Ştii cît de tare se aud ţînţarii cînd eşti nebun?
Cînd e noapte.
Cînd între tine şi viaţă e doar marea.
Cînd între tine şi mîine e doar marea.
Ştii?
Ştii?
Ştii?

Uite, n-am de ce să mă prefac, n-am de ce s-o dreg, ţi-o spun în faţă: mi-am băgat picioarele!
Sincer!
Adică vreau să ştii că îmi dau seama de asta, sînt conştientă, a dracu' de conştientă, mai ales că a trecut atîta timp de atunci. Mi-am băgat picioarele cît am putut de tare.
Pentru că trebuia să urlu şi nu puteam.
Pentru că trebuia să rup din mine bucăţi şi din toată lumea asta bucăţi să rup. Şi nu puteam.
Pentru că nu era cinstit ce s-a întîmplat, pentru că nici o moarte nu este cinstită şi pentru că nu mă aşteptam.
Şi pentru că doare Fab.
Doare al dracului de tare.
Iar eu trebuia să tac.
Să închid ochii şi să închid lacrimile.
Înţelegi Fab?
Înţelegi?
Lumea, ştii şi tu cum e, se uită la tine, spune că te înţelege, îţi pune mîna pe umăr şi te întreabă dacă vrei un pahar cu apă.
Şi tu taci fiindcă ştii că nu au cum să înţeleagă şi că apa nu ajută şi că nimic nu ajută uneori.
Înţelegi Fab?
Îţi spun toate astea acum ca şi cum mi le-aş spune mie, deşi eu le ştiu pînă la os, pînă dincolo de os le ştiu. Nu ştiu de ce ţi le spun dar o fac.
Pentru că, atunci cînd se întîmplă aşa ceva, şi te trezeşti deodată singur, singurul lucru valabil pe care mai poţi să-l faci este să-ţi bagi picioarele.
Aşa că asta am făcut.
Ţin minte perfect.
Era miercuri.
M-am dus la ore ca de obicei, am încercat să zîmbesc (tot ca de obicei), am predat rahaturile alea pe care le predau şi luni, şi marţi, şi joi.
Am făcut tot ce făceam de obicei.
Cafeaua de dimineaţă.
Apoi melodia nr. 7 din CD player.
Apoi Cancelaria.
Apoi trîntitul catalogului.
Apoi zîmbetul afişat pentru Monica. Şi zîmbetul pentru Cătă. Şi pentru Ioana. Şi pentru 25 de studenţi imbecili.
Înţelegi?
Am făcut tot.
Absolut tot.
Inclusiv tăcerea.
Seara însă am cedat.
Nu ştiu de ce. Sau ştiu, şi tu ştii, dar...
Am intrat deci în casă, mi-am aruncat cheile pe fotoliu şi haina şui în cuier, m-am descălţat, am dat jos ceasul de la mînă şi am privit urma ce mi-o lăsase pe încheietură şi am intrat în baie, ca să mă demachiez.
Şi, în clipa aia, trecînd prin umbra dormitorului, privirea mi-a căzut pe patul ce mai păstra încă urma trupului lui. Trecînd prin umbra dormitorului, privirea mi-a căzut pe perna ce mai păstra încă urma mîinii lui.
Înţelegi?
Înţelegi Fab?
Înţelegi că nu puteam decît să încerc să dizolv într-un fel nenorocitul ăla de nod ce mi se pusese în gît.
Şi să închid ochii.
Şi lacrimile.
Şi să-mi bag picioarele cît de tare pot.
Înţelegi Fab?

Mailul l-am găsit dis-de-dimineaţă.
Scurt.
Concis.
La obiect:
„Check with the Embassy in Bucharest and see what they need from us in order for you to come to live here. We will provide whatever is asked of us.“
Nu am vorbit despre asta decît cu Mairam, la prînz, cînd am ajuns la ea.
Zice, fato, dacă primeam eu asta eram deja acolo.
Şi am plecat.

