1
Ușa odăii s-a întredeschis ușor, ca să vadă mai întîi dacă nu doarme. O voce caldă a întrebat în șoaptă:
- Dormi ?
- Nu. Ce e ?
- Ai vizitatori.
În cameră au început să se îmbulzească oameni pe care îi vedea pentru prima oară. Depresia
în care era de săpămîna trecută și abundența de indivizi care încearcă să o readucă la normal a distrus-o complet. Ema a sărit din pat și, izbind cu putere ușa odăii, a luat-o la fugă prin coridorul lung al spitalului țipînd să fie lăsată în pace.
Simțea cum i se îngroașă venele și curînd va exploda, fărîmițindu-se în părticele de corp.. sau poate chiar în nimicuri. Căuta un adevăr absent al vieții în depresiunile infernale ce urlau animalic în jurul ei, dar creierul i s-a balonat de atîtea idei și a căzut fără cunoștință.
Dormea. Îi injectaseră un somnifer.

“Am crezut și eu o dată că viața e doar o adunătură de zîmbete și fericiri, însă acum decepţia mă hipnotizează cu privirea ei seducătoare și nu-mi mai pot întreţine răsuflarea. Mi-e zilnic tot mai dor de Ema. La spital nu i se permit vizitatori, motivînd că nu suportă întîlnirile cu nimeni. Aș putea din nou să scriu că mi-e dor.. mi-e dor.. Doamne!!! Sunt un ratat! Mi-e dor.. Mă auzi ?? Am nevoie de Ema!” . Tot mai des, Doru are contracţii violente în propria-i raţiune și în acea absenţă a luminii i s-au terminat chibritele: nu mai poate imita soarele ca şi atunci cînd exasperează eul din străfundul cărnii lui proaspete.

Nu mai merse la liceu de cîteva zile. Nu-i îngăduia inima, de fapt.. starea în care se afla.Spre seară primește un apel:
- Bună seară. Doru Costin ?
Cu o voce dezolantă, glasul din capătul celuilalt fir răspunde fără vlagă:
- Bună seara. Da, sunt eu. Cu cine vorbesc ?
- Vai, băiete, ai și uitat de mine. Sunt eu, dmnul Cristea! Țin să te anunț că va trebui să te prezinți la școală, dacă nu-ți poftește inima o exmatriculare în ultimul an de studii. Doar știi cum se face la noi.
- Da. Îmi pare rău că nu am motivat.. dar..
- Nu continua.. știu cum e.. ai nevoie doar de credința că totul va fi bine. Ridică-te și calcă ferm.
Doru tăcea. Îi veneau lacrimile și încerca să se abțină.
- Bine. Atât. Nu te rețin. Sper să te văd mîine în sala de clasă.
- Da. Seară bună.
Nu închise un ochi toată noaptea. Insomniile îl tot vînau mai des. Spre dimineață adormise pe un sfert de oră și tocmai îi suna deșteptătorul. A îmbrăcat aceleași haine pe care le purta de 3 zile. În bucătărie a băut cîteva ceșcuțe de cafea tare, apoi a deschis toate draperiile apartamentului mare, ca să pătrundă și ziua în obscuritatea ceea.
A ieșit spre liceu mai devreme decît obișnuia. Din cea mai apropiată florărie a cumpărat toate romanițele ce le-a găsit și, ajuns la spital, a rugat o soră mediaclă să-i ducă florile Emei, fără ca să-i spună de la cine-s. A plecat împlinit, căci simțea cum îl atacă frumos zîmbetul ei divin.

