Există o anumită imoralitate a nefericirii. Omul nefericit este incapabil să înţeleagă nefericirea altuia. El îşi asumă această enormă pretenţie că nefericirea lui este atît de importantă, de profundă, încît merită să fie luată în serios şi preferată oricărei alte nenorociri posibile, ignorînd posibilitatea că oricînd poate exista cineva a cărui suferinţă să fie mai adîncă decît a sa. Or, această maximă a pedagogiei edificării de sine este complet străină nefericitului – om egoist, care din toate făpturile se preferă pe sine, în orgoliul furibund al propriei afirmări. Căci, da, nefericirea este un act al afirmării de sine.
Acelaşi lucru se întîmplă şi în iubire. Iubirea, ca şi nefericirea, alege, numai că în ea agentul nu se alege pe sine, ci se uită pe sine în altcineva. Tocmai din motivul acesta, Zizek vedea iubirea ca pe un rău: răul de a prefera pe cineva din totalitatea unei lumi atît de pline… Teoria lui Slavoj Zizek ar avea relevanţă în măsura în care toate „obiectele” lumii ce pot fi supuse actului erotic/agapic ar fi egale, indistincte. Or nu este aşa. În iubire alegem tocmai pentru amănunte, pentru acel ceva aparent nesemnificativ – şi nesemnificativ oricui altcuiva – care pentru noi înseamnă totul şi în numele căruia ne prăvălim în acel abis al hotărîrii că din acel moment (privilegiat sau blestemat…) nu mai putem trăi ca înainte, că fără acea fiinţă viaţa noastră şi noi înşine am fi de prisos, fără sens.
Dragostea alege, dragostea preferă şi, în sensul acesta, este egoistă. Însă nu este imorală. Poate ar părea o subtilitate de prisos. Imorală ar fi, dimpotrivă, cînd – dornică de a evita egoismul alegerii care ar face-o unică şi nedreaptă (căci, da, dragostea este şi nedreaptă) – ar refuza această coborîre în concret în favoarea unei anumite specii de universalitate, mai mult sau mai puţin înţeleasă. Un prim aspect al universalităţii în dragoste ar fi cel al iubirii abstracte, generale faţă de umanitate. Nu-mi permit să mă las iubit sau să iubesc o persoană concretă, pentru că eu am un ideal măreţ al dragostei de înfăptuit. Greşeala aceasta o fac de regulă călugării şi toţi cei asemenea lor. Diferenţa dintre această „ideologie a dragostei” şi dragoste este aceea dintre samariteanul milostiv (care îl ajută pe nenorocitul aflat în nevoie) şi cei deja dignificaţi, aflaţi în orizontul select al „aleşilor”, care refuză proba concretului suferinţei în favoarea abstractului moral al Legii. La fel, adepţii dragostei universale, uită dragostea concretă.
Însă dragostea aceasta universală, care vizează omul în dimensiunea sa abstractă, ideală, uitînd concretitudinea lui plină de defecte, ratează tocmai esenţialul: situaţia lui reală. Omul este o fiinţă nenorocită iar nenorocirea nu-şi alege subiecţii în modul în care a fost ales Iov (tocmai pentru că era neprihănit). De cele mai multe ori, omul care suferă este şi cel mai plin de defecte.
Pentru a-l ajuta pe cel aflat în nenorocire, trebuie să-l înţelegi, iar pentru a-l înţelege, trebuie să-l iubeşti. Căci nu poţi să-l înţelegi pe cineva decît trăind deopotrivă nenorocirea sa prin iubire, prin identificarea cu el şi dăruirea de sine. Pentru a-l putea iubi, trebuie să trăieşti împreună cu el, în concretitudinea nenorocirii sale. Aşadar, cum aş putea să pretind că iubesc omenirea în general, că-i iubesc pe toţi, cînd nu sunt capabil să mă apropii nici măcar de unul? Proba iubirii este întotdeauna unul, realul, singularul, iar – după cum poate că ştiţi – unicitatea este o calitate a lui Dumnezeu. Dumnezeu este unul şi este iubire, iar noi cînd iubim, iubim întotdeauna unul. Aceasta este modalitatea ei de a fi. Atribut al divinităţii, iubirea îşi caută întotdeauna ţinta, tinde spre unicitate, spre origini.
