Maria Diana POPESCU: GEORGE ROCA - La Sydney inima-mi bate, scrie şi gândeşte tot româneşte!

DIALOGURI PRIVILEGIATE

Maria Diana POPESCU: Stimate domnule George Roca, îmi repugnă, nu mai sunt la modă, întrebările ce se deschid pe complementele circumstanţiale. Aşadar, primul pas îl facem prin Saint-John Perse. El spunea „că nu există istorie mai adevărată decît cea individuală”. Istoria dumneavoastră ce „teritorii” a cucerit?

George ROCA: Stimată doamnă, m-aţi luat brusc de tot! Noroc cu „monsieurul Perse” pe care ştiam că îl cheamă de fapt Alexis Léger… nume care mă obigă să fiu şi eu cât mai leger cu răspunsurile la acest interviu! Deci aşa spunea acest domn, care pare-mi-se a luat un premiu Nobel pentru literatură prin anii ’60, că... istoria individuală este cea mai adevărată? Depinde dacă individul este cinstit! De obicei întâlnim pe toate drumurile o mulţime de trombonişti, de falsificatori, de roleri istorici... Am să încerc să fiu totuşi cât mai sincer. Per se! Depinde de cine mă va crede. „Per se” din latină, precum zic juriştii.

Teritorii? Doamne prin câte am trecut... şi ce puţine am cucerit! Dar am rămas totuşi optimist. Să vă prezint doar itierariu: născut la Huedin, un oraşel mititel, în judeţul Cluj. Când te dai jos din tren spui precum faimosul conchistador spaniol Juan de Garay: „Oh, un qué Buenos Aires!”. Cred că cel mai pur aer din ţară este la Huedin. Trage de la Muntele Vlădeasa. Acolo locuiau bunicii! Apoi după două luni de la naştere am plecat cu mama spre Oradea, unde de fapt aveau domiciliul stabil parinţii mei. Nu, nu erau de viţa nobilă dar locuiau într-un palat! În Palatul Poştei din Oradea, de pe strada Iosef Atilla. Aşa se numea atunci! Apoi s-a numit Porţile de Fier. Am crescut cam însingurat deoarece palatul avea nişte porţi ca de cetate.

De mic mi-a plăcut să scriu. Le spuneam câte o poezie funcţionarilor din palat şi ei îmi dăruiau câte un căpeţel de creion. Atunci adunam creionaşe! Cred că la un moment dat am avut peste două sute de capetele de creion. Îmi plăcea miroasul lor, a lemnului, a vopselei... Aţi mirosit vreodată vreun creion proaspăt ascuţit? Miroase bine! Cele mai simpatice erau creioanele chimice! Daca le băgai în gură luai sută la sută bătăiţă de la mămica! Apoi am început să scriu pe pereţi, devenind astfel unul dintre primii graffiti ai României postbelice! După câteva curele la „unde dă mama creşte” am început să scriu pe hârtie... Ce plăcere! Păcat că foaia se umplea prea repede de semne. În clasa întâia am avut o mare bucurie... Am primit în dar un caiet foarte gros. Foarte gros şi cu pătrăţele! Îl mai am şi acum! L-am cărat cu mine şi aici, la capătul lumii. În el mi-am scris crâmpeie de istorie personală, o poezea, un panseu, ba chiar şi numele fetelor de care am fost îndrăgostit în adolescenţă. Secţia umanistică a liceului m-a ajutat să apreciez literatura şi limbile straine. Astfel am început să scriu poezii, schiţe, povestiri, eseuri. Ba le mai şi publicam câteodată. Apoi am trecut un pic pe la facultatea de filologie unde am avut profesori de elită: un Pervain, un Drimba, un Pop la folclor... M-au învăţat multe! Păcat că eu n-am fost întotdeauna receptiv. Tinereţea dear, tinereţea!

Mergem mai departe! De la Oradea drumurile m-au dus la Bucureşti unde am trăit vreo 16 ani. În primi ani „capitalişti” făceam naveta la Ploieşti, unde eram actoraş la una dintre secţiile teatrului local. Apoi m-am mutat şi cu serviciul pe malul Dâmboviţei, vis á vis de „Casandra”, studioul institutului de teatru, pe strada 30 Decembrie, fostă Carol şi în prezent strada Franceză. Pe la sfârşitul anilor ’70 m-am certat cu aia roşii deoarece nu vroiam să mă fac frate cu secera şi ciocanul. Aşa că mi-am aruncat buzduganu’ cât mai departe la antipozi, făcând şi eu saltul după el ca zmeul din poveste. Sunt aici, în Australia, la Sydney, de mai bine de un sfert de veac, dar să ştiţi că inima-mi bate, scrie şi gândeşte... tot româneşte.

