Şi din cutia cu margarete am scos ilustratele, o colecţie întreagă cu imagini din Rusia, regăseam dintr-odată cerul imens, luminos (să fi stat Dostoievski doar la lumina lămpaşului, într-o locuinţă modestă de prin Sankt Petersburg, poate foarte aproape de parcul galben cu cariatide?), dar pe la mănăstirea Optina sigur trecuse, călugării mai-mai că-şi aminteau de el, rosteau cuvinte solemn, rar, „Dostoievski venea des pe aici”, să lăsăm numele noastre de pomană, dar neapărat trebuie prenume de sfinţi, sfânta Laura nu înseamnă nimic, o altă sfântă, atunci, Andreea („Ce prenume frumos, mi-a spus Sergiu, de ce nu- ţi place?”. Eu l-am privit în ochii sinceri, mă temeam că se va călugări într-o bună zi, el a zâmbit aprobator, ca şi cum l-aş fi întrebat asta şi mi-ar fi răspuns „Da, tu eşti femeia cu cerceii şerpeşti, dar nimic nu se compară cu sfintele moaşte. Să le sărutăm, aşadar, să ne lipim buzele de sfintele moaşte. Atinge tu racla sfântă, mai întâi, pe urmă am să-ţi simt conturul acolo, luminos şi-apoi cuvine-se cu adevărat". Şi-atunci am deschis uşa bisericii, era deja seară, dar l-am lăsat pe Sergiu în faţă, un călugăr îi arăta icoanele şi el facea plecăciuni pană la covor şi cruci una peste alta. Am întors privirea, mă gândeam tot mai mult la Dostoievski şi la trecerea lui pe acolo. Ce îi plăcuse într-atât de mult? Vedeam aceleaşi lucruri, doar că acum doi bărbaţi îmi spionau fiecare mişcare, unul era Sergiu, viitor călugăr, cu pantalonii lui foarte albaştri şi bluza foarte albastră (în întunericul înserării), celălălt logodnic, trist cum nu se poate. Şi peste toate astea, sfintele moaşte, subţiri şi îndelung sărutate, batista brodată cu colţul umed şi mirosul de spirt, toate urmele trebuiau şterse, dar vai, afară se lăsase întunericul, închideam uşa bisericii şi călugărul a învârtit cheia, acum ultima rază de lumină se stinsese şi vedeam doar reflectorul dintre ierburi, rotund, stingher, „Dostoievski adora liniştea asta de-aici, înşelătoare totuşi (vorbea singur părintele), dar într-o noapte…” Atunci n-am mai ascultat, am pornit pe aleea de pietre şi paşii îmi erau mici şi atenţi, un greier acompania mersul meu legănat (dar într-o noapte s-au adunat oamenii la Înviere, să fi fost Învierea? Da, mulţimea de oameni din toate colţurile Rusiei, femei, mai ales femei cu dinţii de aur, cu năframele strânse după ureche, copii fără somn, blonzi, îmbrăcaţi în haine călduroase, pentru o noapte foarte lungă, sărbătoare, tinere cu cozile împletite, zâmbind aşa ca Lila, în acea noapte a venit la mănăstire şi tânărul acela tulburat, sufletul vraişte, ca după război, Rusia întotdeauna ieşea învingătoare şi cu toate astea…)
Călugării ţinuseră slujba afară, în curtea mirositoare (doar că atunci plutea mirosul de ceară de la lumânări pe deasupra tuturor năframelor şi privirilor încordate), „Gospodi pomiluj, Gospodi pomiluj, Gospodi pomiluj”, cruci peste mulţime şi plecăciuni (poate că şi vântul îşi făcea cruce printre frunzele grele, poate), dar cert este că bărbatul a scos cuţitul şi a închis ochii, şi-a încordat cum nu se poate muşchii şi a lovit. Mai întâi a căzut femeia din faţă, între vorbele părinţilor la microfonul care făcea figuri (zumzete prelungi, stridente). Sângele ieşea prin bluza ei neagră ca o pată de ulei, cald, plăcut la atingere şi, tot cu ochii închişi, bărbatul a lovit a doua oară. De data asta, lama tăioasă rupsese la fix vena cavă a unui domn gras şi femeile au început să ţipe, ca-ntr-o transă, "Gospodi pomiluj!", speriate, făcând paşi în spate, călcându-se pe picioare. Tânărul a deschis ochii, zâmbea spre norişorul de fum (şi-n mirosul de ceară) a ridicat pumnul, degetele se înroşiseră, strângeau mânerul cuţitului şi apoi şi-a plecat pumnul, dintr-o dată, scurt şi la obiect, o lovitură direct în inimă.
