//

Jurnalul lui Yvonne Daphné era un fel de catoblepas înfipt adînc în propria ei carne, din care fabulosul animal se hrănea, sculptînd trupul în care se cuibărise, făcînd din el un autentic labirint emoţional şi ce altceva ar fi putut face o asemenea specie crescută şi dezvoltată în cel mai intim loc, mintea lui Yvonne.
Profesorul, în îngrijirea căruia se afla, e timpul să vă spun şi numele lui, Hermann, intrase, fără să ştie, în universul ei, un univers al fantasmelor, al poveştilor care o protejau şi, bine făcu, pentru că, din nou, fără să ştie se purta ca un tată, ceea ce lui Yvonne îi crea stări confortabile, o determina să nu-i mai fie frică de orice şi de frica în sine. Ce nu ştia profesorul, omul pe care Yvonne îl admira cel mai mult, îi respecta mintea, îi dorea prezenţa, identificîndu-l figurii paterne, avea să se declanşeze curînd, năvalnica neîncredere în urma trădării avea să-şi arate colţii, pentru că lui Yvonne îi era frică de schimbare, îi era frică de persoane noi, toate atitudinile, toate gesturile profesorului, tatăl ei confecţionat în hăţişurile minţii, pe care şi-l dorea tată în lumea închipuită şi în cea pe care o simţea ca pe o angoasă apăsătoare, erau interpretate de Yvonne, erau despicate, tocate mărunt, raportate la ea şi la viaţa din fantasme, ceea ce făcea, dacă vreun gest se dovedea a fi lipsit de siguranţa paternă, părîndu-i-se indiferent, să-i declanşeze acele înlănţuiri mentale, zone misterioase chiar şi pentru medici, care opuneau rezistenţă, o închideau ca într-o perlă din care cu greu ar fi putut fi scoasă.
De fapt, profesorul Hermann, tatăl minţii ei, iubit şi respectat de ea atît de mult, nu trecuse niciodată pe lîngă un muribund fără să-i acorde ajutor, nu văzuse niciodată bolnavii ca pe obiecte de studiu, nu dispreţuise omul aflat în suferinţă, însă Yvonne îşi traducea stările oscilante, de teamă, de frică, nevoia enormă de afecţiune părintească, în metafore, transferînd angoasele asupra personajelor imaginare, chiar din cele reale făcînd păpuşi asupra cărora îşi revărsa instabilitatea emoţională, din partea acestora din urmă aşteptînd acţiuni care să-i umple zonele înceţoşate, să o ajute, la rîndul ei să vadă limpede, să interpreteze corect un gest, o atitudine, pentru că o vorbă spusă, poate, în glumă, dar cu o oarecare nuanţă negativă, contagia toate eurile dezarticulate, frînte în interiorul ei, provocînd o mare şi intensă durere, care o determina să se ferece înăuntrul ei, să sufere excesiv, să identifice acea conjunctură cu sfîrşitul de lume, iar ea, rămasă singură, să bîjbîie cu groază în propriul întuneric emoţional.
Că e sau nu aşa, mai bine de atît nu-mi iese din pix, dar, după cum spusesem într-un rînd, nu curioasa minte mă stîrni, ci teama faţa de o izbitoare asemănare cu Yvonne.
Lui Yvonne îi plăcea muzica clasică, iubea pianul, astfel că, în clinica în care era internată, asculta cît mai mult timp diverse compoziţii, sunetele lui Chopin constituiau un hublou protector, căci îşi punea căştile minicasetofonului pe urechi, îşi înfunda ochii în cîte o carte, acţiunea era direcţionată în pixul de pe hîrtie, încît puţine din afară ar fi putut să-i spargă lumea în care stătea. Din cînd în cînd, peste zi, mai schimba, obligată de politeţe, cîte o vorbă cu asistentele care veneau cu tratamentul, din cînd în cînd cu medicii, aproape deloc cu celelalte bolnave din salon, însă cel mai mult se ataşase de conferenţiara Margot Kanner şi profesorul Hermann. La început o acceptă destul de greu pe conferenţiară, deşi era delicată în interacţiuni, iar ca persoană era foarte plăcută, cei mai mulţi din lumea medicală spunînd că fusese o frumuseţe în tinereţe, frumuseţe care îi rămăsese însă pe chip, în special în ochi, în liniile ochilor, la toate acestea adăugîndu-se anii, care-i dădeau o graţie aparte, o distincţie, o eleganţă a înţelepciunii. Aşa o vedea Yvonne, pentru că aici, eu nu fac decît să vă povestec jurnalul ei, din cînd în cînd să transcriu pasaje din el, lăsînd-o chiar pe ea să vorbească.
Nu din motive monstruase nu o acceptă de prima dată Yvonne, ci pentru că cel care-i cîştigase încrederea mai întîi fusese doctorul Hermann, el se îngrijise un timp de ea, chiar dacă era şef de secţie, conferenţiara fiind în concediu şi ar mai fi un motiv, figura paternă pentru Yvonne era de o necesitate acută. Întoarcerea lui Margot Kanner din concediu, vizita în salonul pe care-l avea în grijă de obicei şi absenţa profesorului îi provocară lui Yvonne o teribilă experienţă, un blocaj emoţional, că în ziua respectivă refuză mîncarea şi plînse întruna, aparent fără nici un motiv. Avea o frică grozavă faţă de schimbare. La scurt timp însă învăţă să aibă nevoie de amîndoi, de ei împreună, se simţea bine ştiindu-i ai ei, lîngă ea, pe nimeni altcineva în plus, despre generalităţi putea discuta onorabil şi scurt cu oricine, la fel despre idei, teme profunde, rapid şi expeditiv, dar de dorit lîngă ea, îi dorea doar pe cei doi. Atîta timp cît era încredinţată că următoare zi ar fi fost o copie fidelă a precedentei, că ziua va urma aceeaşi paşi ştiuţi de ea, care n-o agresau cu nimic, determinaţi de cărţi, urechi astupate de muzică, tăcere comunicativă şi prezenţa conferenţiarei Margot Kanner şi a profesorului Hermann, nimic nu i-ar fi putut tulbura hubloul existenţial, emoţiile excesive nu i-ar fi bruscat nici mintea, nici sufletul, nici stomacul care oricum o deranja, s-ar fi putut supune tratamentului şi oricărei proceduri medicale fără să opună nici o rezistenţă, ştiind că distanţa dintre ea şi restul ar fi dispărut datorită prezenţei lor şi doar a lor, căci, în măsura în care o altă persoană ar fi frînt această unitate dintre ea şi cei de care avea nevoie, asimilîndu-i pe aceştia figurilor părinteşti, nevoilor ei afective şi intelectuale, s-ar fi fărîmiţat şi încrederea pe care le-o acordase.
Într-o zi, de dimineaţă, lîngă patul ei îşi făcu apariţia o tînără. De fapt, pe uşa salonului intră o adevărată cohortă, în devenire, medicală, fără să fi bătut măcar în uşă, apoi, cîte un membru al infanteriei albe s-a aşezat pe cîte un pat, alţii rămînînd în mijlocul salonului, discutînd despre cursuri, bolnavi, examene, profesori, arătîndu-se mulţumiţi sau nu, dar pe seama acestui subiect nu vom zăbovi, pentru că profesori excelenţi or mai puţin excelenţi există în fiecare facultate, la fel studenţi studioşi or nu, ajunşi să îmbrăţişeze anumite specializări din orice domeniu din vocaţie, din întîmplare, sau pentru că aşa au dorit şi-au ales părinţii.
Aşadar, pe patul în care stătea Yvonne se aşeză o tînără. Diferenţa dintre ele nu era mare, ba mai mult, la cum arăta Yvonne, s-ar fi putut spune ca abia absolvise liceul, ceea ce şi crezuseră mulţi, neînţelegînd la început ce ar putea căuta ea într-o clinică pentru adulţi.