MDP: O necesitate lăuntrică, un capriciu la modă, un fel de a vă îmbrăca festiv trăirile artistice sau cum definiţi pasiunea pentru grafica de excepţie pe care o realizaţi? Mărturisesc, pe mine m-a fascinat potretul meu răsturnat în licăriri de curcubeu.

GR: Fotografia digitală m-a fascinat de la începuturile ei. Îmi place să mă joc cu pozele. Am făcut zeci de mii de fotografii şi culmea nu prea m-am înduplecat să şterg din ele. Chiar dacă erau de calitate proasta, sau mai slabuţe. „M-am jucat” cu pozele de multe ori, până când am scos ceva din ele care mi-a plăcut. Am aplicat şi criterii de selecţie. Cu cele mai bune mi-am încântat privirea, m-am lăudat la prieteni, le-am expus prin casă, pe pereţi, pe la simeze, pe internet, şi le-am făcut cunoscute. Să ştiţi că pe net circulă multe fotografii de-ale mele făcute unor personalităţi, dar care fiind nesemnate sunt folosite de parcă ar aparţine „domeniului public”. Sunt sfeterisite de diferite publicaţii! Nu mă supăr dacă nu îmi cer consimţământul pentru a le folosi decât atunci când sunt ataşate la articole de scandal.

Dumneavoastră mi-aţi trimis o poză „interesantă”, o poză unde, datorită pălăriei pe care o aveaţi pe cap, aveaţi o figură de amazoană. De sub pălărie... o figură frumoasă, mândră, curată şi relaxată. Ataşată la un articol, precum cel care l-aţi trimis spre publicare revistei AGERO unde sunt redactor, ar fi părut un pic cam ciudată, poate chiar comică. De ce? Pentru că era o fotografie deosebită, o fotografie care reprezenta parcă o vedetă din serialul „Dallas”, nu imaginea unei scriitoare, sau jurnaliste din România postdecembristă. M-am tot gândit ce să fac cu ea pentru a o face mai neutră. Aşa că am dublat-o prin răsturnare asemeni unei imagini în oglinda unui lac. Între cele două segmente noi create v-am scris numele. Şi... mi-a plăcut. Atragea! Acum devenise o fotografie de arta, nu o imagine de cowgirl! Desigur am folosit şi câteva efecte şi schimbări de culoare pentru a o face mai interesantă. Imaginea aţâţa astfel (cred!) curiozitatea celor care o vedeau şi inevitabil îi atrăgea ca un magnet la citirea articolului.

MDP: Goethe spunea: „Iartă-mă, clipă, sunt fericit!”. Dacă omul, dacă dumneavoastră intraţi în starea de graţie, dacă treceţi prin „grădinile” dumneavostră ca prin grădinile raiului şi nu vă opreşte nimeni fructul oprit, puteţi numi aceasta, „fericire”?

GR: Von Goethe a spus multe chestii deştepte în aforismele domniei sale. Oamenii au nevoie atât de puţin pentru a fi fericiţi. Chiar şi o clipă este suficientă! Cât despre fructul oprit… consider că fiecare are „fructul” lui! Unii doresc să aibă unul mai mare, mai parfumat şi mai zemos... Eu vreau esenţa... caut să văd ce-i înăuntru lui! Nu mă interesează dacă e mititel şi stafidit. Să fie gustos, să-mi încânte unul dintre simţuri şi să nu aibă viermi. Deci, îmi plac lucrurile simple şi curate. Nu fug după „fericiri”! N-am fugit niciodată. Prefer să fac ce vreau şi ce îmi place, să-mi ofer atât cât pot să-mi ofer… fără eforturi deosebite. Şi totuşi să fiu fericit! Caut să fiu! Omul îşi face singur fericirea. Depinde însă ce pretenţii are. Dacă vrei o fericire mai mare şi nu poţi să ţi-o realizezi atunci începi să suferi, să râvneşti, să faci eforturi deosebite pentru a o avea... Fericirea dorită şi neîmplinită aduce decepţii! Deci, nu râvni la fructul cel mare din vârful pomului. Ia-ţi frunctul fericirii tale, acela pe care poţi să îl atingi cu mâna proprie.