Dostoievski trebuie să fi fost atunci în mulţime. Slujba s-a întrerupt, lucru rar, oamenii s-au învârtit un pic în jurul celor trei, călugării îşi ţineau trenele negre cu mâna şi alergau cu o iuţime pe care rar o vezi în timpul unei slujbe (şi mai ales de Înviere, când totul se lungeşte la maxim, cântecele, gesturile, absolut tot), unul a adus un lighean cu apă şi atingea frunţile celor trei. Femeia avea spasme, trupul i-a tremurat pentru ultima oară sub privirile şocate ale mulţimii. Dostoievski văzuse scena, privea fără să spună nimic şi simţea în buricele degetelor pofta de-a scrie, „O întâmplare pe care-o voi întinde fără doar şi poate în tomuri”, „Să vină un doctor!”, strigă atunci patriarhul, „Chemaţi un doctor!” şi prin mulţime se propaga din ce în ce mai stins „Doctor, doctor, doctor” (toate în mi bemol). Un tinerel ciufulit şi-a făcut loc printre trupurile greoaie ale femeilor, printre puştii care se zbăteau sub palmele mamelor care le acopereau privirea, s-a apropiat de trupurile căzute pe piatra aceea cu adevărat frumoasă, „Sunt morţi. Morţi de-a binelea” şi s-a ridicat încet, tulburat, atunci călugării au adus pături din chilii şi-au aşezat trupurile pe pături şi-au vorbit nervoşi mulţimii speriate. Doar patriarhul tăcea şi se gândea să continue slujba, ba chiar îi venise o idee genială pentru predică, mai ales că microfonul era aşa de aproape şi numai vocea lui ar fi putut să acopere zumzetul acela enervant…
Atunci a început să vorbească: „Cei care mor în noaptea de Înviere ajung în Impărăţia Domnului”, dar lumea probabil se gândea la criminal şi nimeni nu-l vedea intrând triumfător, viu, în Impărăţia Cerurilor, ba chiar unii oameni au privit cerul parcă mai alb (în cerul Rusiei e loc pentru toată lumea) şi aşteptau să vadă ce e dincolo şi unii chiar vedeau, speriaţi, cum îngerii îşi întind aripile spre cei trei, ba nu, spre cei doi, femeia şi bărbatul ei, sau nu, era şi criminalul acolo. Cum se poate? Cum se poate una ca asta? „Părinte, asta nu e cu putinţă”, rosti o voce din mulţime. Patriarhul întoarse atunci privirea, se gândea la un răspuns, la răspunsul potrivit, auzul celorlalţi era aşa de încordat, privirile călugărilor poposeau când asupra trupurilor căzute şi din ce în ce mai frumoase (o frumuseţe rară, greutatea morţii intrând în fiecare por şi întărindu-l, nimic să nu mai mişte, nimic, nimic), când asupra Patriarhului în straie de sărbătoare (haina de brocart şi pe cap coroana cu nestemate. Cele roşii străluceau spre fruntea palidă). Atunci Patriarhul s-a apropiat de trupurile moarte şi cu degetele sale butucănoase le-a atins pleoapele şi le-a lăsat să se închidă (îmi închipuiam sărutarea doctorului pe pleoapele închise de bucurie, o bucurie nebună, ca dintr-un vis), doctorul rămăsese printre călugări, noaptea continua lungă şi cu mersul tot mai rapid înspre bună dimineaţa.
Câteva mame şi-au luat plozii şi-au plecat. „Dar de ce stăteau pe jos oamenii ăia? Erau morţi?” şi femeile trebuiau să-i mângâie pe creştetele blonzii şi să se prefacă, poate, că nu se întâmplase chiar nimic. Unii domni au mai rămas să comenteze, printre ei şi Dostoievski, nu zicea nimic, dar se gândea că Optina, mănăstirea aceea atât de liniştită, se confruntase cu una din cele mai orbile crime despre care Rusia avea să vuiască. Ani în şir.