Avantajul în momente d-astea este că toate dispar.
Ai avut un „Ford“ care ţi-a plăcut, cu care ai umblat la mare ori la munte ori în care ai făcut dragoste la Viena, pe timp de ploaie. Nu îl mai ai. Şi-ţi spui atunci: Ei bine, ţi s-a părut, fato. Ţi s-a părut! N-ai avut nici un „Ford“.
Ai avut brăţara aceea din chihlimbar, luată de el atunci cînd v-aţi cunoscut, la festival, la Sighişoara. Ei bine, te asigur eu că nu ai avut niciodată nici o brăţară. A fost doar o părere. Un vis.
Ai atins ziduri şi ai primit cîndva braţe întregi de margarete? Eşti sigură? Eu nu aş fi atît de sigură!
Vezi... e simplu.
Asta te învaţă moartea.
Că ţi s-a părut.
Şi, odată învăţată chestia asta, nu prea mai ai ce regreta.
Odată învăţată chestia asta nu mai rămîne decît scara ce duce spre vapor.
Şi o treaptă.
Şi apoi alta.
Şi alta.
Şi alta.
Şi apoi marea.
Şi geamantanul de lîngă sandalele tale roşii şi de lîngă fusta maro cu buline şi flori de hîrtie.
Geamantanul cu tot ce ţi s-a părut cîndva că ai avut.
Amintiri.
Atît.
Asta te învaţă moartea.

Maria a fost cu ideea. Ştii tu, un soi de petrecere de adio, aşa înainte de plecare.
Nu prea aveam chef dar m-au luat fetele pe sus aşa că, am vrut sau nu, m-am lăsat tîrîtă pînă la KFC-ul ăla din Romană. Singurul loc unde găsisem o masă liberă pentru 7 ţicnite.
Înîti au fost cadourile (o agendă „Colour“ cu un text tipic idiot dar funny – „I write better than Dante“ de la Diana, eşarfa de la Mike, portofelul cu buze de la Maria, un creion imens, pink şi înnodat la un capăt de la Vio / Radu, trusa de farduri de la Nico şi petala – da Fab, exact cum ai auzit, pe-ta-la – de iris de la Doria).
Apoi a fost umplutura (vorbărie, îl mai ştii pe Mihai, da fato, s-a căsătorit cu cretina aia, serios, da, să mor io, cînd, nu ştiu, acu' vreo două luni, m-am văzut eu pe Victoriei cu el şi era şi a lui, şi aveau şaibele pe deget, porţiile de aripioare picante, paharele de Pepsi, cele 6 ore trecute etc. etc. etc.)
Şi apoi sfîrşitul (să nu renunţi şi să nu cumva să aud că şterg ăia pe jos cu tine, ai înţeles Eve, că altfel să dea dracu' dacă nu fac un drum pe jos pînă acolo ca să-ţi pocesc mutra – asta a fost, desigur, Dia –, apoi lacrimile lui Nico, apoi îmbrăţişările – Mike & Doria, şi apoi Maria cu nebunia ei spusă printre zîmbetul înlăcrimat – să-mi trimiţi o vedere, măcar una, cît de mică, plizzzzzzzz)
O zi care se dorea frumoasă.
O zi ceva mai puţin tristă decît viaţa.
O zi în care am închis uşa unui oraş.

– Mîine cred că vom ajunge...
Tac.
Ochii închişi şi vîntul şi noaptea mi-e de ajuns.
În stînga mea, un balansoar hîrjindu-se de punte.
Tac.
De undeva, din cabinele de jos, se aud glasuri isterice de copii. Şi rîsete. Şi o minge cu palmieri izbind geamul.
Asta înseamnă că este vreo 11 noaptea.
Asta înseamnă că, în cinci minute, hai, maxim şapte, doamna Wolf şi bătrînul ei decrepit îşi vor face apariţia pe punte.
Întîi voi auzi – prima dată încet, apoi din ce în ce mai clar, bastonul ei izbind scările de metal şi puntea. Apoi voi simţi mirosul lui de lavandă şi, în dreapta mea, voi ştii atunci că cele două balansoare sînt pregătite. Întîi pentru doamna Wolf. Apoi, după ce domnul Wolf îmi va şuiera amabil, domnişorică, eşti drăguţă să îmi ţii şi mie puţin cupa asta – paharul cu salata de fructe – şi după ce îşi va scoate tacticos haina şi o va împături pe mînerul scaunului, cupa se va topi din palmele mele şi ăsta va fi semnul că şi celalalt loc a fost ocupat.
Asta înseamnă că este vreo 11 noaptea.
Nu.
Deja 11 şi 6.
Domnişorică...

În definitiv un vapor nu este decît un bloc.
Apartamente, bucătării, garsoniere, colo jos un restaurant. Vecini faini, gagici în bluze mulate şi galbene şi fuste de-o palmă dezvelind picioare aiurea, copii cu rîsete isterice, babalîci...
De toate...
În definitiv un vapor nu este decît un bloc.
De ce dracu să mă mire atunci ritualul ăsta ce se desfăşoară, zi de zi, noapte de noapte?
De ce să mă mire că am ajuns să ştiu ora exactă cu ochii închişi doar după cupa cu salată de fructe a unui şvab?
De ce să mă mire că, în momente ca ăsta, nu îmi mai arde nici de ce naiba o să găsesc la sosire, nici de ce am lăsat în urmă.
Nici măcar de vederea Mariei nu mai am chef.
Serios vorbesc Fab!