„Cîţi ani aveţi?” i se adresă studenta, ţinînd fişa medicală în mînă, întrebare care lui Yvonne i se părea puţin stupidă, pentru că datele personale erau scrise deja în fişă, chiar pe prima pagină, dar şi pentru că nu era tocmai o întrebare inteligentă pentru a pretinde o conversaţie prin care celălalt să spună lucruri, uneori, personale, dar, pentru a nu fi chiar nepoliticoasă Yvonne răspunse, făcînd un efort de a-şi îndepărta angoasele, deşi prezenţa străină o ostraciza, stăpînită fiind de astfel de simţiri nu din răutate, ci, pentru că avusese doar o prietenă în viaţa ei şi aceasta din neputinţa de a se relaţiona la cei de aceeaşi vîrstă cu ea sau apropiată de a ei, rămînînd totdeauna în afară, singură, respinsă, marginalizată, neînţelegîndu-le jocurile în copilărie, mai tîrziu neînţelegînd jocurile sociale, micile sau marile uneltiri, glume răutăcioase etc, pe care le vedea, le traducea înţelesul în minte, filtrîndu-le prin intelect, însă nu participa la ele, nu le dorea, nu le vedea rostul, mai mult, considerînd că e mai nobilă o dispută pe faţă, asumată, decît pe ascuns. Cel puţin aşa făcea Yvonne, reacţiona pe faţă.
Aşadar răspunse la această întrebare în aceeaşi manieră, cum făcea de fiecare dată: m-am născut cu o zi înaintea lui Maupassant, cu 11 zile înainte de ziua lui Walter Scott, cu 5 luni după luna lui Luis Ferdinand Céline, după jumătate de secol la care adunaţi 9 de la anul în care Thomas Mann şi-a început celebrul său roman. Mie îmi plac adunările, înmulţirile, împărţirile, scăderile, cifrele au poezia lor, aşa se face că fiecărei litere îi corespunde o cifră.”
A vrut să fie o glumă, aşa ştia Yvonne să facă glume, fraza fiind rostită rapid, fără să o privească pe interlocutoare, doar degetele de la mîna dreaptă strîngeau cu putere pixul care mîzgălea ceva pe pagina caietului pe care-l avea tot timpul cu ea. Studenta se ridică de pe marginea patului ei, fără să scoată la rîndu-i o vorbă. Din acel moment, visceralitatea minţii lui Yvonne urmă un traseu învolburat, cu fiecare zi de şedere în clinică, era privită, poate pe bună dreptate, ca o ciudăţenie, asimilată unei fiinţe bizare, dar cui îi păsa căci nici în afara clinicii nu era mai bine cotată, fiind catalogată de-a dreptul nebună sau, cel puţin, o persoană extrem de dificilă, de evitat, Yvonne însă se simţea protejată, gîndindu-se că există cei doi, conferenţiara Margot Kanner şi profesorul Hermann, figura paternă de care avea ea nevoie.
Dar Yvonne oscila, era frîntă în două, o parte a fiinţei îi spunea că doctorul Hermann este omul pe care-l cîntărise chiar din prima zi în care-l cunoscu, inteligent, afectiv şi matur, însă, cealaltă parte îi îndruga contrariul, deşi şi aceasta şi-l dorea ca tată.
Desigur, de aici, ceea ce scrisese în jurnal despre judecata profesorului cu privire la ce i se întîmpla ei, am putea crede, fiind cumpăniţi, că adevărul s-ar afla undeva la mijloc, pentru că, e drept, nu-şi provoca simptomele, dar nici ea, la drept vorbind, n-a avut acces la întregul traseu al judecăţii medicale, ci doar la frînturi care veneau de dincolo de uşile salonului, auzindu-le, nu pentru că ar fi stat cu urechea lipită de uşi, ci pentru că, de cînd se ştia, Yvonne avea o sensibilitate auditivă, toate sunetele percepîndu-le amplificat, or toate cîte le auzea de dincolo de uşile închise ale salonului erau interpretate prin prisma personalităţii ei şi, un alt aspect, deloc de neglijat, care ar fi întregit cu siguranţă tabloul clinic, îl constituie Yvonne în persoană, ceea ce era ea ca fiinţă umană, posibilităţi neexplorate, neinterpretate de cei cu care interacţionase.
În ziua în care îşi scrisese în jurnal povestea despre Sam şi profesorul Hermann, un jurnal, de altfel, fragmentat şi el pentru că deţinea pagini scrise cursiv, cu o logică fluentă, într-o manieră aparte, urmînd tehnicile unei proze, acestea nefiindu-i cîtuşi de puţin străine, avînd în acelaşi timp şi frînturi de fraze care traduceau, de fapt, senzaţii, spaime, angoase, precum şi rînduri de citate, cele mai multe despre moarte, aceasta trecuse prin una din multele ei frici. Povestea scrisă de ea începea cu „doctorul era o stîncă albă şi rece” portretul acestuia continuînd cu sintagme „era superficial”, „preocupat de funcţii”....însă, paginile jurnalului mai spuneau şi altceva, gînduri contrarii celor amintite, care oricum nu fusese citite de Boris, caietul ajungînd în alte mîini şi bine că s-a întîmplat aşa, dat faptului că într-un pasaj apar părinţii acestuia, tatăl scriitor, mama soţie, şi nu ştim exact cît ar fi gustat fiul scena şi, dacă, într-un astfel de context, jurnalul ar mai fi fost lăsat întreg.
„Profesorul Hermann mi-a spus să nu-mi fac nici o problemă, va avea el grijă de tot, mărturiseşte Yvonne. Chiar a mers cu mine la nefrologie, a vorbit cu celălalt medic, a stat lîngă mine tot timpul cît a durat consultaţia. Cînd a venit ieri la vizită citeam Arborle gnozei. M-a întrebat despre ce este, iar eu i-am spus în cîteva cuvinte.
E un om bun. Are grijă de mine. Nu s-a găsit un medicament pentru stomacul meu în nici o farmacie şi mi l-a adus dumnealui. Îl avea acasă. Nu a vrut bani. A răspuns: să se facă ea bine. Îl iubesc şi am încredere în el ca într-un tată. Îmi vorbeşte cu foarte mult calm, îmi zîmbeşte, uneori. Mi-e greu să mă uit la lume, să-i privesc direct în ochi, dar astăzi l-am privit scurt în ochii. Nu aleg să nu-i privesc pe oameni direct în ochi, nu ţine de voinţa mea. Nu pot şi-atît. Nu ştiu de ce. Unii observă, alţii nu şi e bine cînd nu se observă privirea mea laterală, uşor gîndită. Uneori caut prin privire sprijinul unor cărţi sau a unui obiect interesant, artistic. În felul acesta ceilalţi consideră că aş fi preocupată de ceva anume, că le-aş admira lucrurile în timp ce vorbesc cu ei. Dacă feţele oamenilor ar lua aspectul cărţilor, m-aş simţi confortabil şi le-aş arunca privirea mea. Iubesc mult cărţile, să le citesc şi să le mîngîi.
Citesc Eurydice – Anouilh: La mort est belle, elle seule donne à l’amour son vrai climat ...tout va devenir pur, lumineux, limpide...un monde pour toi petit Orphée.
Moartea, moartea şi dragostea, cele două complicate condimente ale vieţii, deşi moartea nu-mi pare atît de măreaţă pe cît vrea să pară. Ce e extraordinar în a înhăţa tot ce înseamnă fiinţă? Dar mă sperie, mi-e frică de ea şi-o urăsc la gîndul că într-o zi profesorul Hermann ar putea muri.
Doctorul Hermann nu are chip de carte şi totuşi l-am privit, pentru că îl consider ca un tată şi nu vreau să moară”.

După aceste mărturisiri, jurnalul se întrerupe brusc, urmează, dragii mei cititori, o pagină goală, apoi una plină de cruci, citate despre moarte şi din nou fraze care traduc frînturile din ea. Reproduc doar cîteva din citate, deşi, de regulă, cînd citesc romane, astfel de citate îmi displac, totuşi, pentru elucidarea cazului în sine, pentru a înţelege cît mai bine labirintul minţii lui Yvonne, consider că ele sînt la locul potrivit si, mai mult, n-ar fi rău să vă construiţi propria părere despre ea, dar, în acelaşi timp, să vă uitaţi în jurul vostru dacă nu cumva printre voi, din cînd în cînd apare vreo Yvonne care merită nu dispreţuită, ci dimpotrivă.
