furnici la un loc)

vine îngerul ca un gândac de abur verde gălbui
ca un gândac de sulf şi zice că trupul meu
e o tumoare a materiei trebuie să mă vindece
să mă îndoape cu medicamente – gloanţe
sârmă ghimpată, foc şi pară, Cyclon B
şi avalanşe de avioane în picaj nesfârşit
(de ce nu i-am spus că am şi suflet, am şi dorinţe
nevinovate, am alergat prin crâng copil fiind,
am furat cireşe, am păscut vitele pe izlazuri, ah!
dar câte n-am făcut, câte n-am făcut!)

vine îngerul şi mă acoperă cu mantaua lui
chitinoasă – am să te apăr – zice – de tine însuţi,
de suferinţele bucuriei şi de bucuriile suferinţei
de pericolele iubirii şi plăcerile urii, de trădarea sincerităţii
şi aceea a femeii, întoarce-te la mine, întoarce-te
la nisip, lasă-te în voia cenuşilor zburătoare,
am să te vindec…
(el nu ştia că locuiesc într-o «haltă
părăsită» şi de acolo nu se văd decât trenurile ruginite
ale aşteptărilor mele, ale aşteptărilor mamei mele,
ale aşteptărilor aşteptărilor aşteptărilor?)

vine şi spune: am să te vindec de toate acestea




O

e aceeaşi seară mereu şi poate că asta n-ar fi nimic
dar şi dimineţile sunt la fel – de parcă suntem
închişi într-un timp circular

peste noi umbra lui Dante cu falduri şi franjuri
aşteptăm freamătul din spatele cuvântului
cum se transformă în vuiet şi în tăcere
cum crapă himenul nopţii la orizont
şi ea intră desculţă
timidă în lumină - trece podul singurătăţii
să afle să ştie s[ uite că nu există decât
două certitudini:
viaţa care este şi
moartea care vine

A

e un aer curat ca după fulger
iau supradoza de vis
(se aude mirarea: unde e ţărmul
creat pentru mine, Isabel?)

iată: axul nu vede limbile ceasornicului
şi totuşi le susţine mişcarea
(dar când arcul se rupe ceasul arată
mereu ora exactă – totul e să prinzi clipa
când lucrul acesta se-ntâmplă)

iată: cuvintele se întorc în lucruri şi adorm…
ce se mai aude, Isabel?
(ţi-am spus doar:
partea nevăzută a lumii e cântec!)

în largul oceanului singur
prizonier al libertăţii
înger trândav înconjurat de cochilii
înfăşurat în algele uitării



R

gata! am luat examenul!
sunt specialist în pedagogia tăcerii
aş putea să vă spun câte adevăruri mor
sub catedrale
aş putea să vă descriu pozele deşertului
cu care mi-am decorat pustiul interior
sub care am ascuns pustiul interior

nimic în jurul meu în afară de mine
am umplut totul până la revărsare
curg pe curba lui Moebius
ca un început nesfârşit de cascadă în mare
aisberg cuvântul visându-şi titanicul
într-un port japonez pe care-l adapă

de unde altfel atâta transparenţă?

T

scurt popas biologic al materiei
haos celular
nestatornicie
o staţie intermediară între ce şi ce?
(ochii tăi ca nişte comete stinse
prinse-n capcana orbitei)

şi dacă suntem numai închipuirea celui nevăzut
şi doar el ne trăieşte vieţile elastice?

azi nu văd munţii decât prin gaura cheii
precum adolescentul acela speriat pe nume Hamlet
(mâinile tale de abur
îmbrăţişându-mă ca şarpele Uroboros)

memoria e o pisică blândă care doarme-n fân
(cadavru în iarbă)




E

umbra măştii pe faţă ca o rană
sicofanţii prinşi în sicomori – mirosul de mosc
mă înfăşoară ca o mantie luminoasă
verde aurie orbitoare dincolo de visul de foc al pădurii
(trupul tău scufundat în ape
de trupele de prerafaeliţi în şir
indian înarmaţi cu pensule
ca nişte perciuni multicolori)

să îngrop proiectul de pasăre şi macheta şopârlei
să sparg peştii de sticlă
să uit de evul mediu le goff
(pe melusine am văzut-o la scaldă
şi de atunci zidurile se prăbuşesc
grânele nu mai cresc pădurile
nu mă mai primesc şi nici merlin
nu mai trece seara prin oriundele meu)

să plec atunci când
se stinge zeul cel mic dintre coastele mele
ca o nucă apoi alună apoi boabă de piper
zeul cel mic se usucă - pulbere de vânt
în pieptul meu imaginat de o inimă închipuită
cine va veni după mine va afla cu siguranţă:

şi eu am trecut pe-aici
(amprenta sânului tău în nisip
va înflori în lipsa mea un arlechin
uitat de toţi în piaţa publică
cu ochi străini şi goi
cu suflet de lemn
prăbuşit în noroi)

aşadar, am lăsat o umbră de semn

Vizualizări: 39

Adaugă un comentariu

Pentru a putea adăuga comentarii trebuie să fii membru în reţeaua literară / la red literaria !