Am spus că iubirea este egoistă şi că tinde întotdeauna către unul. Îl lăsăm deocamdată la o parte pe Dumnezeu; avem destule de clarificat şi printre oameni, dar vom păstra în gînd aceste două idei: că şi Dumnezeu este unul şi că el este iubire. Prin urmare, cum aş putea iubi eu umanitatea, atît timp cît nu sunt capabil să iubesc nici măcar pe unul?... Sau, poate, aş putea să mă gîndesc că e posibil să depăşesc această unicitate a iubirii şi să mă deplasez spre universal. Cum aş proceda? Probabil că începînd de la doi. Adică eu ca bărbat aş putea încerca să iubesc două femei în acelaşi timp. Între paranteze fie spus (pe care mă abţin totuşi să le pun), Mircea Eliade a încercat să descopere universalul iubirii în felul acesta. Dar vă întreb: pe baza simţului dumneavoastră comun, aţi numi iubire „iubirea” a două femei? Mă îndoiesc. Opinia mea personală este că iubirea rezistă foarte bine oricărui test al multiplicităţii, mai ales dacă ne referim la sensul tare al simultaneităţii temporale.
Cel care vrea să iubească umanitatea (şi nu omul) va sfîrşi în cele din urmă într-un dublu eşec. Negăsind omul concret, nu va găsi nici „umanitatea” pe care o presupune cu toate bunele intenţii proprii utopismului. Umanitatea?... Mă întreb dacă există vreuna.
Revenind la Dumnezeu, nu cred că aş putea susţine universalitatea iubirii Sale faţă de om, ci, dimpotrivă, aş susţine că Dumnezeu ne iubeşte la modul personal, pe fiecare în parte în maniera cea mai concretă, profitînd sau, dacă vreţi, abuzînd de acel atribut al său numit ubicuitate. Noi, nefiind ubicui, nu avem posibilitatea de a iubi cu adevărat decît o singură persoană într-un acelaşi timp al vieţii noastre. Restul nu poate fi decît rafinament al viciului. Iar a iubi universal – în felul universalităţii proprii raţiunii care a inventat conceptul de „om”, tocmai pentru a pierde omul din carne şi oase – nu se poate. De ce? Pentru cu nu iubim cu mintea, ci cu inima şi uneori cu stomacul – pînă la ulcer.
Dacă eşti un filantrop al raţiunii şi nu un zănatec al inimii, văzînd un om în nenorocire, poţi să te apropii de el şi să îl ajuţi, fără însă a ajunge la suferinţa lui reală şi la cauzele nenorocirii sale. Vei funcţiona în abstract, în felul în care funcţionează morala kantiană, fără Dumnezeu.
Susţin că morala lui Kant este o morală fără Dumnezeu. Relaţia morală cu Dumnezeu (şi cu semenul) este una a întîlnirii faţă către faţă, care se epuizează în sentiment, în iubire, în ceea ce Kant ar numi înclinaţie. Pentru Kant, are valoare morală doar acţiunea făcută din datorie, în pofida înclinaţiei. Acţiunile morale făcute din înclinaţie pot fi, cel mult, conforme datoriei. Slăbiciunea unei morale fără Dumnezeu este pierderea reperului, care este lăuntric, care ţine de iubire şi de întîlnirea faţă către faţă. Iar această întîlnire nu este mediată de lege şi de datorie, ci de iubire şi de dăruire de sine. Numai unde apare al treilea (terţul, neutrul) se poate trece de la plenitudinea relaţiei