MDP: Să ne întoarcem, vă rog, la presa scrisă. Revista „Agero” este deja un fenomen cultural internaţional de înaltă ţinută. A avut sorţi de izbîndă datorită efortului dumneavoastră şi celui al colectivului redacţional?

GR: Revista AGERO a devenit una dintre cele mai citite reviste de limbă română de pe internet. Am depăşit deja cifra de zece mii de accesări pe zi. Asta înseamnă trei sute de mii pe lună şi aproximativ trei milioane-plus pe an! Cum s-a ajuns la o asemenea performanţă? Datorită partenerilor noştri, scriitori-colaboratori, şi calitatea materialelor prezentate! Lista de corespondenţi se apropie de cinci sute, din care majoritatea sunt activi. Sunt săptămâni la rând când ne etalăm cu mai bine de douăzeci de articole noi. Tematicile diferite, atrag cititorii! Redacţia e compusă din trei membri. Corvoadă ca la munca silnică. Satisfacţii însă cu carul! Nu, nu materiale! Spirituale, sufleteşti... Cunoşti lume nouă, oameni inteligenţi, oameni de litere. Îţi faci prieteni! Te bucuri de bucuria lor!

Personal, am editat până în prezent peste şapte sute de articole. Adică le-am selectat, corectat, formatat, „diacritizat”, înfrumuseţat, prezentat estetic şi grafic. Colegii mei la fel! Dar nici unul din noi nu ne plângem. De ce? Pentru că poţi să faci pauză când doreşti. Dar parcă nu-ţi vine să abandonezi sau sa stopezi misiunea de redactare, parcă te atrage din ce în ce mai mult. Vrei să cunoşti, să prezinţi, să ajuţi şi să faci ceva util pentru semenii tăi. Pentru semenii tăi de aceaşi limbă cu tine! Adică... cititori şi producători români de literatură!

MDP: Poporul român nu a avut în vechime Cavalerism, Renaştere, Iluminism, Enciclopedesim, nici Burghezie înstărită, et caetera, foarte puţină viaţă cetăţenească, foarte târziu Constituţie şi Parlament. Dar ne-am sincronizat, suntem un popor sănătos la spirit, România a dat de-a lungul vremii multe capete luminate. Suntem tot aşa văzuţi din afară sau altfel, domnule George Roca?

GR: Ei, am avut noi câte puţin din fiecare element enumărat mai sus. Nu am putut face mai mult deoarece nu prea ne lăsau cei care ne subjugau. Birul pleca la Stambul, aurul apusenilor pleca la Viana, intelighentia la Paris şi mai târziu în America, uraniul şi tezaurul la Moscova... Ba au mai cărat şi romanii câteva zeci de căruţe cu aur la Roma. Şi totuşi a mai rămas în visterie! De câte ori am avut ocazia să ne debarasăm de paraziţi şi invadatori, ne-am adunat de pe jos şi am renăscut precum pasărea Phoenix. Şi culmea, mereu am rezistat măcelurilor, hoţiilor, invaziilor, calamităţilor şi ne-am consolidat un perimetru naţional destul de vast.

Avem însă meteahna să fim mereu nemulţumiţi, să ne plâgem de milă. Mă întrebaţi cum suntem văzuti de afară! Cui prodest? Cui bono? La ce ajută? Ne dă cineva mai multă mâncare? Principalul este să fim noi mulţumiţi şi fericiţi. Credeţi că interesează pe cineva din afara ţării dacă o ducem bine sau rău? Slogane, pentru foruri şi congrese... pentru a se face comparaţii şi pentru a se etala valorile altora. În rest totul e business! Doar trăim intr-o lume unde este regină economia de piaţă. Dacă suntem buni cumpărători sau oferim mărfuri de care alţii sunt interesaţi, atunci relaţiile sunt bune, ţara e laudată şi ambele partide sunt fericite. Daca ni se (im)pune un „embargo” sau o cortină de fier, precum a fost cea comunistă, atunci tot ei ne critică, ne fac primitivi, amărâţi, deoarece nu pot să câştige nimic de pe urma relaţiilor cu noi!

