E simplu.
Întîi vom inventa o poveste.
Apoi, cînd toţi vor începe să o creadă, o vom uita.
E simplu!

Bucătăria este mică şi caldă.
Bunica este şi ea mică. Şi caldă.
Mă trezesc deci deodată într-o astfel de clipă colorată. Şi clipesc. Undeva, dincolo de masă, dincolo de făină şi de sucitor şi de coaja rasă a trei lămîi, este fereastra. Şi lumina aurie. Şi bunica.
Mă trezesc într-o astfel de clipă colorată. Clipesc aşa cum ai clipi cînd te trezeşti din somn şi îţi netezeşti în grabă pijamaua cu buline albastre, ştii tu, ca în clipa aia cînd îţi treci repede mîna prin păr cu degetele răsfirate în loc de perie şi îţi cauţi iute papucii şi te ridici.
Clipesc ca şi cum abia m-am trezit şi am picat cine ştie de unde exact în odaia asta ca un dormitor cu aşternuturi din făină şi perne de lămîie.
Miroase a cozonac şi a cuptor încins.
Nasul îmi ajunge doar pînă la tăblia mesei şi ştiu că am ochi imenşi şi tocmai de aceea caut să nu pierd nimic din ceea ce se petrece în jurul meu.
Nasul îmi ajunge doar pînă la tăblia mesei. Doar pînă la batoanele de scorţişoară. Doar pînă la sticluţa cu rom din care se presară picături pe aluatul în formă de inimă. Pe aluatul în formă de pară. Pe aluatul în formă de cozonac.
Caut să nu pierd nimic din ceea ce se petrece în jurul meu.
Nici măcar stropul de făină cu care bunica mă binecuvîntează pe nas.
Nici măcar zîmbetul bunicii.
Nici măcar coaja unei jumătăţi de nucă pendulîndu-se pe colţul mesei.
Nu.
Nici măcar coaja unei jumătăţi de nucă pitită acum în pumnul meu.
Bucătăria este mică şi caldă.

O zi infernală.
Dimineaţa, pe la vreo 6, sună Dana. Tîmpeniile ei obişnuite. Uitasem că este marţi şi că o să-şi facă numărul săptămînal, aseară am ajuns frîntă acasă, am ronţăit un baton de ciocolată şi m-am băgat în pat aşa că am uitat să-mi închid telefonul.
Îţi dai seama că dimineaţa s-a dus naibii tot somnul meu.
Deci...
La ora 6 a sunat Dana. Cum cu ea nu prea scapi fără cel puţin 48 de minute de Îhîm şi da, sigur, te înţeleg, cred că ai priceput că, pînă la vreo 7 fără zece numai aşa am ţinut-o.
Apoi, ca de obicei, cu cel mai idiot chef posibil, echiparea şi la drum.
La 8 juma' am fost la birou.
Marc nu venise aşa că, într-un fel, am răsuflat uşurată. N-aveam chef de morala lui şi am putut să moţăi în linişte printre vrafurile de dosare şi pachetele de ţigări goale.
De fapt habar n-am de ce îţi spun toate astea, oricum zilele mele sînt toate la fel.
Mă rog...
Ideea e că seara, cînd am ajuns acasă, Dan mă aştepta în faţa blocului.
Ştii, mutra aia a lui fericită de cîine plouat.
Îmi adusese nu ştiu ce revistă, taman îi apăruse cronica (nu foarte amabilă, dar să trecem) şi, probabil ca să aibă unde să-şi plîngă de milă, trăgea de mine să facem un drum la „Cross“. E adevărat, eram lihnită de foame, dar n-aveam nici un chef să mai bat iarăşi oraşu' pînă la dracu' în praznic ca să halesc ceva.
Aşa că i-am propus o remiză şi am urcat la mine.
A aruncat şapca în cuier şi revista aia idioată în coşul pisicii şi apoi s-a aşezat pe canapea cît timp am rezolvat eu cu bunul de tipar şi cu ultimele telefoane ale zilei.
Apoi, ca să-l dezlipesc de pe telecomandă, i-am aruncat aşa, în timp ce-mi dădeam jos cerceii:
– Fă şi tu comandă de ceva haleală!
Se făcea că nu aude nenorocitu'. Aşa se întîmplă mereu, cînd dă cu ochii de vreun program uită şi cînd s-a născut.
L-am fluierat aşa cum fluieri un fault făcut ca la carte şi, cînd s-a trezit, i-am repetat.
– Ce vrei? zice.
– Orice... Nu ştiu. Descurcă-te!
– Chinezării?
Nenorocita aia de brăţară ce nu mai vroia să coboare de la încheietura mîinii.
– Orice.
– Păi spune...
– Am zis. Orice. Indiferent cît de idiot. Să avem cu ce serba marea cronică din marea revistă...
Mi-a aruncat o privire d-aia gen du-te-n mă-ta dar nu l-am băgat în seamă.
Un semn.
– Banii sînt acolo, lîngă cărţi!
Apoi.
– Eu fug la duş! Vin repede.