-
- filă de caiet - 150 şi următoarele
1. „Cît priveşte moartea, Socrate nu numai că socotea că trebuie să se mîhnească din pricina ei, dar era încredinţat că atunci era pentru el timpul cel mai nimerit să sfîrşească viaţa.” – Xenofon, Apologia lui Socrate
2. „Dacă a muri înseamnă să pleci de aici în altă parte şi dacă sînt adevarate cele ce se spun – cum că acolo se află toţi cei care au murit – atunci ce alt bine ar putea fi mai mare decît acesta?” – Platon, Apărarea lui Socrate
3. „Nimeni nu ştie ce este moartea şi nici dacă nu e cumva cel mai bine pentru un om.” – Platon, Apărarea lui Socrate
4. „Moartea aduce mai multă alinare decît o viaţă fără bucurie; mai bine să nu te fi născut, decît să trăieşti doar pentru a îndura nenorocirea.” – Eschil, Eumenidele
5. „E un cîştig a muri mai devreme decît mai tîrziu.” – Eschil, Şapte contra Thebei
6. „Cel care moare este salvat de la chinuri şi de la lacrimi” – Eschil, Rugătoarele
7. „Trupurile tuturor se supun morţii atotcuprinzătoare, dar rămîne încă vie imaginea spirituală a fiinţei.” – Pindar, Fragmente 131
8. „Moartea înseamnă sfîrşitul firesc al vieţii şi nu o pedeapsă.”- Cicero, Pro Milone
9. „Somnul este o imagine a morţii”.- Cicero, Tusculanae Disputationes
10. „Moartea palidă loveşte cu acelaşi picior atît în colibele săracilor, cît şi în palatele regilor.”- Horatius, Odae
11. „Moartea îi face pe toţi egali.” – Seneca Philosophus, Epistulae
12. „Sîntem destinaţi morţii noi şi toate ale noastre.” – Horatius, Ars Poetica
13. „Somnul este rudă cu moartea”. – Vergilius, Aeneis
14. „Moartea adună împreună cadavre de tineri şi vîrstnici, mai iute sau mai tîrziu moartea vine la toţi.” – Lucan, Razvoiul civil
15. „Este mai bună o moarte rapidă.” – Ovidiu, Pontice
16. „Se spune despre moarte că este fericită atunci cînd ea nu distruge un om prosper, ci vine cînd e chemată.” – Boetiu, Metr.
17. „Moartea este un punct de la care îi vine timpului întreaga sa pacienţă.” – Levinas, Moarta si timpul
18. „Sînt în aşa măsură responsabil de moartea celuilalt, încît mă includ în moarte.”- Levinas
19. „Angoasa înseamnă a fi angoasat de moarte pentru o fiinţă care este tocmai fiinţă-întru-moarte.” – Levinas
20. ......
M-am simţit bine cînd le-am auzit vocea pe coridor: lui şi ei. Doar pe ei îi vreau. Sînt văzută de ceilalţi ca o nebună, dar nu e aşa. Sînt un pic deosebită, dar toţi sînt deosebiţi în felul lor. Privirile lor nu mă dor. Nu mă dor pentru că nu-mi mai este frică, nu-mi mai este frică pentru că mă simt confortabil, mă simt confortabil pentru că doctorul Hermann este aproape tatăl meu în care am încredere.
Asta am crezut pînă acum, dar astăzi a sunat telefonul şi a vorbit cu altcineva despre Sam, cînd a venit la mine, apoi a plecat. Nu l-am mai privit, nu am mai avut încredere în el, m-aş fi bucurat să fiu eu Sam. Mi-e din nou teamă, moartea nu ştiu ce înseamnă, afară de faptul că e o mare tragedie, cea mai mare tragedie, care cred că nu-i chiar atît de mare, de vreme ce toţi intrăm în ea, iar eu vreau astăzi să o cunosc, pentru că mă urăsc toţi, pentru că mi-ar fi plăcut să fiu eu Sam, despre care profesorul a vorbit cu atîta afecţiune. Sînt singură, salonul e alb, şi mare, şi sînt prea mulţi oameni, prea mulţi ochi, toţi mă privesc, şi mă urăsc, şi mă dispreţuiesc, mă doare stomacul, nu-mi plac ochii, îmi doresc să fiu într-un tramvai, îmi plac mult călătoriile cu tramvaiul.
În timpul facultăţii, după cursuri, mă urcam în tramvai cu profesoara mea preferată şi vorbeam de Pompei, de Virgiliu, de Ifigenia, de Cîntarea Cîntărilor, a făcut o interpretare filologică la cartea aceasta, i-am şi citit-o, e unică.
Drumul pînă în Mănăştur era aşa scurt lîng ea, iar eu îmi doream să ţină o veşnicie. Îmi plăcea de ea şi ei de mine, citeam tot ce-mi dădea ca apoi să pot să discut despre subiectul cărţii. La ore eram ca toţi ceilalţi tratată, dialoga despre evoluţia cuvintelor, despre Scrisorile lui Cicero, despre implicaţiile iubirii la greci, despre suferinţă, implicarea zeilor în lumea oamenilor, despre soartă...cu toţi în egală măsură, însă numai eu visam la tramvai, la drumul pînă în Mănăştur, cînd iniţiam alt dialog pe marginea altor cărţi citite. Spaţiul se comprima, la fel şi timpul. Uram relativitatea aceasta. Ea cobora la staţia Calvaria, eu tot mergeam, aveam un ritual al meu protector, făceam turul Clujului cu tramvaiul de vreo 5 ori, că mă cunoşteau de la o vreme şi vatmanii, timp în care îmi continuam dialogul în minte, citeam cartea proaspăt primită, sau, provocată de discuţia cu ea pe marginea interacţiunii dintre personajele teatrului latin ori grec, începeam o lungă dezbatere în care degetul mare de la mîna stîngă era Theopropides, de exemplu, arătătorul Pirgopolinices, inelarul Charinus...sau, dimpotrivă, degetele mîinii drepte deveneau rînd pe rînd Alcesta, Iocasta, Patrocle, Antigona, Iason, Oedip, Xerxes, Dareios şi multe alte personaje, toate confruntîndu-se între ele, avînd argumente, susţinîndu-şi părerile cu impetuozitate, mîinile mele devenind agora în care aveau loc înfruntări şi dezbateri verbale, care sfîrşeau prin pocnetele repetate ale degetelor mele, frămîntîndu-mi articulaţiile degetelor rînd pe rînd, apoi, dintr-o mişcare, degetele mîinii drepte fiind intercalate cu cele ale mîinii stîngi, îmi întorceam palmele, aşa încălecate, spre înafară, întinse la maxim, urmînd o altă pocnitură de articulaţii, semn că dezbaterea publică s-a sfîrşit, la fel excursia celor 5 tururi de Cluj.
Mă aduceau mai aproape de zilele noastre toate gardurile vii pe care le mîngîiam, din staţie pînă la bloc, simţind atingerea plăcută a frunzelor, un ritual al meu, intim, încă din copilărie, pe care-l am şi astăzi, neuitînd niciodată să mîngîi suprafaţa catifelată a gardului viu, cu care uneori vorbesc, în copilărie mi se citise o poveste în care fiecare lucru din natură avea un zeu protector, ascunzîndu-se în toate cîte o făptură. Povestea era despre o nimfetă dintr-un brusture, atinsă de guturai şi, cerînd ajutorul unei gîze, sînt descoperite toate locuitoarele plantelor şi astfel, mîngîind frunzele îmi amintesc de poveste, de nimfetă, de toate nimfetele din cărţile citite, de Lolita, de guturai, de toate guturaiurile litearaturii lumii, de Hans Castorp şi guturaiul lui, iniţiez un dialog între acesta şi nostima asistentă, domnişoara von Mylendok, cu nasul cîrn, păr roşu şi ochi inflamaţi, dar îmi dau seama că tramvaiul nu mai există, că eu sînt în salon, că am diaree, vomă, dureri de stomac, febră, cefalee, fotofobie, toate neprovocate, că profesorul Hermann îmi este tată, pentru că aşa îl simt eu, şi nu-mi este tată şi mi-e frică singură, mi-e teamă să nu mă abandoneze, să nu mă refuze, să fiu din nou ostracizată şi eu, să lupt din nou, cu toate neputinţele mele emoţionale, de care-mi dau seama, dar nu le pot controla, şi atunci mă întreb dacă să-i cred sau nu cuvintele: să ştii, de aici eşti cea mai importantă, şi teama că ei ar putea muri...
