Cornelia Turlea-Chifu: CEA MAI BUNĂ MĂMICĂ (Proză scurtă)

De bună seamă, pentru fiecare dintre noi, cea mai bună mămică este propria mamă. Sau, măcar, aşa ar trebui să fie. Pentru că ea, cu sufletul ei uriaş, a fost hărăzită puntea şi acoperământul nostru în trecerea dinspre nefiinţă spre această lume brutal de reală. Prima rază de iubire, primul zâmbet, prima mângâiere, prima atingere a universului, lumina noastră ocrotitoare şi călăuzitoare şi alte neasemuite metafore vin să confirme faptul că şi atunci când ridurile au năpădit-o şi părul i-a albit, ea rămâne veşnic raiul din noi, dreptul nostru de a nu uita că am fost şi încă mai putem să fim copii.

Ca educatoare, am cunoscut generaţii şi generaţii de mămici. Tot atâtea câte generaţii de copii mi-au trecut prin mână. Nu le ştiu numărul. Dar le-am cunoscut puterea de dăruire şi sacrificiu, le-am simţit de atâtea ori tristeţea, îngrijorarea şi disperarea de mame şi am fost de atâtea ori martorul împlinirilor, a bucuriei şi fericirii trăite de ele alături de copii lor. Am devenit şi eu, la rândul meu, mamă şi am simţit cum iau naştere aceste sentimente unice, cum poţi să te transformi deodată în cea mai puternică şi în acelaşi timp cea mai neajutorată fiinţă, cea mai curajoasă, dar şi cea mai temătoare, cea mai responsabilă şi mai grijulie, cea mai înţelegătoare, mai iubitoare şi mai bună, cea mai pricepută, cea mai blândă, cea mai fericită persoană de pe pământ, datorită micuţei minuni căreia i-ai dat viaţă. Aceasta este condiţia: să-i dai viaţă din viaţa ta. Atunci simţi că inima nu-ţi mai aparţine, că s-a mutat pentru totdeauna şi ţi-o asculţi bătând în trupul firav ce-şi pune toată nădejdea în tine.

Aşa credeam cel puţin, până mai deunăzi, când am ales-o dintre toate pe cea mai bună mămică din câte am întâlnit vreodată, cea datorită căreia am înţeles că aşa este natura noastră, a femeilor, însuşire care poate prinde viaţă oricând şi fără nici o condiţie. Avea trei ani şi un pic, când Moş Crăciun cel inspirat şi atoateştiutor a poposit sub bradul ei şi i-a lăsat o păpuşă vorbitoare. La început fetiţa, căci despre o fetiţă este vorba, s-a cam codit. Nu-i plăceau jucăriile zgomotoase cu baterii. A rămas însă fermecată când păpuşa a început să silabisească: ma-ma, ma-ma! A răspuns emoţionată: „aicia-i mama!”. De atunci este mămică! De mai bine de de un an. Eu am ales-o ca cea mai bună pentru tremurul cu care-şi cuprinde „copilul” în braţe, pentru tremurul cu care răspunde la chemările lui, pentru neliniştea cu care întreabă pe cei din jur, când e plecată, dacă nu cumva bebe plânge singur acasă, pentru răbdarea cu care îl hrăneşte din borcănelele goale, pentru grija cu care îl înveleşte lângă ea în pat şi-l ţine de mână până adoarme şi dacă argumentele nu sunt destule, pentru felul în care îl ocroteşte când ies la plimbare, acoperindu-i nasul şi gura cu palma spre a-l feri de norii de praf sau de fum. Împinge cu râvnă căruciorul, se opreşte la fiecare intersecţie şi verifică serioasă dacă păpuşa stă bine, dacă nu s-a descoperit, fluturând zâmbete pe chipul trecătorilor cu suflet de copil. Ori când urmăresc împreună desenele animate. Le ştie pe dinafară şi fereşte în grabă ochii păpuşii ori de câte ori se apropie o secvenţă cu vrăjitoare şi duhuri rele, ca ea să nu le vadă, să nu se sperie. Unde şi când a învăţat toate astea? O privesc fascinată şi mă întreb de ce unele mămici au nevoie de cartea „Cum să fii cea mai bună mămică din lume?”

Deşi ar părea doar un joc, nu cred să fie numai atât. Cunosc jocul copiilor. I-am desluşit esenţa în versul poetului-filozof: „Copilul râde: înţelepciunea şi iubirea mea e jocul”. L-am organizat, vegheat şi îndrumat din interior şi din exterior, după canoanele Pedagogiei, dar şi după intuiţia de moment, de-a lungul atâtor ani. De aceea spun că este mai mult decât un joc. Este o trăire intensă ieşită din străfundurile fiinţei ei, este oglinda vieţii ei afective, este reflectarea realităţii percepute de ea.

Bine ne-ai cuvântat, Doamne, când ne-ai dăruit mai întâi copilăria cea fără de griji, ca prin ochii ei curaţi să învăţăm să privim lumea, să învăţăm să iubim necondiţionat, să suferim sincer şi să avem prieteni care nu pot dărui nimic în schimb decât bucuria de a fi împreună.

Cornelia TURLEA-CHIFU
Timişoara
sfârşit de mai, 2008

Vizualizări: 43

Adaugă un comentariu

Pentru a putea adăuga comentarii trebuie să fii membru în reţeaua literară / la red literaria !

Alătură-te reţelei reţeaua literară / la red literaria

Insignă

Se încarcă...

Statistici

Top Poetry Sites

© 2019   Created by Gelu Vlaşin.   Oferit de

Embleme  |  Raportare eroare  |  Termeni de utilizare a serviciilor