Era primul în dimineața ceea. Aștepta să vină cineva să deshidă clasa de română, dar timpul trecea atît de greu..
În capătul holului apare dmnul Cristea. Avea în mînă aceeași servietă neagră pe care o avea și atunci cînd intrase Doru în liceu. Era un tip fidel lucrurilor sale, la fel ca și scrisului.
- Ai venit devreme azi. Ce bine-mi pare să te revăd, Dorule. Avem timp să și discutăm cîte ceva pînă încep orele.
Intrară în clasă.
- Avem timp donCristea, dar ce să discutăm ?
- Tema pentru acasă. Viața.
Trist, Doru repetase..
- Viața..
Domnul Cristea era unul din cei mai invidiați profesori din școală. Devenise pentru elevii săi adevărat părinte. Nu-i scăpa din vedere niciun ochi trist și mai cu seamă nu-l privea indiferent. Răsărea ca un cer senin asupra problemelor din viața tinerilor și le împrospăta gîndurile cu speranța și curaj.
Cazul lui Doru era ceva mai greu. Îl știa puternic de fire și înțelegea drama din sufletul lui dacă a disperat într-atît. Au vorbit față în față timp pînă cînd a intrat o gașcă de colegi în clasă. S-a așezat atunci la vechiul său loc, care-i părea tot mai străin.
Se adunaseră toți. Începea ora.
- Azi e o zi nouă pentru a ne bucura de posibilitatea ființării. Suntem toți un trup și un suflet. Acel eu din voi a gîndit probabil mult la tema de acasă: Viața e perfecta antiteză a Universului. Să începem.
Rînd pe rînd, elevii își prezentau eseurile. Doru simțea cum îl dă în tremur. Și tocmai antiteza pe care o creau în textele lor, îl făceau să devieze de la o stare la alta.
Ideile curgeau ca dintr-un izvor nesecat.
„Uneori ai senzația că ești scuipat de viață și strangulat în abisul durerii.”. Doru a închis ochii. „Crezi că totul s-a uneltit asupra ta și simți că te asfixiezi.”. Doru a scăpat o lacrimă. „Te zbuciumi ca peștele într-un acvariu fără hrana și vrei să fugi cît mai departe de lume.” Doru plîngea.
O tăcere sfîntă a captivat încăperea. Toți priveau în golul băncilor albe și nu mai puteau gîndi ce să facă. Picuri de tristețe se auzeau parcă cum se ciocnesc de caietul de română.
Atmosfera creată și tăcerea mizerabilă îi înțepa ochii. Inima pulsa rapid și plină de frică.
Doru s-a ridicat ca o furtună de vară și a ieșit din clasă cu tot ce mai avea. În urma lui, căzuse ceva lîngă domnul Cristea. Acesta se aplecă și ridică. Între timp Lili în fugă ieșise după Doru.
Pe foaia mototolită profesorul citea un vers:
„Din carnea
fragedă
a trupului meu
palid
zvîcnesc
convulsiv
lacrimile
dorului
de tine.

Mîiinile
tremurînde
ofilesc la atingere
florile credinței,
iar talpa picioarelor mele
pictează în sur
urma care las.
Cerul
îmi înghite captiv
suflarea,
iar luna
se stinge
și rămân
fără umbră
în obscuritatea

durerii.”


Tăcerea a durat pînă au sfîrșit cele 45 de minute.

2



- Doruuuuu!
În tot liceul răsunase ecoul îndurerat care îl striga.
Lili zbura cu viteza luminii spre ușă. Nu îl mai văzuse niciodată într-o așa stare. S-a întors din România noaptea trecută și a rămas acum siderată de tot ce se întîmpla în jurul ei.
L-a ajuns abia în stradă.
- Doru, ce ai ?
- Ce am ? Nimic acum. Ema..
Lili s-a făcut albă la fața și speriată ca de tăișul cuțitului a exclamat:
- Ema! Doamne! E ceva cu ea?!
- Nu. Da. E bine.
- Doamne! Dar spune o dată, ce s-a întîmplat ?
Doru s-a așezat pe bordură și parcă șovîind a început foarte rar:
- Miercurea trecută, în drum spre casă, mașina în care mergea cu părinții s-a izbit de un camion ce venea din altă direcție. În viață a rămas doar Ema. Nu și trecutul ei. Acum nu mai cunoaște pe nimeni. Medicii au zis că probabilitatea de a-și reveni e aproape nulă. Șocul a distrus-o. Nici macăr nu am reușit să vorbesc cu ea. O țin pe somnifere. După ziua cea în care au intrat la ea rudele și a făcut criză de nervi cei de la spital nu-i mai permit vizitatori. Mi s-a spus că dacă voi încerca să-i vorbesc despre trecutul ei, îi voi provoca o stare mult mai grea. Voi apărea în viziunea ei asemeni unui dușman.. mi-e frică.. o mai iubesc..
Rămasă privind în ochii lui, Lili simțea cum îi atîrnă o piatră pe inimă. S-a așezat lîngă el. Lumea care trecea pe alături îi privea bizar. De fapt, mulți îi și cunoșteau. Vepolo era un oraș prea mic, ca să nu îi cunoști pe toți. Nimeni însă nu a întrebat dacă e ceva în neregulă.
După minute în șir cufundate în meditație, au pornit tăcuți spre părculețul părăsit din preajmă.
Lili nu era genul de fată care să creadă în eșuări. Mereu inventa ceva ca să urce spre reușită. Arăta acum exact ca și atunci cînd plănuia ceva. Era totuși tristă. Vestea a doborît-o crud probabil pentru prima dată în viață. Nu mai simțise așa ceva, dar nici nu era în firea ei să accepte un fiasco.
- Ciudat poate. Te internezi în clinică și faci cunoștință cu ea din nou. Nu te costă nimic. Sigur doar plata pentru timpul petrecut acolo și serviciile oferite.
Obișnuia să spună ceva haios, oricît de serioasă ar arăta.
- Ce-mi spui ? Întrebă ea insistent.
- Crezi că e atît de ușor ? O cunosc și am petrecut alături de ea atîta timp..
- Băiete, ce spui! Tocmai mi-ai spus că o iubești! Arată-mi! Dorința e totul ! Nu fi stupid! Te cunosc pe tine și o cunosc pe ea! Un cuplu invidiat în oraș, de ce te dai bătut ? Ești prost ?
- Și cum o fac ?Merg acolo și rog să mă interneze pentru că vreau să-mi recuceresc iubita ?
- Doru, ești atît de infantil! Mai știi treaba că bancnota ajută uneori ? Și apoi, mai au și ei o bucățică de inimă. Dacă o iubești..
- Da. O iubesc.

