Vis, acelaşi mereu.

- Pleacă, am să urc înaintea ta şi-am să te-mping pe scară.

Acum, te-opreşte!

- Rămâi...

- Dă-mi drumul, am să alunec pe trepte!

Uite, rochia mă opreşte din mers...

şi taci...

nu te-nţeleg...

pleacă!

 

Scara coboară cu mine.

Mai e un etaj...

acolo am să deschid uşa...

cu vizor...

am să-l văd cum pleacă.

Dar aici treptele se opresc într-un coridor strâmt.

Sunt încăperi alături – fără uşi –

biblioteci înalte din lemn vechi şi miros de praf răscolit, uşor umed...

Nu aud...

nu-i aud cum întorc filele veştede,

îi simt, simt liniştea ca pe o plapumă uriaşă şi grea,

sufocantă şi caldă.

Ceasurile lemnoase şi grele

macină timpul tăcut, autoritar.

Nici nu mai ştiu dacă e în spatele meu,

rafturile se curbează sub Eco, Hesse, Borges şi tomuri cu dramaturgie,

 le cunosc,

le am şi eu pe rafturile mele pe care,

ca şi aici, e agrafa mea de păr,

lumânarea şi vaza aceea mică

plină cu seminţe de petunii violet.

Ia să văd, mai sunt seminţele...

sau...

dar nu e camera mea, e doar raftul acesta –

o dublură, o copie, o urmă...

am mai trecut pe aici...

Ah, da, e aici, e-n spatele meu,

mă reţine cumva cu privirea

şi din golul ce-n trecere trupul meu îl lasă în urmă,

se naşte El...

Vizualizări: 21

Adaugă un comentariu

Pentru a putea adăuga comentarii trebuie să fii membru în reţeaua literară / la red literaria !

Alătură-te reţelei reţeaua literară / la red literaria

Insignă

Se încarcă...

Statistici

Top Poetry Sites

© 2020   Created by Gelu Vlaşin.   Oferit de

Embleme  |  Raportare eroare  |  Termeni de utilizare a serviciilor