Cuib de viespi şi rugăciuni sub ceruri prăbuşite

De la naştere la întunericul din urmă
Zilele se-adună
Precum o povară mereu în creştere.

Am fost educat să construiesc frumoase ziduri în mine,
În chiar adîncul meu tăinuit,
Ori între mine şi ceilalţi

Şi se găsea tot timpul cineva să supravegheze deasupra acestor frumoase ziduri.

Iar eu eram lăudat şi chiar promovat la încă o zi,
La încă un mîine,
La încă o mirare,
Cu atît mai mult cu cît zidurile erau mai solide şi mai înalte,
Cu cît digurile în faţa lacrimilor erau mai tari,
Cu cît uşile spre mine ori spre lume erau mai ferecate.

Pînă şi lumina care mi-era îngăduit s-o primesc
Trecea frumos şi subţire prin sitele Supraveghetorului.

Mircea Liviu a murit sub ochii mei largi deschişi,
Mircea Liviu a murit chiar de ziua lui Liviu Mircea,
Cind acesta tocmai împlinise jumătate din bucuria trecerii.

Oamenii spun că aici între munţi.în liniştitul lac
Comuniştii au înecat un sat,o biserică şi-o bună parte din Dumnezeu.
În aceleaşi ape s-a dus şi vărul meu,
Ca o plată ce se cuvine Supraveghetorului.
Noi rămînind cu toţii de cealaltă parte a zidurilor,
De cealaltă parte a mirării,
Mereu de cealaltă parte a digurilor,
Mereu sub stricta observanţă a Supraveghetorului.

Nimic din ceea ce ştiam ori am încercat
Nu l-a putut salva,
Nici durerea mea sau disperarea femeii,
Nici iubirea copilului ori bucuria lui de a fi tată,
Nimic,nimic,nimic.

Nici măcar cuvintele nu mă ajută în vreun fel să îl aduc aici,
Aici la masa asta cojită de soare
Şi să stăm de vorbă la o bere, ca de atîtea ori,
Aşa cum se întîmpla pe vremea în care
Îşi învăţa fiul să fie bărbat în faţa vieţii,
Cum se pregătea el însuţi să intre în graţiile Supraveghetorului.

Mă plimb prin lanuri de porumb încă verde,
Printre rînduri lungi,lungi,poate la fel de lungi
Ca privirea mea pierdută într-un gol fără capăt
Şi urlu în mine toate tăcerile de care sînt în stare,
Şi strig,şi urlu,şi plîng cu lacrimi pe care
Nu ţin minte să le fi ştiut cîndva.

Şi strig .şi plîng ,si mă revolt...
Şi totul se întîmplă în spatele zidurilor,
În spatele uşilor pe care nu mi-este îngăduit să le deschid,
Mereu de cealaltă parte a digurilor,
Acolo,ca un izvor ce-alimentează lacrima.

Tot timpul sub stricta observanţă a Supraveghetorului

Căruia nu mai ştiu să-i spun nimic,nimic,
Nimic altceva decît o rugăciune,
Aşa după cum am fost educat...

Şi tot ce mai simt acum,
Ca un rebel exilat cu umbre cu tot într-o oglindă
E să ies din mine ca rîul din matcă şi să mă sorb înapoi
Ca o injurie,
Nici aia rostită vreodată.

Au rămas din mine imagini şi cîteva dîre prin praful drumului,
Singur în faţa tuturor păcatelor :
Unica mea şansă de-al cunoaşte mai bine
Pe veşnicul Supraveghetor.

Deşi cuvîntul meu e un dig nevăzut,
La baza lui,
În nămolul nerostirii
Mă înnec.mă înnec,mă înnec....
Frumos,încet,tăcut şi cuminte
Aşa după cum am fost educat,
Sub ochii blajini ai Supraveghetorului.

Vizualizări: 35

Adaugă un comentariu

Pentru a putea adăuga comentarii trebuie să fii membru în reţeaua literară / la red literaria !

Alătură-te reţelei reţeaua literară / la red literaria

Insignă

Se încarcă...

Statistici

Top Poetry Sites

© 2019   Created by Gelu Vlaşin.   Oferit de

Embleme  |  Raportare eroare  |  Termeni de utilizare a serviciilor