Astăzi m-a abandonat. Mi-e frică. Fac tot ce-mi spune doctorul Hermann, am încredere în el, dar astăzi....voi scrie, îmi voi povesti tot, cum am murit, dar nu voi fi eu, ci o metaforă a mea, cum el a trecut pe lîngă muribund fără să încerce să-l ajute...îi va păsa că m-am omorît?
Am aruncat la gunoi toate medicamentele pe care le aveam de luat, am plîns şi-am vorbit cu William Burrough. Junky e o carte interesantă. Ar trebui citită măcar pentru stil, dar şi pentru forţa cu care este redată nebunia secolului. Îl urmăreşte moartea, pe Burrough îl urmăreşte autoritatea morţii. Îmi dă, oarecum, fiori. Dar e scrisă bine şi-i reală. Mă dezgustă Gains – „era unul dintre puţinii trăgători cărora chiar le făcea o plăcere deosebită să vadă neconsumatori care devin dependenţi. Mulţi dealeri de marfă se bucură să vadă un dependent nou din motive economice. Dacă ai un produs, e firesc să-ţi doreşti clienţi cîtă vreme sînt cum trebuie. Dar lui Gains îi plăcea să cheme puştani în camera lui şi să le facă o doză...”
Traficanţi de droguri. Dacă aş lua droguri i-ar păsa doctorului Hermann de mine? Acum cîţiva ani am cunoscut un puşti care se droga. Era un băieţel, slab, cu ochii verzi, mari şi adînciţi în cap. Îl chema Mihai, sau cel puţin aşa mi-a spus că-l cheamă. Mihai avea 10 ani şi dormea prin gări sau în canal. Fugise de la o casă de copii din Moldova. Le ura pe îngrijitoare, pentru că-l băteau. L-am cunoscut în gara din Cluj în timp ce aşteptam pe cineva din Timişoara, căruia trebuia să-i dau o carte din partea unui profesor din Belgia. Mihai a venit la mine să-mi ceară bani. Nu dau niciodată bani celor care îmi cer pe stradă, eventual le cumpăr ceva. Am intrat în vorbă cu el. Nu mi-a fost greu, de altfel, de obicei, copiii mă consideră de-a lor. N-am stat mult pe gînduri, după ce-am scăpat de carte, l-am căutat pe Mihai prin gară şi l-am invitat acasă. Îi era foame şi era puţin confuz, ochii îi erau foarte tulburi. I-am pregătit cada cu apă, şampon, l-am lăsat să facă o baie, timp în care am pregătit cartofi prăjiţi. A mîncat.
Părea un copil foarte inteligent. I-am spus că ştiu o asistentă socială, l-am întrebat dacă ar vrea să meargă într-un centru de plasament, promiţîndu-i că noi doi vom rămîne prieteni, că-l voi vizita, şi ne vom vedea des, că nu va fi singur. A fost de acord. Aşadar mi-am sunat cunoştinţa şi, ca Mihai să nu asiste la eventuale refuzuri neprevăzute, m-am dus să vorbesc din bucătărie. După jumătate de oră, timp în care asistenta socială mi-a prezentat toate schemele legale, m-am dus să-i comunic. Mihai plecase. Din păcate fugise, luînd cu el şi banii care erau pe o măsuţă. L-am înţeles. Nu l-am judecat nici pentru banii luaţi, însă îmi părea rău pentru el, ştiam că în gară sau în canal nu va găsi pe cineva care să-l trateze ca pe un copil, să-l iubească. L-am mai văzut o singură dată în Cluj, lîngă statuia Mihai Viteazu. Era cu alţi trei băieţi, cam de aceeaşi vîrstă, murdari, suflînd şi trăgînd pe nas şi gură ceva dintr-o pungă. Se drogau. L-am strigat, dar nu mi-a răspuns. Mi-a părut rău că n-am avut tăria să merg şi să-l scot din gaşcă. Dar şi ceilalţi erau tot nişte copii, pentru ei ce-aş fi făcut? N-aş fi reuşit nimic, pentru că natura mea este incapabilă să facă ceva extraordinar. N-am făcut niciodată ceva extraordinar, pentru nimeni. Cartea lui Borroughs îmi aminteşte de Mihai, copilul inteligent, cu ochii verzi.
„A sunat domnul Profesor. A întrebat cum vă simţiţi, dacă aţi mai făcut febră”, mă trezeşte din visul cu Mihai o asistentă.
Nu am nici o replică. Profesorul Hermann a sunat la clinică să întrebe de mine.
Îmi pare rău pentru povestirea scrisă, nu a lăsat niciodată să moară un om, nu e nici nepăsător faţă de bolnavi, nici nu-l interesează funcţiile, am încredere în el, cred că i-ar păsa dacă aş lua droguri, îi voi vorbi mîine despre tot ce simt, ca şi cînd aş sta de vorbă cu un tată.”
Aşa arătau alte pagini din jurnalul lui Yvonne. Profesorul sunase să întrebe de starea ei. Astfel arăta o zi din viaţa lui Yvonne, o zi descrisă chiar de ea, în etape diferite, o zi plină de spaime, nedumeriri, analize nesfîrşite, angoase tributare unei fiinţe fragmentare, împărţită între inteligenţă şi emoţie primară, care nu-şi luase febra toată ziua, noroc cu asistentele care reuşiseră să facă ceva pentru ea în acea zi, care-şi aruncase, după vizita doctorului Hermann, toate medicamentele la gunoi, dar care, spre seară era încercată de o părere de rău sau o stare de siguranţă că întrebase de ea doctorul, stări pe care le definea cu greu, şi hotărî, cel puţin pe moment, să-l asculte pe cel pe care-l vedea ca pe un tată.
Yvonne însă oscila, îi era frică să primească dragostea, întotdeauna îi fusese frică, dorea doar să ştie că există în apropiere, o dorea, dar, în acelaşi timp o alunga, apoi îşi producea singură rău, reacţii care şi le manifesta ori de cîte ori cineva îşi arăta sentimentele în alt mod decît patern, fiind cuprinsă de teama de maculare.
Nu-i putea spune doctorului Hermann, nu-i putea vorbi despre toate aceste temeri pe care nu le mărturisise nici singurei ei prietene. Avea frică de dispreţul posibil al doctorului Hermann, de ea însăşi, de ceea ce era, de duioasele fantasme din propria ei minte, se judeca, neînţelegînd ce se petrece cu ea, de ce tot ce citise, asimilase de-a lungul timpului, pălea în faţa acestui enorm hău de afecţiune care-i lipsea şi pe care o alunga. Mergea cu această aversiune faţă de ea însăşi pînă la rănirea propriului trup, şi n-o oprea nimeni, pentru că, deşi cel puţin o persoană cunoştea problema legată de teama de maculare, persoana în cauză considera că datoria dintre un bărbat şi o femeie este mai importantă decît orice. Însă Yvonne nu putea să înţeleagă aceste lucruri, neavînd nici măcar vreo dorinţă sexuală. Emoţional Yvonne era un copil.
Era a nimănui, prizonieră doar frazelor din cărţile care-o crescuseră. Nu putea vorbi cu nimeni de copilul din ea.
Şi oricum, prin oraş, cel puţin aşa vedea, se considera că ar fi mai bine pentru ea şi pentru alţii să sfîrşească, sperîndu-se, dorindu-se moartea acestei fiinţe nefericite, iritabilitatea ei să nu mai producă dureri inutile prietenilor şi duşmanilor, medicilor şi colegilor. Yvonne era percepută ca un monstru care trebuia pedepsit, corijat, în nici un caz iubit, de altfel, pentru locuitorii acestui ţinut românesc, iubirea era ceva demn de dispreţ, părinţii nu-şi iubeau copiii, ci îi vindeau, mai degrabă, pe bani mulţi ţărilor civilizate sau îi aruncau din pruncie la gunoi, călugării ortodocşi, religia oficilă, îşi exorcizau enoriaşii pînă la moarte, medicii îşi dispreţuiau pacienţii, pînă şi animalele erau lipsite de apărare în faţa acestor oameni lipsiţi de sentimente, caii erau loviţi cu bice împletite în patru funii groase, la capăt cu vîrf de plumb. Urlau bietele animale sub greutatea carelor încărcate şi sub loviturile de bici, dar cine ar fi putut să le ea apărarea, căci trecătorii priveau satisfăcuţi de spectacolul străzii primit fără plată. Yvonne nu putea să facă faţă acestor stări de fapt.