– Mîine cred că vom ajunge...
Între doi bătrîni parfumaţi pînă la Dumnezeu cu lavandă pentru a acoperi mirosul de medicamente şi o voce necunoscută din noapte tu ce ai alege?
Exact.
D-aia îmi întorc privirea spre stînga.
– Mîine cred că vom ajunge...

Am noroc.
Vocea n-are chip. Sau are dar e topit în noapte.
Am noroc, îmi spun, fiindcă – uite aşa – probabil şi eu voi fi topită în noapte pentru el.
Am noroc deci.
Două voci, pe două balansoare, pe o punte.
Şi marea.
Două voci.
Adică tot ce rămîne din două trupuri.

– Căpitanul speră să nu avem întîrziere. Cică pe la vreo şapte o să fim deja în port.
Ascult vîntul.
Apoi.
– Aţi mai fost acolo?
O clipă de tăcere.
– Nu. De fapt... Nu. Acolo nu.
Zîmbesc.
– Dumneavoastră?
Eu? Ce întrebare idioată, auzi la el...
– Nu. Nici eu.
– Se spune că e frumos. Foarte frumos chiar.
Tac.
– Mi-au tot povestit amicii. De fapt aşa m-am hotărît să pornesc la drum. Ştiţi, în port, la Lisabona, să ajungi pe vasul ăsta era un vis... Toţi îmi spuneau: Îţi dai seama, imediat ce o să cobori o să vezi diferenţa frate. Nu e ca aici. În primul rînd nu e mirosul ăsta de sărat şi de peşte şi de timp putrezit în mare. E altceva.
Unghiile mele sculptează noaptea şi pînza balansoarului.
În dreapta mea mirosul de lavandă pune pe punte fosta cupă cu fosta salată de fructe.
– Se spune că acolo, imediat ce cobori, găseşti ce vrei. Ştiaţi?
Îl aud dar nu mi-e gîndul la el.
– Ştiaţi?
– Ce?
– În port. Cum cobori. Cică sînt unii care te iau uite aşa de mînă şi-ţi dăruiesc fel şi fel de chestii. Cică aşa, de bun venit. Aşa mi-a spus mie unu', Raul, în cunoscusem la docuri, era bătrîn săracu' dar mintea îi mergea brici. Cică el fusese aici. De fapt tot portu' ştia, d-aia îl şi priveam oarecum aşa, cu respect. Raul cel care s-a întors din Lauras. Pentru noi era ceva... Mă rog... Aşa... Şi Raul ăsta mi-a povestit odată, de fapt nu numai mie, la mai mulţi a spus, că eram vreo doişpe la masă, zice, dom'le, cum cobori în port, în Lauras, nu e ca aici, la noi. Nu pute a peşte. Nu pute a sare. Nu. Nimic din toate astea. Vezi dom'le numai lumini. Chiar şi ziua de ajungi, tot lumini vezi. Fel de fel de firme luminoase. Peste tot. Jur. Aşa... Şi, cum cobori de pe vas, vin unii, cică sînt înalţi, înalţi tare de tot, şi îmbrăcaţi în frac. Şi zîmbesc. Şi se apleacă aşa, uşor, spre tine, şi te iau de mînă, şi-ţi spun pe nume. Să mor eu de nu spunea aşa Raul. Se apleacă şi-ţi spun pe nume. Nu e nevoie să le spui tu cum te cheamă. Ei ştiu. Ştiu tot. Şi, după ce te iau de mînă, spun aşa, fiecare pe limba lui, dacă eşti român pe româneşte spun, dacă eşti rus pe ruseşte ori de eşti chinez ştiu lmba aia îmbîrligată a lor, aşa, spun Bine aţi venit, şi aruncă aşa, asupra ta, baloane colorate din săpun. Mă rog, cred că din săpun or fi, nu ştiu exact. Că cică îs colorate şi aşa, ca de săpun, de poţi să le spargi. Vin şi aruncă baloane verzi sau roşii sau pepit, serios, cică au unele şi în pătrăţele, alb cu negru sau roşu cu verde, şi, după ce le aruncă, alea cînd se ciocnesc de umărul tău ori de nas ori de gene se sparg. Fac poc. Şi din iele ies arome. Scorţişoară. Sau mosc. Sau pepene galben. Mă rog... fel şi fel de arome...
Ştiaţi asta?
D-aia zic că nu-i ca la noi. La noi, la Lisabona, abia de îţi dădea unu' o hartă d-aia gratis să nu te rătăceşti naibii prin oraş.
Nu că-i fain?
Tac.
Vocea se ridică.
– Mă duc puţin pînă la bar. Vă aduc ceva?