faţă către faţă la obiectivarea ei sub forma legii şi a datoriei. Legea este necesară, mai întîi, datorită imposibilităţii relaţiei faţă către faţă cu un terţ, pe care, egoist, îl exclud, dar căruia trebuie totuşi să-i ofer o garanţie. Apoi, legea este posibilă tocmai datorită prezenţei celui de al treilea, a celui neutru. Doar astfel poate fi instituită imparţialitatea, obiectivitatea. În relaţia iniţială, legea şi datoria nu sunt necesare, iubirea le este anterioară şi prioritară; în al doilea caz, o dată cu instituirea celui de-al treilea, legea devine şi posibilă şi necesară. Însă în circumstanţele unor instanţe obiective cum este statul, care în unele contexte, cum a fost cel german, a pretins supremaţia asupra individului, morala datoriei (de data asta faţă de stat) se poate transforma într-o fidelitate oarbă faţă de un mecanism al crimei. Aşadar e preferabil să lăsăm morala să se fundamenteze în iubire şi în divinitate, nu în lege şi în datorie.
Aşadar, filantropul nostru raţionalist, văzînd un om în nenorocire poate să se apropie de el şi să îl ajute, fără însă a ajunge la suferinţa lui reală şi la cauzele nenorocirii sale. Însă, dacă vrei să salvezi un om din viciu, trebuie să cobori în condiţia lui, asemenea lui Christos. Coborîrea Sa în uman este o coborîre în viciu, într-o condiţie coruptă, al cărei suprem dezechilibru este moartea. Ar fi un sofism să afirmi: „te ajut şi te suport deoarece, dincolo de nimicnicia ta, de multul şi adîncul rău în care te-ai cufundat, văd în tine omul, ideea de om, sau – ca să fim mai puţin platonici –, văd în tine proiectul divin, destinul tău hărăzit de Dumnezeu, la înălţimea căruia, nenorocitule!, n-ai reuşit să te ridici.” Ce s-ar putea replica la acest argument?... Că e ipocrit, orgolios şi, lucrul cel mai important, că pierde omul real în favoarea unei întregi teologii (raţionale) a esenţelor, iar asta îmi displace profund! Pentru mine iubirea nu e ideea de iubire, idealul, ci este (să mă ierte unii) ceva foarte concret, inclusiv sex: cunoaşterea de sine şi de celălalt în exerciţiul cel mai concret cu putinţă al dragostei, acea cunoaştere de care vorbeşte şi Biblia uneori…
A iubi un om înseamnă a coborî în abisul suferinţei sale, în abisul condiţiei sale incomplete şi a lupta zi de zi pentru a trasa o punte peste această prăpastie care se cască între şi în fiecare din noi. A iubi cu adevărat un om înseamnă a-l iubi tocmai pentru imperfecţiunea sa, în pofida ingratitudinii sale, a meschinăriei de care dă adesea dovadă, în pofida faptului că te înşeală mereu… Şi sunt multe feluri de a înşela, însă numai unul de a te situa ÎN POFIDA înşelăciunii. Abia atunci cînd ai făcut toate astea ai dreptul să crezi că dragostea ta e reală şi că merită a-ţi fi împărtăşită.
Şi iată-mă nevoit să revin asupra ideii de unicitate. Modalitatea de situare împotriva răului este întotdeauna unică, mijloacele răului sunt însă întotdeauna multiple. Răul are nevoie de varietate, la fel cum are nevoie iluzia cosmică din mitologia indiană. Dansul lui Shiva cel cu multe braţe creează multiplicitatea, pentru a oculta de fapt unicul din spatele perdelei de iluzii. Răul, în contextul culturii noastre este considerat nesubstanţial. Astfel, trebuie să se specializeze în marketing, în prezentare şi re-prezentare. Întotdeauna binele este simplu, pentru că este substanţial, fundamental şi firesc; răul însă trebuie să prindă în mrejele sale, trebuie să-şi oculteze carenţa fundamentală prin diversitate şi – dacă-mi este permis un joc de cuvinte – prin divertisment.