Zăcea în patul spitaluilui din Cluj, închisă în propria ei carapace în care i se cuibărise adînc ideea că ar putea fi abandonată, privind apatic spectacolul din salon, cum femeia din patul 3, care mîncase ciuperci culese din pădure, îşi rotea privirile într-o mişcare haotică, ridicîndu-se în şezut fără motiv, lăsîndu-se cu mişcări dezarticulate să cadă înapoi într-o stare letargică, bolborosind silabe fără sens, mîinile, din cînd în cînd, trecîndu-şi-le peste piept, smulgîndu-şi cămaşa, la toate acestea adăugîndu-se gemetele, apoi convulsii care-o făceau să se zbată. De pe faţa roşie a femeii, acompaniată de crize alternative de rîs şi de plîns, de secreţii de salivă care se precipitau pe marginea gurii, răsărea moartea, lungindu-şi masca hîtră pînă spre faţa lui Yvonne, care-şi astupa ochii cu palmele, pentru a nu lăsa viermele morţii să-i copleşească mintea.
În următoarea zi, însă, cînd Yvonne se trezi în patul ei din clinica oraşului Cluj, se pomeni transformată într-un vierme cu mii de picioruşe, un vierme care nu putea vorbi, în schimb ştia să plîngă, îndeletnicire învăţată din copilărie. Salonul îi păru tare straniu. Constată cu uimire că nici femeia intoxicată cu ciuperci nu mai era în patul ei, dar se linişti cînd află din comentariile asistentei de serviciu că nu a murit, deşi nici mult nu mai părea să aibă.
Revenind la starea ei actuală şi analizînd jurnalul lui Yvonne, am putea spune că trasformarea a fost progresivă, nu dintr-o dată, un factor decisiv jucîndu-l chiar spaima. În dimineaţa aceea cu greu se putu privi în oglinda geamului care era chiar deasupra patului ei, fixat în acoperişul mansardei. Descoperi un monstru cu mii de braţe, şi abia atunci îşi explică de ce nu era acceptată. Încercă să se dea jos din pat, însă o durea cumplit capul, o deranja lumina, obligîndu-i ochii să stea închişi, pielea îi devenise opacă, dar nici n-avea cum altfel să fie, de vreme ce era un vierme, doar mintea mai era ca odinioară, chiar dacă nu o proteja cu nimic.
Aşadar, Yvonne Daphné, în noua ei stare, nemaiputînd nici măcar să se mişte, de vorbit nici nu se punea problema, trezi, dacă nu un sentiment de compasiune în minţile cadrelor medicale, cel puţin curiozitate. S-au adunat medicii în jurul straniei făpturi, au fost chemaţi un nefrolog, un specialist în boli infecţiuoase, unul în boli pulmonare, fiecare agăţîndu-se de cîte un simptom al viermelui.
Yvonne Daphné era un vierme. În sfîrşit, avea starea mult dorită de cei din Cluj, necesară pentru a o zdrobi cu vîrful bocancului. „Am nevoie de voi” urla Yvonne Daphné, însă vocea ei de vierme nu se putea ridica pînă la urechile medicilor. Unul din ei, specialist în boli infecţioase, strigă Eurika! Are meningită.
„Nu-ţi aparţine ţie Eurika! Ripostă în ea Yvonne. Dacă meningita înseamnă abolirea timpului, atunci da, e meningită.”
Sub presiunea privirilor insistente, îşi închise ochii, iniţiind în propria ei minte un dialog cu cel de care se apropiase în mod excesiv, considerîndu-l „Tata Hermann”, dar pe care, în situaţia dată, era supărată, ochii aceia mulţi o făceau să-şi dorească să moară, deşi gîndul morţii nu era cîtuşi de puţin real. „Boala, îi spuse acestuia, este intervalul dintre viaţă şi moarte, intervalul meditativ, unde starea de graţie a mişcărilor biologice simultane în viaţă este aşezată în starea vegetativă şi se gîndeşte asupra acestor mişcări fiziologice, este un prag meditativ spre moarte, iar tipul de inteligenţă emoţională va înţelege întotdeauna boala, drumul spre moarte, o va iubi tocmai pentru a încerca să-şi surmonteze moartea, s-o parcurgă, însă n-o va face, pentru că va şti că aceasta este iremediabilă, ea fiind răspunsul fără răspuns. De la tine, Tată Hermann, am învăţat ce-i moartea.”
Dialogul mental cu profesorul Hermann o liniştea măcar pentru un timp, spaima că el însuşi ar putea să moară dispărea în momentul în care putea vorbi cu el, chiar şi aşa în interiorul ciudatei cutii, numită cap, imaginîndu-şi cum ar fi fost să moară ea în locul lui, era mai simplu aşa, mai liniştitor.
Yvonne văzuse mulţi muribunzi şi morţi, însă nu reuşise niciodată să înţeleagă sentimentele exprimate atît de vizibil de rudele acestora. Privise moartea, o lăsase să-i intre în ochi, dar nu lăcrimase niciodată din pricina ei, doar gîndul că profesorul Hermann, pentru ea Tata Hermann, ar putea muri îi provoca o senzaţie stranie, care-o făcea să plîngă. Era ceva nou pentru ea şi această noutate o urmărea. În nici o carte citită de ea nu întîlni o astfel de senzaţie, nu aşa cum o trăia ea de foarte puţin timp. Ştia că la greci e mult dramatism, eroism, destin, zbucium, adevăr şi dreptate, nevrotism, sublim, toate legîndu-se de moarte.
Nici o carte nu descria starea de vid, apatia în faţa morţii, tăcerea goală, a nu simţi nimic faţă de ea, or Yvonne trăise alături de moarte în hău. Asta fusese Yvonne cu puţin timp în urmă. Aflase, cel puţin aşa credea, ce înseamnă moartea.
„Legat de posibila neîntoarcere, îşi notă în jurnal, de trecerea inevitabilă care s-ar putea agăţa de Tata Hermann, mi-e frică să fiu, nu pentru că mi-e frică să mor, ci pentru că el ar putea fi angajat în mişcarea morţii, ar putea dispărea şi atunci, ca să nu mai privesc moartea astfel, o aleg, aleg moartea.
În 2002 am văzut o posibilă moarte pe coridorul clinicii. Eram cu doctorul Hermann. Mă programase pentru o rază. A stat cu mine cîteva minute, timp în care am fost întrebată despre dietă. Atunci era doar doctorul Hermann. Peste cîteva minute s-a auzit hîrîitul roţilor unei tărgi. Era o urgenţă, aşa spun medicii, o femeie. Avea în jur de 50 de ani, deşi pielea pămîntiu-galben-ciocolatie şi circumferinţa roşie a ochilor cu fire venoase vizibile o făceau să arate mai bătrînă. O mînă îi atîrna fără viaţă pe lîngă targă, legănîndu-se. Cealaltă era aşezată cu grijă pe abdomenul enorm, umflat excesiv iar la capul ei stătea suspendată de suportul de fier o pungă cu sînge.”
Yvonne observă toate aceste detalii ale bolnavei, deşi accesul spre targă îi fusese limitat. Despre femeie, aşa cum îşi notase în paginile jurnalului, credea că are ciroză, că făcuse ascită, doar trăise printre copii cirotici.
Profesorul Hermann observase şi el bolnava. Ştia limpede despre ce era vorba. În momentul imediat următor avu o atitudine umană, considerată de Yvonne a fi un gest patern, protector.