Ştii cît de tare se aud ţînţarii cînd eşti nebun?
Cînd e noapte.
Cînd între tine şi viaţă e doar marea.
Cînd între tine şi mîine e doar marea.
Ştii Fab?
După toate lunile care au trecut şi după toate nopţile care au trecut şi după tot ce probabil trebuie să mai vină peste mine iată-mă aici, la mii de kilometri de tine şi de Maria şi de Doria. La mii de kilometri de el. De patul ce i-a păstrat urma trupului şi de perna aceea. Perna noastră.
Iată-mă aici, în blocul ăsta aşezat pe strada asta infinită de apă, printre babalîci idioţi şi copii isterici şi poveşti cu baloane colorate ce o să mă aştepte în Lauras, mîine la şapte fix.
Nu-i penibil?
Sigur că este!
Nu-ţi vine să o iei razna?
Sigur că îţi vine!
Ştii cît de tare se aud ţînţarii cînd o iei razna Fab?
Sigur că ştii!

– V-am adus puţin vin. Altceva nu mai aveau.
Mă ridic. Mulţumesc, îmi vine să-i spun.
– Mulţumesc.
Vocea zîmbeşte. Adică bănuiesc că asta face. Adică sper că asta face.
Vocea zîmbeşte.
Cîţiva paşi pe punte.
Apoi.
– Şi astea. Sînt pentru dumneavoastră!
Degetele fosforescente ale vocii îmi întind un buchet de păpădii.
– Pentru mine?
– Da. M-am gîndit că vă înviorează.
Ce idee...
De unde dracu' a găsit păpădii aici?
Ce idee.
– De unde...
– Nu contează...
Întind mîna spre buchet dar mă opreşte.
– Nu. Nu aşa... Priviţi.
Mîna lui mă prinde uşor de cot.
Un pas.
Încă unul.
Balustrada rece.
– Priviţi. Uşor...
Ridică buchetul spre mine.
– Răsuflaţi...
Miliarde de scîntei în noaptea violet.
Şi marea.
– Aşa se primeşte un buchet de păpădii!
Zîmbesc.
Pentru prima dată după aproape un an.
Zîmbesc.

A doua zi nu l-am mai văzut.
E drept că, după toată noaptea aia dementă şi după poveştile lui m-am simţit ca de plumb şi am zăcut în pat pînă aproape de ora trei.
Apoi am ieşit dar la masă nu l-am zărit şi nici după, cînd a început siesta pe punte.
Abia seara, cînd am ajuns la Lauras şi mi-am luat geamantanul şi număram cu grijă scările (ştii tu Fab că am un talent teribil să vin drept în nas de aiurită ce îs dacă nu mă uit pe unde calc), cînd am dat deci să cobor, mi s-a părut că îi aud vocea.
Jos era un soare teribil şi, sinceră să fiu, cu geamantanul pironit de picioarele mele infinite pentru o clipă m-am uitat în jur, poate îl recunosc pe undeva.
A fost însă doar o clipă, atît cît a durat pînă am simţit o mână greoaie pe umăr şi am văzut o namilă, îmbrăcată în frac, aplecîndu-se spre mine şi şoptindu-mi printr-un zîmbet straniu:
– Eve? Bine ai venit!

Vezi tu Fab, aş fi avut atîtea altele de istorisit de cînd am ajuns aici...
Nu ştiu de ce ţi-am spus tocmai povestea asta...
Poate fiindcă unii oameni îţi rămîn în suflet.
În trup.
Pe limbă.
Ca fulgii dintr-un buchet de păpădii.
Ca o amintire.
Ca un gust.
De „Cavit“.
Sau de „Lacovo“.

Vizualizări: 27

Adaugă un comentariu

Pentru a putea adăuga comentarii trebuie să fii membru în reţeaua literară / la red literaria !

Alătură-te reţelei reţeaua literară / la red literaria

Insignă

Se încarcă...

Fişiere video

  • Adăugare fişiere video
  • Vizualizează Tot

Statistici

Top Poetry Sites

© 2019   Created by Gelu Vlaşin.   Oferit de

Embleme  |  Raportare eroare  |  Termeni de utilizare a serviciilor