Miercuri, după ce am plecat de la tine, în drum spre ceea ce, tehnic vorbind, ar trebui să numesc „casă“, mă gîndeam că ar trebui să-ţi scriu, să-ţi spun – fie şi numai în cîteva rînduri – părţile nerostite ale sufletului meu. Mi-am alungat gîndul acesta căci promisesem, cu ceva timp înainte, să mă opresc, să nu mai epistolez cu nimeni, să nu mai particip la îmbîcsirea blogurilor, foilor, zilei...
S-a întîmplat însă taman atunci, în timp ce mă aflam în maşină şi frunzăream o carte, după cum mi-e obiceiul, ca privirea să-mi cadă pe două cuvinte dintr-o lungă scrisoare a lui Heidegger către Hannah Arendt: „Ascultarea eliberează!“
Nu o să stau acum să filosofez pe tema asta, deşi oferă extrem de multe interpretări şi mi-ar face plăcere să disecăm împreună cuvintele lui H. Este trecut de ora 2 din noapte şi prefer să mă las în voia ideilor mai molcome şi a Sonatei pentru pian (nr. 14, cea cu Luna) a lui Beethoven.
Însă nu pot să trec peste rîndurile astea dintr-o epistolă de amor fără să mă întreb de ce mi-au apărut în faţă tocmai într-un asemenea moment, de ce după discuţia cu tine, de ce, ascultîndu-mă, eliberat, am reînceput să pun, să-ţi pun, cuvinte pe hîrtia asta numită atît de imprecis e-mail?
După cum cred că ţi-am mai spus, asemeni omului sfîrşit al lui Papini, de felul meu sînt ceva mai retras, nu leg multe legături în viaţă, iar cele pe care încă le întreţin sînt esenţiale pentru mine. Pasul către tine l-am făcut cu acest gînd cînd l-am făcut fiindcă, dacă nu aş fi simţit o oarece afinitate – de orice ordin vrei tu – către L.P. nu ţi-as fi deschis în veci uşa.
M-am pus deci în palmele tale ştiind totul despre tine dar, în acelaşi timp, neştiind nimic esenţial. Poate că nici n-ar trebui să ştiu, de vreme ce nu tu esti cea analizată (cuvînt brutal şi cam nepotrivit aici dar nu găsesc altul la ora asta).
Sincer să fiu, habar n-am ce am realizat eu în toate aceste şedinţe. Ştiu doar că, de foarte multe ori, am plecat de la tine cel puţin la fel de încercănat, de trist şi de îngheţat cum sosisem. Şi asta m-a eliberat şi m-a făcut să ajung la următoarea zi de miercuri, la următoarea oră, la următoarea săptămînă, la urmatoarea luna...
Habar n-am cam ce gîndeşti tu despre mine acum. Îmi tot spun că, probabil, crezi că sînt vreun nebun clinic ce ameninţă lumea că se sinucide ca să impresioneze şi ca să obţina jucăria dorită. Poate oi fi nebun (chiar şi clinic) dar nu vreau nici să obţin ceva şi nici să impresionez. N-am ce obţine. N-am ochi lîngă mine ca să lăcrimeze.
În tot acest timp de cînd ne-am cunoscut poate am făcut multe greşeli dar un singur lucru nu mi se poate imputa: sinceritatea.
Am fost sincer cu tine. Am fost uneori contradictoriu de sincer. Nu m-am temut să vin pe scaunul ăla din faţa ta, să urlu dacă îmi venea să urlu, să desenez dacă asta aveam chef, să sar dintr-una în alta, să mă aşez pe jos, la două palme de foile şi creioanele tale colorate... Am fost eu.
Dar nu am putut să cred că moartea mea spirituală va veni înainte de cea fizică.
Iată însă că am ajuns aici.
Iată că scriu din nou, deşi am jurat să nu mai scriu decît articolele pentru ziar, ca să explic, ca să îţi explic de ce doresc ca ieşirea mea din lume să vină cît mai curînd.
Asta nu ţine nici de D., nici de Al., nici de altcineva. Dacă vrei nu este din cauza lor ci datorită lor.
Dacă omului îi mai rămîne măcar puţină cinste, puţină fărîmă de obraz nepătat, atunci cred că este musai ca atunci cînd simte că-i sfîrşit, că este doar o umbră a ceea ce a fost cîndva, să se retragă, să predea ştafeta. Cum a făcut Irinel cînd Doinaş s-a stins sau, şi mai exact, cum au sfîrşit soţii Taru, imediat după Revoluţie.
Te rog să mă crezi că, dacă aş avea curajul, m-aş arunca şi eu într-o cadă în care am pus strategic un uscător de păr bine înfipt în priză. Nu o să o fac, ştiu asta, fiindcă sînt laş şi aici şi fiindcă prefer variantele mai cuminţi, gen Sylvia Plath.
Aici este noapte, singurătate şi frig. Cunosc deci prea bine senzaţia ca să mă sperii de ea Dincolo.
Peste pianul lui Beethoven rămîne doar oribila senzaţie a zilei, a faptului că eşti obligat să te ridici din pat, să-ţi iei în grabă medicamentele, să faci corecturi idioate pentru articole de nimeni citite cînd tu, vorba lui Cioran, „ai vrea să stai de vorbă cu îngerii“...
Sînt obosit L. Foarte obosit. Toată povestea asta în care m-am aruncat acum 18 ani aproape nu a dus la nimic. Cărţile se vor stinge şi ele, trebuiau lăsaţi copacii în picioare. Fiul meu ar fi existat probabil undeva, în China sau mai ştiu eu unde, la fel de frumos, de încăpăţînat, de strălucitor.
Undeva, într-un colţ de lume, sînt convins că ar fi existat pînă şi Al., la fel ca acum, impasibilă şi explozivă, cu sufletul ca o rodie coaptă.
Cu sau fără mine lucrurile, oamenii, cerul ar fi existat şi vor exista.
Nu am vrut decît, vorba lui Noica, să pun „o haină nouă pe lume“... De unde să ştiu eu că aici se poartă nudismul?!

Ţi-am scris mult, poate mai mult decît aş fi dorit. Nu ştiu dacă ai înţeles tu mare lucru din rîndurile astea cum nu ştiu de ce mama naibii m-ai chemat mîine deşi stabilisem să încheiem totul aici. Habar n-am dacă rîndurile astea o să le trimit acum sau o să aştept pînă mîine, ca să le furişez în mailul tau cu cîteva minute înainte de ora 17...
Nu ştiu.
Sînt obosit dar îţi mulţumesc şi te îmbrăţişez. Într-adevăr, ascultarea eliberează. Şi, culmea este, că, din cauza întîlnirii noastre, cîndva vei fi şi tu cu aripi deschise.

Vizualizări: 25

Adaugă un comentariu

Pentru a putea adăuga comentarii trebuie să fii membru în reţeaua literară / la red literaria !

Alătură-te reţelei reţeaua literară / la red literaria

Insignă

Se încarcă...

Fişiere video

  • Adăugare fişiere video
  • Vizualizează Tot

Statistici

Top Poetry Sites

© 2020   Created by Gelu Vlaşin.   Oferit de

Embleme  |  Raportare eroare  |  Termeni de utilizare a serviciilor