Fragmente critice Figura lirică a lui Mircea Măluţ e una a retragerii: “ să ai reflexul retragerii / să iubeşti marginea / să nu mai aştepţi “ ( ecouri fierbinţi ). Cele trei versuri, aparent disparate, prezintă o coerenţă speculativă, care dezvoltă conceptul de noi indicat drept factor generator al acestei producţii. Întrucît retragerea , devenită reflex secund ( ţinînd de a doua natură, spirituală ), duce la cultul marginii şi conservării de sine a unui limbaj. Iar aşteptarea nu e oare suspendată prin chiar asumarea existenţei delimitate, inclusiv a celei închinate poeziei? Retractil prin sensibilitate, ca şi prin necesităţile stilistice ale creaţiei, poetul se retrage strategic în propria fiinţă, aidoma unui melc, a unei ţestoase. Nu e o “ cedare de teren “, ci o manevră a identificării defensive, o regăsire în intimitatea eului creator, ameninţat de intruziunile Celuilalt, ca şi de rumoarea, de carnalitatea excesivă, de toate aspectele contingentului cărora li se supune eul empiric: “ dacă ei sînt cei care aduc / otrava în pocale de aur // acum nu mă simt sărbătoarea nimănui / aidoma celui ce ieşea în plină / noapte sub lună / arăta cu degetul golul şi cînta // précis era un cîntec din spatele / portativului / zgomote de aur striga / marele imperiu işi retrage tentaculele / şi ar trebui să se retragă şi carnea / şi doar sînge pre sînge călcînd “ ( sînge pre sînge călcînd 0. Marginea devine obsedantă ca un factor vital al afirmării de sine a poetului

Gheorghe Grigurcu – Retragere şi expansiune în Poezie română contemporană ( vol II, pg. 93 ), Editura Revistei “ Convorbiri literare “, Iaşi, 2000.

Poet de agilităţi melancolice şi de abilităţi speculare, Mircea Măluţ a ieşit cu un debut remarcabil, chiar dacă şi-a supralicitat pe bune porţiuni gama vocalică
Al. Cistelecan: Elegia vioaie în revista Luceafărul, nr. 23, 9 nov. 1994

Al doilea volum de versuri al lui Mircea Mãluţ (nãscut în 1963, la Beclean) este o inteligentã construcţie a unui crepuscul universal. Acesta pogoarã mai întîi asupra unui enigmatic imperiu, stigmatizat de-o decadenţã ce ne-ar putea orienta gîndul cãtre Imperiul roman, dar şi de-o intemporalitate în care ne putem regãsi şi noi, desluşind în tabloul sãu întunecat prezentul şi - de ce nu? - viitorul erei contemporane, aşa cum pare a se configura: "cu asedii prelungi mã întîmpinã viitorul" (o durere cu degetele-nfipte în ziua de mîine). Socotindu-se pesemne unul din "cronicarii retraşi pe ascuns", un "chiriaş al dedesubtului", poetul face figura unui subversiv sui generis, a unui "clandestin" metafizic, ce, dîndu-şi seama cã "acum nu se mai pot scrie epopei", declarã şoptit: "în tainã fie spus noi exersãm la/ apocalipse" (tocmai acum). Sã intervinã aci şi reflexul condiţionat al experienţei dramatice la care ne-a supus Imperiul Rãului, cel totalitar? E aproape sigur cã pîrghiile conştiinţei barzilor apocaliptici ai literelor noastre postbelice, de la Ion Caraion şi A. E. Baconsky la Ioan Alexandru şi Dan Damaschin, sînt puse în mişcare (fie şi într-una involuntarã, decelabilã în mod obiectiv, în transluciditatea psihiei) de trauma produsã de flagelul în chestiune. Ca şi în culegerea sa precedentã, Mircea Mãluţ se aratã obsedat de margine. E marginea impusã prin halucinantul dirijism orwellian, o limitare crunt artificialã a condiţiei umane, menitã a o agrava pe cea intrinsecã. Marginea, în acest sens malefic, e vicleanã şi vorace, provocatoare de dezechilibruri: "ştiu cã de mult marginile mã aşteaptã flãmînde/ şi fac obositoare şi complicate calcule/ pentru fãrîmitura de echilibru" (o durere cu degetele-nfipte în ziua de mîine). O purtãtoare de veşti funeste: "tot mai triste veşti/ de la marginile imperiului/ tot mai tîrziu şi tot mai triste/ veşti de la marginea imperiului" (o spaimã nãscutã în somnul bãtrînilor bar-bari). O formã a demenţei obşteşti: "un mare azil/ prin care trece tremurînd cu o margine/ sub braţ nebunul imperiului" (trece tremurînd cu o margine sub braţ). Supusã unor margini mutilante, fiinţa care, consemnînd starea unui imperiu, posedã un indice exponenţial, e osînditã la un exil sub egida tãcerii şi a morţii, inclusiv al stingerii credinţelor. Este exilul unei populaţii împinse spre degradare, prin secarea sevelor ce i-au dat viaţã şi i-au înaripat idealurile: "aici la hotar am înţeles/ cã trebuie sã aştept/ fãrã semne prevestitoare// îmi bat valurile exilurilor în umeri/ valurile apelor moarte/ pãsãri ciudate îşi leapãdã aripile uscate/ aproapele pãsãrii mute sunt// aici la hotarul tîrziei/geme neştiutul de îmbrãţişarea sîngelui/ înveninatule înveninatule/ tu crezi cã-i rãsãritul timpului tãu// parcã aud geamãtul surd/ al unei religii murind" (aproapele pãsãrii mute sunt). Pînã şi embrionii vieţii, seminţele, se vãd hãrãzite inevitabilului surghiun: "dinspre dicţionarele tãcerii/ vin veghetorii insomniilor/ nu putem sã ne împotrivim au zis/ hotãrîrii de-a merge-n exil a seminţelor" (şi s-au hotãrît seminţele sã meargã-n exil). Acest exil misterios, decis de strãfunduri abisale, naşte, fireşte, o reacţie nostalgicã, o aşteptare.