Alătură-te reţelei reţeaua literară / la red literaria

Comentariu publicat de florin dochia pe Octombrie 24, 2009 la 2:48pm
pentru că te afli, citind, înlăuntru, mulţumesc, Ada. Atât. :) :) :)
Comentariu publicat de ada chifor pe Octombrie 24, 2009 la 12:35pm
fireste ca m-am dus imediat cu gandul la Kierkegaard si a sa Boala de moarte...si daca el spunea:' că omul reprezintă o sinteză (deci raport) „între infinitate şi finitudine, între temporal şi etern, libertate şi necesitate, pe scurt o sinteză. Iar sinteza este o relaţie între doi termeni. ''
dvs ati sintetizat ntr-un stil liric exemplar sinteza noastra cu noi ingerii cu aripi chitinoase.
ce ma incanta este divizarea ei... litere ca decenii sau ore, ce conteaza?...in aspecte de viata atat de pregnant in miscare si intamplare...

cand o lectura iti da starea de deplin lecturat cuvintele sunt de prisos..e f buna pedagogia tacerii.

o filozofie exemplificata pe destin...

cu stima ada chifor
Comentariu publicat de ioan lila pe August 17, 2009 la 2:25am
câteva inundaţii în bucătărie, un incendiu în pădurea
sentimentelor, o furtună a feromonilor îngropând
greieri şi furnici la un loc)


SUPERB !
Comentariu publicat de ioan lila pe August 17, 2009 la 2:23am
"gata! am luat examenul!
sunt specialist în pedagogia tăcerii
aş putea să vă spun câte adevăruri mor
sub catedrale
aş putea să vă descriu pozele deşertului
cu care mi-am decorat pustiul interior
sub care am ascuns pustiul interior"

Ei, da !

Florin Dochia, ai creat un ecou poetic ! Valentina a simtin cu prinos de sensibilitate energia interioara a poeziei !
Comentariu publicat de florin dochia pe Mai 23, 2009 la 12:53pm
2% din populaţia lumii are IQ peste 130... şi nu toţi sunt creativi... şi nu toţi ştiu acest lucru....
Comentariu publicat de florin dochia pe Mai 2, 2009 la 8:09am
mulţumesc, valery, pentru interesul tău... şi pentru aplicaţia critică sensibilă... :) :)
Comentariu publicat de valentina pe Aprilie 30, 2009 la 11:29pm
"gata! am luat examenul!
sunt specialist în pedagogia tăcerii
aş putea să vă spun câte adevăruri mor
sub catedrale
aş putea să vă descriu pozele deşertului
cu care mi-am decorat pustiul interior
sub care am ascuns pustiul interior"
....................................

"iată: cuvintele se întorc în lucruri şi adorm…"
spune poetul ce se simte captiv " într-un timp circular"
şi a cărui conşiinţă superioară ajunge la a constata
că există doar ...
"două certitudini:
viaţa care este şi
moartea care vine"
între viaţă şi moarte este drumul sinuos al deşertăciunii
pe care-l parcurge poetul împreună cu ceilalţi prizonieri
ai libertăţii...
"specialist în pedagogia tăcerii" - acesta (poetul) - ştie bine
să-şi ascundă "pustiul interior", lacrima, deznădejdea... în
faţa implacabilei treceri - sunetul nisipului avertizându-l
că fiecare amurg lasă o pată sângerie pe cerul vieţii.
dincolo de estetismul ideilor, rafinamentul şi profunzimea
trăirilor, de frumuseţea gândului şi forţa expresiei lirice
se află sufletul poetului invadat
de presimţiri sumbre, de spaima neantului...
... şi totuşi, în adâncul conştinţei rămâne vie speranţa că
"partea nevăzută a lumii e cântec"...
minunat!
cu încântare,
valery
Comentariu publicat de valentina pe Aprilie 30, 2009 la 10:57pm
"„Am sentimentul că sunt o fiinţă foarte mică pe această planetă, şi literatura îmi permite să exprim asta“, declara Le Clézio. „Dacă m-aş aventura în filozofie, aş spune că sunt un biet Rousseau-ist care încă nu şi-a dat seama cum stau lucrurile“. Nu lipsesc, la referinţele criticii, nici trimiterile la existenţialism, pe «drumurile unei scriituri a singurătăţii, fie ea ascunsă sau explicit conturată. Analiza locurilor revelează, de exemplu, distanţa, ale cărei principii contribuie la construirea unei atmosfere a singurătăţii». Într-un text consacrat lui Henri Michaux, Le Clézio desemnează singurătatea drept temă fundamentală a epocii noastre. O demonstrează în producţia lui proprie: toate personajele sale sunt chinuite de o ruptură care le scoate din societate, le aruncă în singurătate."


"Jean-Marie Gustave Le Clézio: «Cărţile mele sunt ceea ce-mi seamănă cel mai mult»"
.............................................


"îndemn la lectură" nu a rămas fără ecou...
am făcut o scurtă trecere în revistă... urmând a reveni
asupra acestor scrieri interesante, incitante...
mulţumesc.

cu preţuire,
valery becart

Insignă

Se încarcă...

Fişiere video

  • Adăugare fişiere video
  • Vizualizează Tot

Statistici

Top Poetry Sites

© 2019   Created by Gelu Vlaşin.   Oferit de

Embleme  |  Raportare eroare  |  Termeni de utilizare a serviciilor