Ca un ritual.
Cum pregătesc preoţii oficierea.
Exact aşa.
Încet.
Întîi îmi ciufulesc părul şi îmi spun că da, ar cam trebui să mai arunc ceva culoare roşie pe el că a început să dea semne de oboseală.
Apoi mă întorc încet şi dau drumul la apă în cadă.
Apoi mă întorc încet şi îmi binecuvîntez faţa cu cîteva doze serioase de apă rece.
Apoi mă privesc în oglindă.
Sau oglinda priveşte în mine.
Mă rog...
Douăzecişişapte de ani.
E o cifră mişto. Ar fi şi mai mişto dacă nu s-ar referi la ani. Să fie aşa... cum să-ţi spun... uite: douăzecişişapte de culori. Sau douăzecişişapte de străzi. Sau douăzecişişapte de de moduri de a săruta. Şi în alea douăzecişişapte de moduri de a săruta să fie douăzecişişapte de poveşti şi douăzecişişapte de fete cu părul roşu şi piercing în nas încercînd să nu verse nici o lacrimă pentru cele douăzecişişapte de renunţări. Pentru douăzecişişapte de despărţiri. Pentru cei douăzecişişapte de prinţi idioţi.
Da... e o cifră mişto.
Şi da... nu am nimic împotrivă să fie şi douăzecişişapte de ani.
Mă rog...
Apoi îmi privesc palmele şi unghiile iar unghiile mele îmi şoptesc că vor alte haine şi alte culori. Mai tîrziu, le spun, mai tîrziu. Dar ele nu mă cred şi-atunci sînt nevoită să le promit fiindcă ştiu că mă ţin mereu de promisiunile făcute. Şi-atunci îşi spun una alteia Maria ne-a promis şi sînt bucuroase de noile lor culori şi de noile lor haine ce vor sosi curînd-curînd. Şi tac. Pentru că Maria le-a promis.
Iar Maria se ţine mereu de promisiune.

Cada nu este decît un ocean.
Un ocean cu apă clocotind de aşteptare.
Un ocean cu cu peninsule din carne şi falange.
Un ocean cu insule de sîni violet, cu aromă de lavandă.
Cada nu este decît un ocean.
Undeva pe acest ocean este Arca mea din coaja unei jumătăţi de nucă.
Poate că vor veni viscole şi furtuni sau poate vom prinde timp fain, să stăm pe punte şi să bîrfim popoarele lăsate în urmă, amintirile de pe mal. Ori poate se va alege praful de tot şi o să ne odihnim pe fundul de fontă al acestui ocean.
Habar n-am.
Ştiu doar că e de ajuns să închid ochii pentru ca totul să fie bine.
Ştiu doar că este de ajuns să închid ochii pentru ca ziua să poată începe.
Ştiu doar că este de ajuns să închid ochii ca întreg echipajul de pe Arca mea să rostească în cor: Da, Maria, ai dreptate, ai ştiut cum trebuie umplută o Arcă!

Dimineaţa Marc ne va da trezirea.
Neaţa fetelor, hai, gata cu trîndăveala, afară e timp frumos, o minune să călătoreşti aşa, fără probleme... Gata, jos din pat şi pe punte. V-am pregătit un mic dejun pe cinste.
Eu, ştii tu cum fac, o să mă ridic aşa, ca de obicei, într-un cot şi o să o privesc cu ochii abia mijiţi pe Elena. Şi Elenei o să i se rupă-n paişpe de mine şi de micul dejun şi de ce soare şi ce mare e marea şi o să se întoarcă pe partea cealaltă.
Aşa că voi apela la perne şi la scoală naibii odată dacă nu vrei să murim de foame şi, după exact 28 de minute, o să ne înfăţişăm, tăcute, fragede, pline de lehamite, la masă.
Şi vom ronţăi dovleac şi sărmăluţe de peşte-spadă.
Şi vom sorbi vanilie din cioburi de nuci de cocos.
Şi voi povesti cum făcea buna mea cozonac şi cum ningea cu făină pe nasul meu.
Toate astea în timp ce voi hîrjoni pisoiul albastru pentru care, desigur, mă certasem cu Marc juma' de an fiindcă n-aveam nici un chef să-l abandonez în idiotul ăla de apartament cît timp vom hălădui noi pe mările şi oceanele lumii.
Toate astea în timp ce Elen va dresa stoluri de pescăruşi învăţîndu-i să spună Bună dimneaţa Arcă a Mariei!
Toate astea în timp ce, fericite, vom aştepta noaptea.
Şi stelele.
Şi tot ce mai trebuie ca să urmeze o nouă zi.

Călătoria va fi albastră.
Am hotărît.
E drept, au fost multe discuţii.
Elen vroia să fie pepit.
Marc, ştii cum e Marc, are o obsesie infinită cu verdele lui cretin.
Nico s-a abţinut (ca de obicei, mă doare în cur de culorile voastre, eu călătoresc pe orice nuanţă).
Am vrut să dăm cu banu' dar, ca orice călători ce se respectă, eram toţi lefteri.
Am vrut să dăm cu zaru' dar orice zar este trucat în ţara asta.
Aşa că am ales soluţia de compromis.
Şi s-a decis: călătoria va fi albastră.
Motanul a avut ultimul cuvînt.