Şi cu adevărat toate gândurile astea îşi găseau concreteţea printre firele de iarbă, cât de liniştite la atingere şi cât de tăioase în acelaşi timp, am rupt un fir de iarbă şi m-am tăiat la deget, Sergiu mă spiona de la distanţă, logodnicul asculta poveştile ghidului şi-atunci am îndrăznit să-mi ridic privirea, o picătură de sânge pe degetul meu, avea gustul sărat şi un fel de tristeţe, atunci toată aleea mi s-a părut dintr-odată foarte tristă, parcă vedeam cele trei trupuri înţepenite şi parcă ar fi căzut în faţa mea şi mă împiedicam la fiecare pas, oricât de mărunt, mă împiedicam, mă împiedicam.
Greierii şi mirosul de ceară de la lumânări, norişorul de fum, reflectorul care lumina cu obstinaţie zidul alb al bisericii, Dostoievski care se întorsese în fiecare an la Optina, ca să-şi amintească, sau ca să uite, cine-ar fi putut să spună de ce se întorcea mereu acolo şi oricum asta nu avea chiar nici un pic de importanţă.
Am înconjurat biserica, Lila si Vasilică se alergau prin curtea pustie, călugării nu mai aveau chef de poveşti, se pregăteau de culcare, alţii de plecare (şi rimele curgeau fără voie, proaste), Sergiu uneori se gândea la prenumele meu de sfântă (pentru el aveam să rămân Andreea şi asta-mi dădea o senzaţie de confort, pentru că n-am fost niciodată Andreea şi nici nu voi fi, pentru că numele ăsta nu-mi spunea chiar nimic, pentru că tipa de la Surprize coboară sâmbătă seara din televizor, uneori se mai şi împiedică, pentru că pe mine nu mă mai surprindea nimic, nici măcar tăcerea, rugile călugărilor pentru numele meu care nu exista, şi pentru mine, care nu existam, sau cine ştie)
Dar Sergiu s-a călugărit, nu după mult timp. Trecuse, poate, un an de la pelerinajul prin Rusia, un an sec, trist, ameţitor (că vinurile seci te ameţesc de nu te vezi). De-atunci nu l-am mai întâlnit niciodată. În microbuz mi-a atins umerii şi-a întrebat dacă am fost cândva blondă, cu părul lung, lung, cu cercei şerpeşti şi petalele de trandafiri (şi erau trandafirii rupţi de la mănăstirea Optina) aveau să-mi alunece pe bluza foarte albă (ca şi cerul imens, ca mestecenii înalţi, ca tristeţea înfiorătoare din care nu reuşeam să mai ies). „Andreea”, mi se părea că spune, „Paşii tăi pe urmele lui Dostoievski, tu vei scrie frumos…”, ascult nevroticul dans ungar şi mă iau dracii, ridic cuţitul cu ochii închişi, strâng pumnul (muzica urlă dement, din mine iese un nume de sfântă), apoi mă blegesc, cuţitul cade pe birou, cuţitul nu există, Andreea e doar la televizor, altă Andreea nu există…

(din carticica "Proze de dupa-amiaza", Limes, 2006)

Vizualizări: 12

Adaugă un comentariu

Pentru a putea adăuga comentarii trebuie să fii membru în reţeaua literară / la red literaria !

Alătură-te reţelei reţeaua literară / la red literaria

Comentariu publicat de Laura HR pe Noiembrie 3, 2008 la 2:34pm
multumesc mult! Mai pierd vremea pe-aici: http://proze.ablog.ro. Numai bine! Laura
Comentariu publicat de Ligia Mihaela Ionescu pe Noiembrie 3, 2008 la 2:24pm
Mi-a plăcut mult acestă Întâmplare a ta. Și voi reveni cu mult interes aici pe blogul tău. Cu prietenie, Ligia.

Insignă

Se încarcă...

Fişiere video

  • Adăugare fişiere video
  • Vizualizează Tot

Statistici

Top Poetry Sites

© 2019   Created by Gelu Vlaşin.   Oferit de

Embleme  |  Raportare eroare  |  Termeni de utilizare a serviciilor