Ţi se pare ca aripile vântului te duc vertiginos nu se ştie încotro. Nu mai eşti o fãpturã neîndemãnaticã, neputincioasã, care se ţârãşte anevoie; Nu, tu eşti copilul Naturii!

...natura seamãnã cu o fatã frumoasã, cuprinsã de un vag fior al feminitaţii ce se deşteaptã în ea.

Inima ţi se zbate la unison cu inima ei.
Ea te cuprinde şi te strânge la pieptul ei.
Te contopeşti cu ea.
Corpul iţi devine uşor ca puful.
Asculţi cântecul unor voci tãinuite.

Pãmântul ţi se pare îndepãrtat şi mic, iar norii, care plutesc deasupra, îţi sunt apropiaţi ca nişte fraţi, şi întinzi braţele spre ei. Iar apusul purpuriu revarsã asupra infinitului o luminã misterioasã, poleind cu aur vârfurile copacilor şi trasformând îngrãmãdirile de nori într-o enormã cununã strãlucitoare.

Era clipa plinã de profundã fascinaţie, de speranţã pãtimaşã şi aşteptare. Mica mea lume se contura distinct pe fundalul cerului in flãcari, amurgul se înteţea în jurul meu, înfãşurând universul în umbre crepusculare, iar din urmã se furişa de acum noaptea.
Deasupra luminii cufundate in negurã se întind aripile negre ale noţii, iar în norii posomorâţi se topesc încet amintirile de aur despre soarele dispãrut....se aude ecoul paşilor cuiva, care ba se apropie, ba se sting în depãrtare, iar apoi se aşterne o linişte de mormânt, în care auzi numai batãile propiei inimi şi te cufunzi in somn.
Din pãdurile învãluite de o ceaţa crepuscularã privesc cum frustele petale de luminã se retrag iar oastea fantomaticã a Nopţii- umbrele întunecoase-înainteazã pe tãcute de pe malurile lumii, se mişcã cu paşi invizibili prin rogozul de pe maluri, se strecoarã printre stufarişuri şi se înalţã pe tronul de bezna, în pâlpâirea puternicã a stelelor palide ale palatului sãu fantomatic, de unde apoi împrãştie firea.

E linişte...o linişte asurzitoare...

O ultima razã mai rãtãceşte la malul marii de oglinzi...E linişte din nou.
iar când i-a venit ceasul morţii, în întunericul acela, dinspre mare se apropie o umbrã-n chip de fatã mândrã, care o ia în mânã şi o duce pe cãrãri necunoscute, şi iatã ca întunericul a fost împraştiat de o luminã radioasã, înaintea cãreia lumina zilei era ca un opaiţ faţã de soare. Şi-n aceastã iradiere divinã, razei istovite de putere i se aratã o nalucã; iar naluca era atât de frumoasã de parca ar fi vrajit-o, şi bucuria ei era atât de adâncã, precum e marea, cãreia nu i-a mãsurat înca nimeni adâcimea.
Dar nãluca a disparut, şi odata cu ea si lumina....este atât de

frig...acum...singurã...

Din spate, o atingere de foc îi cuprinde tâmplele în palme, aşa cum ţii sã nu se verse un poir, şi-şi puse gura peste gura ei, ca sã inspire ţipãtul ce-l expirã pentr-un ultim strop de viaţã, şi asemenea unui vis, raza cade într-un somn ca-ntr-un fund de ocean farã ieşire şi farã plângere...

Vizualizări: 61

Adaugă un comentariu

Pentru a putea adăuga comentarii trebuie să fii membru în reţeaua literară / la red literaria !

Alătură-te reţelei reţeaua literară / la red literaria

Insignă

Se încarcă...

Fişiere video

  • Adăugare fişiere video
  • Vizualizează Tot

Statistici

Top Poetry Sites

© 2019   Created by Gelu Vlaşin.   Oferit de

Embleme  |  Raportare eroare  |  Termeni de utilizare a serviciilor