„Şi-a mărit privirea exagerat de mult, povesteşte Yvonne, înţepenind-o asupra mea, a ridicat şi accentuat peste nivelul obişnuit tonul vocii, vorbind precipitat, apoi, propriul trup l-a adus cît mai aproape de mine, împiedicîndu-mi accesul vizual la targă. N-am înţeles de prima dată reacţia şi mi-am rotit privirea să văd. Următoarea lui mişcare a fost identică celei dintîi, nelăsîndu-mă să mă uit cum moartea cuprinde lent, dar sigur un om. A fost un gest de protecţie. Era primăvara lui 2002, sîmbătă, cu o zi înainte de Paşti. Afară ningea şi ploua în acelaşi timp, eu avînd impresia că cerul sărută pămîntul, o targă cu o muribundă trecea pe coridor ca un ultim omagiu pentru viaţă, arătîndu-ne trecerea, drumul, într-o fărîmă de secundă existînd pe acest drum eu care privisem furişat, rece şi cu detaşare uşa de dincolo, deschisă femeii, şi profesorul Hermann care ştia exact ce înseamnă moartea şi care, printr-un gest protector, devenise în clipa aceea Tata Hermann. În secunda în care mi-am dat seama că-l aveam în faţă pe Tata Hermann mi-a fost frică de moarte. A fost prima mea revelaţie emoţională cu privire la moarte. Nu voiam să moară. Tata Hermann, domnul Om, nu trebuie să moară.
La întoarcere, m-am oprit din drum să beau un ceai. Locurile în cofetărie erau ocupate. La o singură masă mai exista un scaun. „E liber?” am întrebat. Mi s-a confirmat din cap. M-am aşezat. Celălalt era un tînăr cam la 30 de ani. N-aveam nici un chef de conversaţie, mai ales despre droguri, despre sevraj.
- Te-ai drogat vreodată, se interesă cel care stătea în faţa mea, înainte de orice prezentare, în timp ce-mi beam ceaiul cald.
I-am răspuns scurt că nu, fără să-i las perspectiva unei continuări a discuţiei.
„Ai putea să-ncerci.”
După jumătate de oră ajunsesem să-mi dau seama cu ce se ocupă. Conversaţia noastră, în care el vorbea, eu tăceam, lămuri şi acest aspect. În dimineaţa aceea de sîmbătă, Dorian, reuşisem în cele din urmă să aflu şi cum îl cheamă, îmi povestise istoria vieţii lui. Fusese student la filosofie în Cluj, dar renunţase de ceva timp. Nimic nu te poate învăţa şcoala, era el convins, totul înveţi de la viaţă. Schimbase pînă atunci cîteva locuri de muncă, fiind pe rînd paznic, hamal şi, de curînd, intrase în lumea drogurilor. El doar consuma, deşi cred că era mult mai mult decît consumator, altfel de ce m-ar fi întrebat pe mine dacă am încercat vreodată .
Prima lui experienţă fusese cu morfină. O primise de la un amic, medic rezident. Îmi descrise stările. La început te ia de la picioare, apoi spre spate în zona cervicală. O stare de bine absolut, de relaxare totală a trupului, abia într-un tîrziu ţi se înceţoşează mintea. Ai senzaţia că te desprinzi de propriul tău corp. Spaima şi binele se succed. Am participat la propria înmormîntare. Eram în pădurea Făget cu ceva amici de-ai mei, îmbrăcaţi în negru, cu feţe plînse, însoţind dricul în care eram eu. Pluteam. Abia după ce efectul morfinei a trecut m-am trezit din fantasmă. Am vomat. Eram trist, aveam nevoie de încă o doză, dar amicul meu rezident s-a opus.
Vii mîine în La Vita? Vezi, acolo ne întîlnim. Ce dracu, o viaţă avem!
Îmi comunică ora, strada, numărul. N-am spus nimic, nici da, nici nu, de fapt, nu deschisesem gura deloc. Nu mă interesa. Nu ştiu de ce-i trezisem interesul. Poate că, într-un fel, eram ca Dorian, cu minţile rătăcite în fantasme, doar că eu nu aveam nevoie de morfină.”
Pentru Yvonne, ziua aceea fusese una reuşită, simţise moartea. Avusese revelaţia apartenenţei la un nod uman, profesorul Hermann devenise în mintea ei Tata Hermann, datorită căruia reuşise să înţeleagă moartea emoţional, să-i fie frică pentru prima dată de ea, deşi, s-ar putea spune că, de fapt, prin adăugarea unei noi frici în universul ei mental, nimic bun nu i s-a întîmplat. Yvonne putea avea emoţii normale faţă de moarte, ceea ce reprezenta un pas înainte, dacă stăm să socotim că toate reacţiile ei erau haotice, în funcţie de împrejurările în care intra şi se simţea ocrotită – mintea ei căpătase un tată.
Dar acum Yvonne era internată, iar de simţit bine nu se simţea nici în clinică, nici dincolo de uşile acesteia. De anumite lucruri e bine uneori să nu-ţi mai aminteşti, or mintea lui Yvonne era de aşa natură construită, că-şi amintea fiecare amănunt, mai mult, situaţiile trăite erau percepute mult mai acut, despicate în multe fire şi analizate.
Nici o întîlnire nu rămînea pentru Yvonne indiferentă, lăsînd urme adînci în ea, într-un fel sau altul.
Pe Marcelo Mures, tatăl doctorului în mîinile căruia căzuse pentru prima dată jurnalul, îl cunoscuse la asociaţia scriitorilor, de fapt pe mulţi din cei care mergeau la clubul exclusivist despre care povestise Ruxandra, tînăra ei vecină, îi cunoştea sau aflase de ei din vorbele scriitorilor. Pentru Yvonne făcuse acest poet pasiune. Marcelo Mures îi propusese tinerii un proiect poetic, de a scrie împreună o carte. Yvonne se arătă încîntată, crezînd în frumuseţea proiectului, nebănuind că în gînduri Marcelo Mures nutrea altceva.
Proiectul demară. Un poem scris de unul era lăsat în plic la secretariatul asociaţiei scriitorilor pentru celălalt. Yvonne lua poemul, îl citea şi era fericită că, plecînd de la filosofia morţii, temă preferată de Marcelo Mures, putea să-l continuie, provocîndu-l pe celălalt la un joc de idei sau, datorită competenţelor ei, la jocuri poetice induse prin limbaj ludic. Alteori, îi plăcea să rupă sintagma poetică modernă şi să vină cu inserţii cît mai actuale, coborînd poezia în stradă, plimbînd-o pe la mesele restaurantelor, în faţa porţilor bisericilor, prin mîinile cerşetorilor. Îi plăcea acest joc între poezia doctă, elitistă şi gratuitatea faptelor actuale, cu neajunsurile zilnice.
Yvonne Daphné era transparentă în tot ce făcea ca o zi senină de vară cursă din penelul lui Luchian, considerînd că, în măsura în care povesteşte celei care primea plicul, Dana Prunar, despre proiect, bucuria naşterii unei cărţi va fi deplină. Nu ştia că aceasta avea ca singură şi înaltă îndeletnicire amplificarea poveştilor, confecţionarea zvonurilor. Poemele între Marcelo Mures şi Yvonne Daphné au curs preţ de jumatate de carte, Yvonne citindu-le, comentîndu-le, imaginîndu-şi măştile morţii în feluri diferite, punînd-o pe moarte să joace zaruri cu Dumnezeu, apropiindu-şi-o, stînd cu ea de vorbă seara şi ziua, urmărindu-i zîmbetul hîtru prin razele soarelui sau printre fulgii de zăpadă, unde te duci acum, o întreba uneori Yvonne, poate la tine, îi răspundea moartea tot uneori, nu ai atîtea cuvinte cît să-ţi permiţi un dialog cu mine care să-ţi ofere generozitatea de-a mă vizita, îi replica Yvonne morţii în faţă.
Pînă într-o zi cînd, uitîndu-se peste cartea care se cocea crescînd pe zi ce trece ca aluatul pentru colacii cu mac, – şi ce mult îi plăcea macul lui Yvonne! – sună acasă la Marcelo Mures pentru lămurirea unui cuvînt. La capătul firului se afla soţia acestuia, o doamnă trecută de a doua tinereţe, pe care Yvonne o respecta, deşi nu o văzuse niciodată pe la Asociaţa Scriitoriilor.
-Nu ai nimic de spus? Îi tăie femeia avîntul.
-Ba da, tocmai de aceea am sunat, răspunse naiva Yvonne. Aş dori, dacă se poate, să vorbesc cu poetul Marcelo Mures, soţul dumneavoastră.
-Aha, asta cred că vrei, dar de ce ţi l-aş da? Ştii tu ce înseamnă să fii soţie de poet?
Yvonne Daphné nu avea nici o replică, nu se aştepta la o astfel de întrebare. Nici nu ştia exact la ce se referă, dar, politicoasă din fire, hotărî să nu închidă telefonul.