Aşteptarea reîntoarcerii la fãgaşul originar s-ar cuveni sã fie antidotul sãu mãcar în plan afectiv, o alinare în sine. Dar ea se izbeşte de enormitatea dezamãgirii, de proporţiile catastrofice ale prãbuşirii, aşa încît e blocatã chiar în mecanismul propriu: "ce-ar putea sã se uite/ ce-ar putea sã se retragã/ ce-ar putea sã intre în secetã/ ce-ar putea sã revinã din exil// ce-ar putea sã se întîmple/pentru a ne recunoaşte cu adevãrat/ sub cerul imperiului" (ucenicul). Sub blocul întunecimilor strivitoare ale imperiului blestemat, aşteptarea devine o ecuaţie a durerii, o modalitate suplimentarã de alienare, impurificare, mortificare. Un sacrificiu surprins cu ajutorul unei tonalitãţi trakliene: "şi-o sã întîmpin/ drumurile orbite de aşteptare/ sunt cealaltã parte neterminatã/ partea a doua a durerii/ ridicînd în memorie arhitecturile strãinului/ îndepãrtat de la purificãrile anotimpului/ şi-o sã întîmpin/ drumurile orbite de aşteptare/ pe care periferiile îşi tot trimit solii/ cînd în adîncuri/ cînd în adîncuri morţii îşi împrumutã/ pe ascuns lacrimi" (strãinul îndepãrtat de la purificãrile anotimpului). Vizat apoftegmatic, viitorul nu e decît un incest: "aici la marginea imperiului/ viitorul e ca un incest al destinului" (viitorul ca un incest al destinului).