Drepturile omului şi mult trâmbiţata democratie? Unii au voie să o încalce, alţii nu! Ţara mică, ţară mare! Ţară puternică militar, egal ţară dominantă... Şi apoi, pe cei puternici nu este permis să-i critici prea tare niciodata! Tot ăla micu’ e pus la index. De aceea e bine să îţi găseşti tovarăşi şi aliaţi! Şi apropos, să ştiţi că cei „din afară” nu ne văd aşa de rău precum credem! Am mai spus, nu-l prea interesează pe omul de rând din afară ce se întâmplă în iubita noastră Românie. De fapt mulţi nici nu ştiu unde este situată această ţară. Domniile lor sunt cam slăbuţi la geografie. Atunci de ce să fie tari la economie politică, la istorie, sau la... „alte materii”! Ce credeţi că noi suntem mai cu moţ ca ei? Enumăraţi repede cinci oraşe din Bulgaria! Şi câte cinci din Ungaria, Ucraina sau Iugoslavia. Ştiţi câţi locuitori au aceste ţări? Cum se numesc poeţii lor naţionali? Ştiţi cîti elefanţi are Guatemala? Nu? Atunci de ce vreţi să ştiţi cum suntem văzuţi NOI de alţii? De care alţii? De politicieni? De afacerişti? Sau de şoferii de taxi din Bagladesh? Hagi-Haghi, vor striga unii. Comăneci-Comanici alţii... sau Ceausesque-Ceucescu şi Drachiula! Nu prea mulţi vor exclama Eminescu, nici Decebal, şi nici Ştefan cel Mare. Ei şi? Principalul este că îi avem noi în suflet şi inimă!

MDP: Încerc să agit un concept în curs de perimare: „Estetica, ştiinţa despre frumos şi frumuseţe” invadată globalizant de „ştiinţa violenţei imagistice”. Ce e de făcut?

De ce ziceti perimare? Lumea se împarte în două. Cei cu gust pentru frumos şi cei care nu-l au, dar ar vrea să se afirme cu orice preţ, să iasă în relief. Frumosul se creează greu! Urâtul mai uşor, deoarece nu are reguli! Aţi observat vreodată un copil neîndemânatic care vrea să creeze ceva? Se chinuie bietul copilaş, insistă, plânge, se enervează, sau cere chiar ajutor pentru a crea ceva frumos. Dar nu îi este aşa de uşor precum copilului talentat. Atunci se supară, se revoltă şi încearcă să distrugă obiectul neputinţei sale. Uneori devine violent! Dacă nu este supravegheat, lămurit, îndrumat şi ajutat, caută să se exprime „artistic” în continuare cu aceeaşi neîndemânare şi parcă cu mai multă violenţă. Vrea să atragă atenţia cumva! Vrea să se exprime! Nu îl interesează prin ce mijoace. Deseori îşi găseşte chiar şi adepţi admiratori. Atunci frustratul se autoconvinge că şi el e în stare să producă ceva pentru a fi băgat în seamă! Şi iată că s-a născut o artă aşa-zisă violentă. Violentă pentru ochi, violentă pentru suflet, violentă pentru relaţii interumane. Şi astfel estetica ajunge să fie secondată de o artă a urâtului, de o moda horibilis, de o comportare nemanierată... de o dorinţă de a ieşi în relief, de a fi excentric, sau pur si simplu din prostie imitativă... că „aşa fac şi alţii”. Totuşi aceste mode trec repede. Dece? Deoarece supără ochiul, deranjează mintea, răneşte corpul fizic şi aduce nemulţumiri sufletului. După o perioadă de coacere şi de maturizare, mulţi îşi taie pletele perioadei rebele, îşi acoperă tatuajele tinereţii, îşi scot belciugele din nas si din buric, îşi însămânţează cheliile generalizate á la mode, caută sa fie mai înţelegători cu estetica adevărată, cu arta frumosului, chiar dacă mai sunt ipocriţi şi mai mâzgălesc din când în când, dar din ce în ce mai rar, pereţii latrinelor. Mă întrebaţi ce este de facut? Educaţie, educaţie şi comunicare! Integrare şi reconciliere. O mână întinsă...

MDP: „Omul s-a născut liber, dar pretutindeni se află în lanţuri”, spunea la vremea sa Jean Jaques Rousseau. Cum aţi nuanţa afirmaţia, raportînd-o la nevoile, la realităţile prezentului.