În cea de a şaptea oră a celei de a şaptea zi din cea de a şaptea lună trecusem deja de toate cele primejdioase ale periplului nostru.
Marc venise lîngă noi, dis-de-dimineaţă şi, luîndu-ne de mînă, ne-a şoptit: „De-acum numai Dumnezeu ne mai poate apăra!“
Eu am privit-o pe Elen.
Elen a privit-o pe Nico.
Nico a privit undeva, în tavanul de lemn de trandafir, sau poate dincolo de el.
– De unde ştii? l-am întrebat.
– Nu contează...
Elen întoarse şi ea privirea. Ştii, ceva gen cum dracu' nu contează, e moartea noastră-n joc...
Elen întoarse şi ea privirea.
– De unde ştii?
Marc lăsă privirea în podea.
O clipă. Apoi.
– Mi-au spus ei...
Părul meu roşu se aprinde şi mai tare...
– Care ei frate???
Mă priveşte.
– Pescăruşii!

Nico a fost cu ideea.
S-a ridicat atunci din pat, şi-a pus bocancii ei mîzgăliţi cretin cu texte din Ramones şi Nirvana, şi-a potrivit inelul pe degetul mare al mîinii drepte, l-a bătut frăţeşte pe Marc pe umăr şi apoi a decretat.
– Nu avem timp de pierdut! Hai!
Şi în următoarea secundă eram cu toţii pe punte.

Trebuie să-ţi spun că la început a fost cam naşpa.
De fapt ştii, mă pricep eu la artă cum se pricep ăia de pe mal la politică.
Mă rog...
Ideea e că m-am trezit cu briceagul în mînă şi cu privirea tăioasă a lui Nico în ceafă.
– Hai, ce mai aştepţi! Zici că n-ai pus mîna pe un şiş în viaţa ta.
Am zîmbit.
Probabil avea dreptate.
Nu probabil. Sigur.
Dar n-am suflat o vorbă.
– Hai, ce mai aştepţi!
Şi, uite aşa, pînă cînd noaptea a căzut peste biata noastră Arcă, aveam gata, frumos aliniaţi pe punte, de la catag la catarg, 2005 bostani sculptaţi ca la carte. Ceva între Maria şi Picasso. Sau între Picasso copil şi Picasso.
Douămiicinci bostani pentru cea de a opta oră a celei de a opta zi din cea de a şaptea lună.

– Crezi că ne vor ajuta orătăniile astea sculptate pentru tot ce va urma?
– Nu ştiu!
– Cum nu ştii? Adică mi-am zdrelit degetele degeaba?!
– Nu ştiu!
– Şi dacă ratăm?
Nico zîmbeşte.
– Nu-i nimic! Toţi o facem!

Dar totul a fost perfect.
Bostanii au funcţionat ca la carte.
Undeva, în cine ştie ce insulă dintre sînii mei violeţi şi degete, băştinaşii s-au adunat la sfat, printre bananieri şi palmieri în miniatură şi îşi şopteau unul altuia un soi de rugăciune stranie: Maria a învins! Fie veşnic lăudată!
Totul a fost perfect.
Şi noaptea.
Şi stelele.
Şi tot ce mai trebuia ca să ne putem încheia în linişte voiajul.
Ca să deschid ochii.
Ca să arăt cum trebuie umplută o Arcă!

Papucii sînt moi, ca de vată.
De undeva, din stînga mea, un vînt rece.
O să răceşti, şterge-o naibii din baie! Hai, ţuşti, ţi-e de ajuns! îmi spun.
Îmi ciufulesc părul şi îmi spun că da, am dreptate, ar cam trebui să mai arunc ceva culoare pe el . Nu de alta dar a început să cam dea semne de oboseală.
Mă privesc în oglindă.
Sau oglinda priveşte în mine.
Undeva, pe fundul de fontă, acum secat, al unui ocean, o coajă de nucă ascunsă cîndva în pumnii unei copile cu ochi imenşi.
Hai, ţuşti, ţi-e de ajuns! îmi spun.
– Ia să vedem ce a comandat de haleală scriitoru' lu' peşte!
Dan mă priveşte.
Ştii tu, o privire d-aia gen du-te-n mă-ta.

D-asta îţi spun... e simplu.
Întîi vom inventa o poveste.
Apoi, cînd toţi vor începe să o creadă, o vom uita.
E simplu!

Vizualizări: 22

Adaugă un comentariu

Pentru a putea adăuga comentarii trebuie să fii membru în reţeaua literară / la red literaria !

Alătură-te reţelei reţeaua literară / la red literaria

Insignă

Se încarcă...

Fişiere video

  • Adăugare fişiere video
  • Vizualizează Tot

Statistici

Top Poetry Sites

© 2019   Created by Gelu Vlaşin.   Oferit de

Embleme  |  Raportare eroare  |  Termeni de utilizare a serviciilor