Fericit vei fi atunci cînd vei da de la bun început de un om care să simtă la fel ca şi tine şi, totodată, să acţioneze conform imperativelor inimii, căci dragostea va fi atunci mai mult un sacrificiu în înalt, decît în tenebre.
Dragostea luptătoare va triumfa sau nu. Există oricînd posibilitatea ca, în contra tuturor eforturilor pe care le faci, în pofida tuturor viciilor şi slăbiciunilor omului de lîngă tine, să eşuezi. Atunci nu înseamnă că ai întîlnit un diavol şi, ca atare, nu se poate „mîntui” (asumpţie extremă), ci mai degrabă că ai ales greşit. Căci, nefiind divin, se prea poate să fi ales greşit. Închipuie-ţi cît suntem de limitaţi în toate cele. Dar ca să fie clar, să ne închipuim un Dumnezeu limitat, care face greşeala de a-l alege pe diavol în proiectul mîntuirii. Atunci coboară în lumea lui, se încarnează ca diavol, îi preia condiţia şi, în pofida a tot, încearcă să-l salveze. Prea împietrit la inimă, acesta va rezista… Oare? Conform adepţilor apokatastazei, s-ar putea să nu fie tocmai aşa. Problema e aceasta: chiar dacă iertarea (in versiunea lui Origene) respectiv dragostea divină este infinită, chiar dacă îl scăldăm pe nenorocitul demon într-un ocean de iertare sau iubire, s-ar putea pur şi simplu ca el să nu o dorească, să aibă o altă agendă.
Dar iată-mă, ca om, privilegiat în faţa acestei imense tristeţi a divinităţii. Căci dacă Dumnezeu nu-l poate salva pe diavol prin iertare şi/sau iubire, nu mai există nimeni care să o facă. Pe cînd eu, ca om, dacă eşuez în iubirea mea faţă de cineva, în pofida tuturor eforturilor mele, înseamnă a) că mai există altcineva pe care pot cu siguranţă să-l iubesc şi nu trebuie decît să aştept (Dumnezeu ştie cît…) şi b) că nenorocitul care m-a refuzat poate să iubească sau să fie iubit de altcineva, la rîndul lui.
Aşadar, cunoscînd chiar extrema chenoză în dragoste (care este relativă la mine şi la resursele mele) ştiu sigur cîteva lucruri: că există oameni care pot coborî mai mult ca mine; că există oricînd şansa unei realizări prin altul; nu în ultimul rînd, că dragostea şi îndurarea infinite ale lui Dumnezeu suferă o infinită tristeţe raportată la cineva (diavolul) şi că, măcar din acest punct de vedere, merit să mă simt fericit: suferinţa mea nu este fără sfîrşit.
Nu vreau să se înţeleagă că am fi superiori prin ceva lui Dumnezeu, ci că încercarea (şi dezamăgirea) noastră este mai uşoară decît a Sa. Că suntem datori, ca oameni, să ne realizăm în dragoste. În măsura în care imitatio Christi înseamnă ceva pentru noi, suntem datori să iubim pentru a face lumea în care trăim mai bună şi a o aduce mai aproape de Dumnezeu. Iar această iubire nu este iubirea orgoliosului (care se admiră pe sine ca sine sau ca altul şi ca sine în altul), ci iubirea celui care înţelege şi suferă pentru şi împreună cu.

Vizualizări: 30

Adaugă un comentariu

Pentru a putea adăuga comentarii trebuie să fii membru în reţeaua literară / la red literaria !

Alătură-te reţelei reţeaua literară / la red literaria

Insignă

Se încarcă...

Statistici

Top Poetry Sites

© 2019   Created by Gelu Vlaşin.   Oferit de

Embleme  |  Raportare eroare  |  Termeni de utilizare a serviciilor