În seara ceea, Doru își aștepta părinții acasă ca niciodată. Intrați abia pe ușa, sări de pe fotoliu și se grăbi să-i întîlnească. De cum îl zărise, mama îi vorbi gingaș:
- Arăți mai bine azi, scumpule.
Fără ca să ezite și cu stofă de om matur întrebase rugător:
- Te-ai bucura dacă aș arăta mai bine ?
Dmna Amelia pricepuse care-i treaba și ironic continuă:
- Ai nevoie de ceva ?
- Cîteva zile internat în spital.
Auzind una ca asta și nepricepînd situația, dmnul Flaviu rîse:
- Ai mîncat pui căpiat ?
Era o vorbă specifică lui pe care o spunea atunci cînd auzea ceva ieșit din comun.
Dmna Amelia, însă, îl opri supărată:
- Taci!
- Tac. Spuse el. Ce s-a întîmplat fiule ?
- Nimic nou de atunci. O vreau a mea pe Ema. Trebuie să mă cunoască din nou.
Dmnul Flaviu rîse iar:
- Chiar ai mîncat pui căpiat ?
Înfuriat pe acesta, Doru intră în odaia lui.
Avea pe tapetul camerei scrise diverse citate, frînturi de poezii, chiar și din ale lui. Se aruncă pe pat și începu să citească tot ce-i nimerea sub ochi:

cerul..
e
însăşi
Dumnezeu”

„trecutul
are o scrumieră
numită uitare
... dar
nu toţi
sunt fumători”

„Dragule,
posesiv îți inspir
sărutările dulci
ca laptele mamei
și egoist le expir,
flămîndă permanent
de tine.”


„Dragule”... , ce mult îi mai lipsea adresarea Emei. Reciti rîndurile ei de zeci de ori. Îi dorea egoismul sărutării, privirea ei seducătoare și cuvintele poleite de toată înțelepciunea lumii. Sîngele îi clocotea sub piele. O bătaie firavă se auzi la ușă.
- Pot să intru ?
Doru gemu încet un da și pe marginea patului i se alătură mama.
- Am vorbit cu el. Mîine la ora 8 să fii gata de plecare.
Ochii i se luminară și printre buzele lui crăpate de lacrimile ce îi veneau zilele astea, rosti cu vervă:
- Vă iubesc!
Dmna Amelia avea mare încredere în el și nu mai încercă să-i descoase toate planurile. Știa că orice face e doar cu țeluri bune.
- Și noi te iubim. Noapte bună!
- Vise plăcute.
Ușa camerei se închise și Doru scrise un mesaj scurt lui Lili: „Pentru că o iubesc!”.
În cîteva clipe primi și un răspuns: “Așa te vreau!”.
Soluția pe care o alese era de-a dreptul formidabilă. Cu ajutorul lui, și Lili urma să redevină treptat prietena cea mai bună a Emei.
În dimineața următoare, totul abia începea.

Vizualizări: 14

Adaugă un comentariu

Pentru a putea adăuga comentarii trebuie să fii membru în reţeaua literară !

Alătură-te reţelei reţeaua literară

Comentariu publicat de Panzariu Andreea Geanina pe Iulie 6, 2011 la 1:31am

„trecutul
are o scrumieră
numită uitare
... dar
nu toţi
sunt fumători”  

 

foarte frumos...................

Comentariu publicat de Diana Frumosu pe Mai 25, 2010 la 2:41pm
vă mulțumesc mult de tot!
încerc să continui,
nu vreau să mă opresc aici.

mulțumesc!
Comentariu publicat de Dumitru Nicusoara pe Mai 25, 2010 la 6:24am
Aceasta mica poveste mi-a alungat umbrele de pe fata!!!! Multumesc si multe felicitari!
Comentariu publicat de Nicoleta Ionescu pe Mai 25, 2010 la 6:22am
Ai ştiut "să scrii o poveste", ceea ce puţini reuşesc şi îşi asumă. Ai fluenţă, vibraţie. O lectură plăcută.
Comentariu publicat de claudia hering pe Mai 25, 2010 la 12:56am
O lectura frumoasa,despre puterea de sacrificiu a dragostei asa cum poate ne-am dori si in viata reala,
Comentariu publicat de Constantin Grecu pe Mai 25, 2010 la 12:06am
e viaţă,e poezie,este o literatură înălţătoare şi de bun gust!

Insignă

Se încarcă...

Fişiere video

  • Adăugare fişiere video
  • Vizualizează Tot

Statistici

Top Poetry Sites

© 2021   Created by Gelu Vlaşin.   Oferit de

Embleme  |  Raportare eroare  |  Termeni de utilizare a serviciilor