-Nu ai nimic de spus? reluă conversaţia doamna Mures.
-Ştiţi, soţul dumneavoastră şi cu mine scriem o carte împreună. Dumnealui îmi lasă plicul la secretariatul asociaţiei sau mi-l trimite acasă. Eu îi citesc poemul, apoi scriu altul pe aceeaşi temă, dar în alt registru, cel mai adesea ludic şi cu variaţiuni lingvistice, din palierul limbilor latină, ebraică, greacă, franceză, engleză.. Apoi i-l trimit.
-Domnişoară, dar de ce scrieţi o carte împreună?! Ştiţi ce greu e să fii soţie de poet? Să nu-ţi spună nimic? Ştiţi că-i aduc plicurile şi i le las pe birou şi nici măcar nu ştiu ce scrieţi acolo?
-Doamnă, calmaţi-vă, sînt surprinsă că nu vă citeşte poemele. Sînt doar nişte poeme. Va fi o simplă carte. Eu am vorbit de acest proiect multor poeţi din Cluj, deşi soţul dumneavoastră îmi spunea să nu spun la nimeni. Sînt surprinsă că nu vi le citeşte!
-Vedeţi, domnişoară, vedeţi...o viaţă întreagă a trebuit să tac şi să-i accept toate aventurile.
-Doamnă, eu nu sînt o aventură, îi pot fi mai mult decît copil şi, dacă nu vă supăraţi, nu-mi permite o astfel de relaţie coeficientul de inteligenţă.
-Ce? Cum?!
-Nimic, doamnă, nimic, staţi liniştită, v-am spus, faţă de soţul dumneavoastră sînt un copil. Dacă doriţi să ne întîlnim....
-Nu, vă rog nici să nu-i spuneţi că am vorbit, doar că am crezut, mi-am imaginat...
-Ce v-ati imaginat, doamnă?
-A fost atît de grea viaţa lîngă el, cu toate capriciile lui de scriitor, cu întîlnirile, plecările prin ţară, fără să-mi spună unde se duce, fără să-mi povestească....
-Doamnă, îmi pare rău, îmi pare nespus de rău, el de fapt pare...
-Doar pare, domnişoară, doar pare. Eu atît vă spun, să vă feriţi de el. Ce nu înţeleg de ce cu dumneavoastră a început cartea? La masă nu mai am viaţă, tot de dumneavoastră vorbeşte, cît de strălucită sînteţi, chiar aşa strălucită sînteţi?
-Nu ştiu doamnă, nu ştiu, îmi pare rău dacă sînt strălucită....
-A ţipat domnişoară la mine, a ţipat....în tinereţe am fost şi lovită pentru că nu am ştiut să-l ascult vorbindu-mi de alte femei...şi acum..
-Doamnă, liniştiţi-vă, nu sînt strălucită, pentru că nu sînt femeie, sînt copil, doamnă, copil, mă înţelegeţi? Uitaţi, dacă doriţi, dacă vă linişteşte, întrerup proiectul. Nu va mai fi nici o carte...
-Faceţi asta?
-Da, doamnă, desigur.
-Sînteţi extraordinară, să ştiţi că în ochii mei contaţi foarte mult.
După această convorbire telefonică, Yvonne Daphné era tulburată. Marcelo Mures se pare că avea de fapt alte gînduri. Yvonne se aruncă pe pat şi plînse ore în şir, pentru că Mures îndrăznise să-i murdărească fiinţa doar nutrind la ea. Întinsă pe pat, cu minţile înceţoşate de supărare, Yvonne începu să-şi dea cu pumnii în propriul abdomen. Măgarul, măgarul, urla Yvonne în timp ce-şi lovea cu furie stomacul. Era singură. Pe masa din bucătărie lucea lama ascuţită de la cuţit. Îşi roti ochii prin cameră parcă pentru a trage în ea pentru ultima oară imaginea camerei plină cu cărţi. Se dădu jos din pat, se îndreptă spre bucătărie. Lama cuţitului strălucea. Lumea în care trăia era atît de murdară şi pe ea o durea asta. Mai bine să moară decît să fie mînjită. După ce luă cuţitul se roti. Gîndi că ar fi mai bine să moară lîngă cărţile ei dragi. Doar pe ele le avea. Se împiedică însă de Septuaginta şi căzu, scăpînd şi cuţitul din mînă. Înainte de straniul telefon citise în greacă Psalmii lui David şi cartea rămase pe covor. Obişnuia să-şi parcurgă lecturile pe jos, întinsă pe burtă, spaţiul era mai larg faţă de ce oferea biroul la care scria. Yvonne izbucni iar în plîns. Îl voia pe doctorul Hermann lîngă ea, sigur Tata Hermann nu gîndeşte ca aceşti oameni, avea nevoie să-i spună că nu s-a întîmplat nimic rău. Pentru Yvonne ar fi fost perfect normal să-l ştie acasă pe profesorul Hermann, să-l vadă în fiecare dimineaţă, în fiecare zi, să ştie că nimic din ziua în curs nu-i va tulbura liniştea, datorită prezenţei lui părinteşti. Asta însemna să ai un tată. Dar Yvonne era singură, ea şi copilul din ea, tulburat, care nu ştia cum să reacţioneze la cele întîmplate. Stătea pe jos cum căzuse, ghemuită; plînse pînă adormi.
A doua zi, biblioteca oraşului organiză un salon de carte pentru copii, la care fuseseră invitaţi scriitori, editori, profesori şi elevi. Cei doi, inevitabil, se văzură.
-Îmi pare rău, dar trebuie să întrerupem proiectul cărţii, i se adresă Yvonne.
-De ce, ce s-a întîmplat, ai vorbit cumva cu soţia mea?
-Da! Aşadar e adevărat tot ce-a spus ea. De ce nu i-aţi citit poemele, de ce nu aţi deschis plicurile în faţa ei, de ce nu aţi implicat-o în proiect?!
-Yvonne, calmează-te, n-o lua în seamă. A glumit.
-Nu, n-a glumit. Unui om care glumeşte nu-i tremură vocea la telefon, mascîndu-şi plînsul.
-Ei, asta-i acum, replică Marcelo Mures. Are probleme cu capul.
-Domnule Mures! Vă rog, încetaţi! Ce e mai important pentru dumneavoastră un poem sau sufletul unui om?
-Un poem, desigur, Yvonne, pentru că se adresează lumii, pe cînd un suflet e doar unul.
-Ei, aflaţi că acel singur suflet e cel din casa dumneavoastră. Pentru mine, sufletul unui om înseamnă viaţă, iar viaţa este însuşi Poemul. Despre viaţă vreau să scriu în cărţile mele, nu despre teoria poemului.
Din clipa în care-şi spuse crezul poetic, Yvonne încetă orice conversaţie cu acel om, despre care, ulterior se află că jucase dublu o viaţă întreagă, că fusese în timpul lui Ceauşescu turnător, ziua trecînd printre scriitori drept un om galant, noaptea însă intervievîndu-i pe unii în beciurile securităţii din Suceava. După revoluţia din ’89 se mută cu toată familia în Cluj, ocupînd, cu ajutorul foştilor prieteni din partidul comunist, aflaţi la putere şi în noul regim al libertăţii, funcţia de director al teatrului pentru copii. Duplicitatea şi-o manifestă în continuare, însă în alte cadenţe, dorind de această dată să-şi confecţioneze alte măşti. Yvonne însă nu putea răspunde unor astfel de jocuri subtile, cu intenţii sexuale, pentru că nu le înţelegea, se simţea murdărită şi nu ezita în a-şi face rău, lovindu-se, doar pentru că cineva îndrăznise să o folosească într-un asfel de joc, nefiind lîngă ea nimeni care să-i explice că societatea, cel puţin cea în care trăia, este deschisă spre astfel de manifestări, mai mult, sînt acceptate şi apreciate, în cazul în care nu acceptai fiind socotită proastă, în celălalt devenind inevitabil jucăria sexuală a bărbaţilor, o Dalila în variantă modernă, de vreme ce, la graniţa între civilizaţie şi patriarhat, societatea fiind condusă încă de o mentalitate de macho. Yvonne nu-i judeca, n-o judeca nici pe Ruxandra, îi părea rău de ea pentru că nu era decît o copilă, nu-i judeca nici pe cei de la clubul unde mergea tînăra ei vecină, însă nu putea să înţeleagă viaţa ca pe un joc sexual.