GR: Cât este puer omul este dependent! Deci nu este liber. Când ajunge la maturitate, orice om poate să se debaraseze de lanţuri. Trăim într-o epocă diferită de cea a lui Rousseau. Suntem mult mai liberi, sau putem să ne obţinem libertatea mai uşor. Numai să vrem. Acum orice om sănatos la fizic ăi minte poate să fie independent dacă vrea. Dar unora le place să fie dependenti... fapt care este tot un fel de parazitism.

MDP: Despre alte pasiuni subjugante sau înrobitoare de frumos, ce ne puteţi spune?

GR: Îmi plac oamenii curaţi sufleteşte! Nu-mi plac naivii, prefer complicaţii. Cu naivii nu m-am înţeles niciodată. Mă trag la subsol! Îmi place modernismul până la limita bunului simţ. Caut să înţeleg orice generaţie, orice individ, orice curent artistic. De la fiecare ai ce învăţa câte ceva. Îmi place o mâncare prezentantă frumos, un parfum bun franţuzesc, o vorbă caldă, o glumă bună, o carte cărtărească sau cărturărească, o parteneră frumoasă, o casă curată şi elegantă, o expoziţie de artă clasică sau modernă, călătoriile... Da, da! Călătoriile în cât mai multe ţări, să văd, să cunosc şi alte culturi, să-mi fac noi prieteni... Apoi să-mi spăl ochii cu panorama unui munte, sau cu întinderea nesfârşitei mări.

Îmi place să citesc. Citesc orice, citesc tot ce îmi cade în mână, şi pe faţă şi pe dos, şi pe cant! Îmi place mobila veche - antică, bine făcută... îmi place rococo, şi bauhaus şi art nouveau! Îmi place pictura pe pânză. Prefer pictura clasică, dar nu mă dau în lături să admir şi un Edvard Munch, un Jasper Johns, Helen Frankenthaler, Yves Klein, un De Kooning, Fiona Rae, Nicolas De Staël, Carlo Carrà şi chiar lucrările românului Romeo Niro. Mor după artistul foto-realist Ron Mueck, dar şi după zbuciumata Frida Kahlo şi muralistul ei soţ, Diego Rivera! Îmi plac filmele muzicale deoarece mă relaxează, îmi place muzica clasică, dar nu Bach, apoi muzica latino (ca doar români suntem!), îmi place un mambo, îmi place un tango, îmi plac piesele de teatru vorbite la o tonalitate medie (dar cu trăire, interpretare şi intonaţie), nu ca cele româneşti din provincie unde actorii se remarcă urlând sau ţipând cât mai tare. Şi dacă nu pot să ating tot ce îmi place... încerc măcar să visez, să îmi visez dorinţele. Personal mă mulţumesc cu puţin, dar totuşi... nu fug de abundenţă.

MDP: Şi un răspuns pentru întrebarea lui Immanuel Kant. „“Ce trebuie să sper”? Ce speră OMUL ca „animal raţional” cum îl numeşete Petre Ţuţea? Ce speră distinsul George Roca de la viaţă?

Ce sper? Sper să ajung ziua de mâine! Sper să fie pace, linişte, cât mai puţine şocuri, să fie înţelegere, sănătate, tinereţe veşnică în suflet... Iubire între oameni! Ce sper de la viaţă? Am să vă răspund cu câteva versuri pe care le-am scris destul de recent: „O, Doamne,/ mai dă-mi măcar/ doar câţiva ani în dar!/ Dar dă-mi atâţi câţi se cuvine/ să-mi pot vedea nepoţii mari,/ să pun un pas pe Lună,/ de care-mi este dor/ şi unul col’ pe Marte/ şi-apoi pot să... mor!”.


Maria Diana POPESCU
redactor Agero, Stuttgart www.agero-stuttgart.de
redactor RomanianVIP www.romanianvip.com
director literar-artistic Vama literara www.vamaliterara.net

Vizualizări: 44

Adaugă un comentariu

Pentru a putea adăuga comentarii trebuie să fii membru în reţeaua literară !

Alătură-te reţelei reţeaua literară

Insignă

Se încarcă...

Fişiere video

  • Adăugare fişiere video
  • Vizualizează Tot

Statistici

Top Poetry Sites

© 2017   Created by Gelu Vlaşin.   Oferit de

Embleme  |  Raportare eroare  |  Termeni de utilizare a serviciilor