Cheia istoricã a acestui discurs sumbru ne e oferitã de însuşi autorul sãu, fapt ce ne scuteşte de suspiciunea unei interpretãri abuzive. Situîndu-se în "oarba istorie a cãrãrilor bolnave" (chiriaşul dedesubtului sunt), poetul îşi specificã în repetate rînduri mãrturia unor împrejurãri epocale, ne-o livreazã în calitate de plîns sau de coşmar al veacului, de sumã a naufragiilor noastre colective, reconstituind o spaimã mitologicã: "sîmburele de jertfã/ se rãsucise de spaimã în somn/ istoria plîngea furişatã/ goalã pe undeva/ pe cîmpurile de luptã ale imperiului/ plecatul şi-a ridicat mîna tãcerii/ la el au venit desculţe/ de s-au spovedit armele// o viaţã compusã din naufragiile noastre/ în veacul acesta ce viseazã urît/ cînd lucrurile cad cu zgomot în lucruri/ cînd se însereazã a spaimã în mit" (şi s-au hotãrît seminţele sã meargã-n exil). Însã poezia e prin definiţie plurivalentã. În cazul de faţã, ea nu ni se prezintã exclusiv drept produsul unui "cronicar ascuns", care-şi transcrie timpul zbuciumat în maniera bizantinã a douã variante (prima secţiune a cãrţii se intituleazã, insidios-oficios, fragmente din monografiile oficiale ale imperiului, a doua, cu o detentã tehnicã, dar şi moralã, fragmente din monografiile apocrife ale imperiului), ci şi ca o viziune asupra lumii în genere, adicã o lume în lume. Viciului de funcţionare a omenirii pentru o perioadã datã şi într-un spaţiu dat îi corespunde un viciu de construcţie a Cosmosului, perceput, precum la autorul Infernului discutabil, ca o înfruntare absurdã de energii stihiale. Întreg universul se zguduie, iese din ţîţîni, se rãzvrãteşte împotriva ordinii ce se presupune a-l fi întemeiat, deci împotriva sa însuşi. E o sinucidere a lumii, din pricina unei vinovãţii absconse, conţinute în principiul sãu: "în anul în care ne-a adus corãbiile/ pentru totdeauna pe cînd/ ferestrele noastre orbeau// cînd se fãcuse o furtunã/ de silabe în larg/ şi fîntînile au strigat în somn/ sãgetate de dincolo/ în noaptea aceea era lepãdarea pietrei/ arborii s-au lãsat în genunchi/ lepãdîndu-şi aripile de umbrã/ drumurile s-au ridicat în picioare/ ca nişte suliţe lungi şi negre/ rãnind vãzduhul// în anul acela care ne-a dus corãbiile/ pentru totdeauna în larg/ în noaptea fîntînilor/ ce-au strigat în somn vinovat/ sfinţii s-au desprins din icoane/ şi umblau printre noi// era noaptea lepãdãrii pietrei/ v-am spus: (era noaptea lepãdãrii pietrei v-am spus). Apocalipsa nu mai constituie doar reverberaţia unor circumstanţe databile şi localizabile, ci şi expresia unui tragism al existenţei în fondul sãu, o furioasã revãrsare de iraţional rezultatã din spargerea membranei aparenţelor. Materia vãduvitã de grai suferã laolaltã cu omul, în chip uman, într-o confuzie ce înghite disparitãţile, aşa încît nu ne dãm seama dacã omul îşi proiecteazã criza asupra materiei sau aceasta şi-o prelungeşte în fiinţa omeneascã (din punctul de vedere al evoluţiei lirismului românesc, avem a face în orice caz cu o prelungire a expresionismului optzecist): "sã stea furtunã lîngã furtunã/ sã fie noaptea înfricoşãrii pietrei/ sã aud rãdãcinile plîngînd/ sã batã ploaia din partea refuzatã// sã fie noaptea stingerii ochiului/ sã fie amiaza înjunghierii semãnãtorului/ sã fie clipa sîngerãrii unghiului/ sã fie trasã cortina frigului" (sã batã ploaia din partea refuzatã). O liturghie neagrã, a descompunerii şi pieirii, înfrãţeşte organicul şi anorganicul, veghea şi visul, vãzutul şi nevãzutul într-o demonicã "prezenţã" finalã. Tromba vitalitãţii rebele are un caracter iluzoriu, nefiind decît un act agonic: "aşa ne-a fost dat nouã/ sã ne naştem între douã cãderi/ aflaţi totdeauna în dosarele cãlãilor/ victimele necesare echilibrului// visurile noastre/ sunt insomniile gropii/ umbra îngerului/ şi confidenţii negaţiei suntem/ de la o vreme numai asfinţituri// prezenţi la ora aceea/ cînd se toarnã moartea în lucruri" (prefaţã). Mircea Mãluţ e un meditativ dens, a cãrui formaţie de matematician îi determinã ţinuta de-o eleganţã tenebroasã

Gheorghe Grigurcu – Un imperiu crepuscular în revista România literară, nr. 43, 30 oct.- 5 nov. 2002, pg. 9

Ceea ce impresionează însă la Mircea Măluţ este gravitatea, precizia şi transparenţa versului. Sugestia este aceea a mărturiilor disparate despre o lume aflată dincolo de marginea marginii, ceva în genul prozei lui Julien Gracq din Ţărmul Sortelor: undeva în provinciile imperiului / se roagă feţii în pântecele femeilor / să nu se mai nască / şi plâng neauziţi la marginea lumilor / nepregătiţi pentru acest echinox ( nepregătiţi pentru acest echinox ). Sau acest fragment din Monografiile apocrife ale imperiului, cea de a doua secţiune a cărţii: îmi bat valurile exilurilor în umeri / valurile apelor moarte / păsări ciudate îşi leapădă aripile uscate / aproapele păsării mute sunt / aici la hotarul târziei / geme neştiutul de îmbrăţişarea sângelui / înveninatule înveninatule / tu vezi că-i răsăritul timpului tău // parcă aud geamătul surd / al unei religii murind ( aproapele păsării mute sunt ).

În tot, o remarcabilă carte de poeme care sintetizează disperări, angoase şi frustrări ale unui exilat în proprie ţară. Un poet al marginii care îşi află locul său bine delimitat undeva între poetul tristelor şi cîntăreţul teritoriilor de dincolo de marginea marginii.

Mircea Petean
O carte dintr-o sută
Radio Renaşterea 1 octombrie 2002

Vizualizări: 26

Adaugă un comentariu

Pentru a putea adăuga comentarii trebuie să fii membru în reţeaua literară / la red literaria !

Alătură-te reţelei reţeaua literară / la red literaria

Insignă

Se încarcă...

Fişiere video

  • Adăugare fişiere video
  • Vizualizează Tot

Statistici

Top Poetry Sites

© 2019   Created by Gelu Vlaşin.   Oferit de

Embleme  |  Raportare eroare  |  Termeni de utilizare a serviciilor