Yvonne nu putea privi în nici un fel o astfel de scenă, pentru că , din punct de vedere emoţional, era un copil. Yvonne nu putea înţelege, nu înţelegea decît că ar fi putut fi murdărită. Cînd un alt poet, un poet extrem de talentat al urbei, îi făcu în cîteva rînduri complimente referitor la ochii ei albaştri, complimente spuse pe un alt ton decît unul părintesc, desigur, care implică sinceritate şi siguranţă a fiinţei, Yvonne se simţi din nou vulnerabilă. Pe acesta însă îl aprecia, îi aprecia mintea şi lui Yvonne îi plăcea să discute cu el, pentru că erau jocuri intelectuale, însă nu aprecia deloc dacă se trecea peste ludicul libajului. Yvonne se simţea în siguranţă atît timp cît se jucau cu ideile, însă, dacă limitele jocului erau depăşite, însinuîndu-se altceva, atunci Yvonne devenea neliniştită sau nu-i răspundea. Dana Prunar, care nu avea alte îndeletniciri afară de zvonuri şi vopsitul unghiilor la asociaţie, încerca să născocească poveşti pe seama celor doi. Cu o oarecare ocazie, îndrăznind mai mult decît ceea ce implică bucuria şi inteligenţa jocului lingvistic, poetul Muryon îi spuse de-a dreptul lui Yvonne eu sînt bigam, nu mă deranjează să fac sex cu tine! Ochii tuturor celor prezenţi, că audienţă era din plin, se îndreptară spre Yvonne Daphné, aşteptau reacţia ei, mai cu seamă Dana Prunar căsca ochii şi gura.
În ocazii de acest gen, dar în alt cadru decît al scriitorilor, Yvonne, de regulă, izbucnea în plîns, sau l-ar fi pălmuit de-a dreptul pe împricinat, i-ar fi sărit cu dinţii în omoplaţi, sau şi-ar fi făcut ei rău. Acum, cu atîtea priviri în jur, Yvonne nu avea voie să aibă o astfel de reacţie, mai ales pentru că aflase că o tînără educată nu-i mai muşcă pe interlocutori, indiferent de situaţie, cum făcuse în copilărie.
Trebuia să cîntărească raţional totul. De la ea se aştepta o replică verbală, care nu întîrzie: foarte bine, dar ar fi incest! Rîsete, comentarii, ţi-a zis-o, Muryon, sau, aşa mă vezi tu pe mine? , Yvonne insistînd, vă repet ar fi incest!
După aceste schimburi verbale, Yvonne plecă la bibliotecă, locul în care se simţea cel mai bine, neîncetînd să bombăne pe drum scriitori inculţi, necitiţi şi perverşi! Nici talentatul poet Muryon, pentru îndrăzneala necugetată de-a o folosi pe Yvonne în jocurile lui sexuale, fără ca aceasta să-şi dorescă acest fapt, nu scăpă de reacţiile tinerei poete.
Scrise un articol despre generaţia scriitorilor care făcuseră cele mai multe compromisuri cu securitatea, despre neajunsurile societăţii postrevoluţionare, despre linguşire şi linguşitori, articol care se potrivi numai bine cu evoluţia politică din ţară, luat cu valul fiind şi poetul Muryon. Noua orientare politică PD-PNL îi oferise poetului postul de şef peste direcţia de cultură şi culte a oraşului, chiar dacă Muryon era ziarist la un săptămînal local. Pentru ocuparea noului post, Muryon avea de parcurs o bibliografie bogată, ce ţinea de legislaţie. De două ori a fost chemat la Bucureşti pentru examinare şi de două ori a fost picat, în virtutea unei mărturisiri, cum că examenul e pe bune, care avea să dea credibilitate celor ce scoseseră postul. Cum lumea culturală a Clujului e ca o scenă de teatru, la vedere, regizorul din umbră, în cazul de faţă, aceeaşi doamnă Dana Prunar, care-şi făcea cu abnegaţie treaba de a duce zvonurile în Cluj, de a le amplifica şi propaga, s-au aflat toate amănuntele, glumele şi picanteriile legate de postul de la direcţia pentru cultură şi Muryon. A treia oară, noua alianţă politică îl îndemnă pe Muryon să-şi dea demisia de la ziar, pe motivul că postul de la direcţie ar fi al lui, cu siguranţă, că merită, că e un poet talentat, că primele două examinări eşuate au făcut parte din joc, dar că acum totul e sigur.
Cînd un poet e poet cu adevărat, crede, datorită lumilor în care trăieşte, tot ce i se spune. Aşadar, Muryon şi-a dat demisia. Politica e un joc nu pentru poeţi, ceea ce înseamnă că, de mă credeţi ori ba, Muryon a fost eliminat de pe tabla de şah a culturii şi a treia oară. Cu greu reuşi să înţeleagă ce i se întîmplase. Îşi dăduse demisia şi nici postul promis nu i se încredinţă. Cîteva luni rămase în starea aceasta, pînă cînd alte jocuri, venite de această dată din partea fostului ministru al învăţămîntului, au fost inventate prin puterea unică şi absolută pe care o avea acesta asupra universităţii clujene. Mango înfiinţă un ziar la şefia căruia îl instală pe Muryon. S-ar spune că e de apreciat, şi, desigur, l-aş aprecia chiar eu, dacă n-aş şti că mutarea pe tabla de şah a culturii s-a făcut hîtru, ca reacţie a lui Mango la o răfuială mai veche faţă de decizia politică PD de a-i anihila orice încercare de-a ajunge din nou în fruntea ministerului. Muryon deveni păpuşa iar Mango păpuşarul, căci ziarul nou înfiinţat trebuia să fie sensibil la toate deplasările lui Mango, la toate prieteniile lui internetice, tinerii scribi din jurul lui Muryon, neplătiţi, fiind obligaţi să surprindă orice sforăială a domnului Mango, desigur, poleită cu aur, pentru că, în caz contrar, Mango avea puterea să-i dea afară din universitate, să le ia din bietele salarii, să le taie facilităţile, invocînd tot felul de clauze contractuale. Mango, pentru că era stăpîn pe propria moşie universitară, călcă în picioare literele, creîndu-şi propria şcoală de limbi, peste care o puse şefă pe nevastă. Acum, Muryon era noua păpuşă a lui Mango, îi dădea să mănînce, îl plimba prin ţară, îi oferise un salariu, el nu trebuia decît să scrie frumos de Mango, să se joace cuminte de-a păpuşa.
Yvonne nu înţelegea cum de un om inteligent se poate transforma în linguşitor. Abia după un timp îşi dădu seama că foame, acel simţ primar, animalic, putea transforma un om în orice, dar, Yvonne ar fi preferat să moară de foame.
Articolul despre această trasformare a lui Muryon în păpuşa preferată a lui Mango fusese publicat chiar în ziarul de la care plecase poetul.
Pentru Yvonne, poetul Muryon reprezenta un om a cărui minte sclipea, dar pentru ca genialitatea să se manifeste nu alcoolul din neuroni trebuia să vorbească, ci sprinteneala gîndirii, zburdălnicia copilăroasă a spontaneităţii, jocurile ideilor exprimate prin limbajul ludic, însă, toate acestea lui Muryon îi lipseau, ba, mai mult, dacă aceste jocuri erau condimentate cu picanterii sexuale, pentru Yvonne nici acesta nu se deosebea de toţi ceilalţi cu absolut nimic.
Întinsă pe patul spitalului, Yvonne Daphné stătea ghemuită în ea însăşi, dorindu-l în preajmă doar pe profesor, căruia îi pictă un buchet de floarea –soarelui tremurîndă, plecată în căutarea sensului vieţii, floare tulburată de ce găsise, dar plină de lumina descoperii lui Tata Hermann.

Vizualizări: 49

Nu sunt acceptate comentarii pe acest blog

Insignă

Se încarcă...

Fişiere video

  • Adăugare fişiere video
  • Vizualizează Tot

Statistici

Top Poetry Sites

© 2019   Created by Gelu Vlaşin.   Oferit de

Embleme  |  Raportare eroare  |  Termeni de utilizare a serviciilor