– Ce este pata aceea galbenă de pe cer?
– E luna, Tim, răspunse Daisy privindu-l mirată. Cum te simţi?
– Dar tu cine eşti?
– Dd... Daisy, nn... nu-l lua în seamă, se auzi din spatele ei vocea bâlbâită a lui George. Încă nu şi-a rr... revenit. E dd... dezorientat. Pp... pilula aia albastră îţi face asta, ştii bine. Şi eu am păţit-o, zise el apropiindu-şi mâna păroasă de fruntea prietenului său. Nu are febră, e doar ameţit. Este un tip rr... rezistent. Ce risipă! Cc... când te gândeşti...
– George, te rog, nu începe iar! Timmy, spune Daisy ca şi cum s-ar adresa unui copilaş, cred că ar trebui să te culci la loc. Mâine dimineaţă te vei simţi mai bine.
Deasupra lor, atârnând din tavan, un bec prăfuit clipea în răstimpuri împrăştiind o lumină difuză, care făcea ca lucrurile din încăpere să pară şi mai învechite, parcă îngălbenite de timp. Dorind să înfrumuseţeze cumva locul, cineva îşi făcuse timp să acopere pereţii crăpaţi cu afişe de propagandă, care, probabil, fuseseră distribuite în acest oraş cu vreo trei ani în urmă, când încă se mai spera într-un viitor prosper. Însă nimic nu se schimbase aici. Mesajele înseşi nu erau mult prea diferite faţă de cele pe care le puteau vedea şi astăzi pe străzi: „Cumpără ca să exişti! Numai consumând poţi fi acceptat. Susţine producţia!” Pretutindeni, oamenilor li se oferea aceeaşi imagine a fericirii: Consumul. Doar culorile erau parcă mai şterse.
Obosit, George se îndreptă greoi spre fotoliul său din colţul camerei. Deranjat de sclipirile intermitente ale becului, care îi dezvăluiau fragmente dintr-un decor deprimant, pe care prefera să nu îl mai vadă, înainte să se aşeze din nou, îl stinse. Arcurile scârţâiră uşor sub greutatea lui. Singurul semn care îi mai trăda acum prezenţa era doar scrumul aprins al ţigării, formând un punct roşu care descria, într-un ritm lent, largi arcuri de cerc prin aerul îmbâcsit de fum al camerei. Gândindu-se la rezultatul neaşteptat primit cu o zi în urmă la evaluarea prietenului său, care, neputincios, se afla acum întins pe pat, George începu să mormăie înciudat:
– Aa... atât de tânăr! Eu, ss... sigur, un rebut, un bb... beţiv neputincios şş... şi bâlbâit. Ce altceva aş fi pp... putut să mai sper? Dar el? Ah! Vv... Vino încoace, Ff... Fiona.
Fiona era pisica lui modificată genetic. Avea ochii galbeni, blana violet şi mirosea a piersici. Pentru că petreceau atât de mult timp împreună, îi împrumutase parfumul ei şi lui George, care, din cauza aceasta, nu se mai simţea dator să se spele prea des.
Prin fereastra închisă, Tim privea în continuare pata aceea galbenă de pe cer. Gândurile începeau să i se ordoneze. Dar, din păcate, amintirile care îi reveneau într-un flux tot mai rapid nu erau deloc plăcute. Doar Daisy se mai afla acum lângă patul lui.
– Poate că au greşit... Poate că au greşit, nu? Trebuie să fi greşit. Se mai strică maşinăriile alea, au şi ele erori. Eu nu pot fi inutil...
Daisy îi mângâie părul încercând să-l liniştească, să-l facă să adoarmă.
– Ce au greşit, Tim? Îl întrebă ea încet.
– Fişa mea...
– Culcă-te deocamdată, lasă-i pe ei. Culcă-te, îi şopteşte Daisy.
Din câte ştia ea, Centrele de Evaluare apăruseră cu aproape douăzeci şi cinci de ani în urmă, cândva prin 2037, pe când era doar o fetiţă de doi ani. Mulţi oameni muriseră încercând să împiedice noua ordine. Reuşind cu greu să înfrângă rezistenţa unei opoziţii puternice, politicienii statelor avansate şi oamenii de ştiinţă de pretutindeni anunţaseră cu încredere o nouă eră în istoria omenirii: o eră a reciclării aşa-zisei materii umane excedentare, a celor ce prisoseau; o epocă a prosperităţii – doar pentru cei care mai rămâneau în viaţă, desigur. În contextul diminuării resurselor planetare şi al suprapopulării, nimeni, spuneau ei, nimeni nu poate tolera actul criminal al perpetuării celor care nu puteau contribui la progresul societăţii. Viitorul nu poate fi generos cu cei lipsiţi de competenţă, de perspective. „Un om care nu se poate integra proceselor de producţie nu reprezintă o existenţă sustenabilă şi, drept urmare, el trebuie eliminat, reciclat înainte de termen”, afirmase, plin de zel, preşedintele unei ţări de care Daisy nu mai auzise până atunci. Iar cu o zi în urmă, Timmy, prietenul ei cel mai apropiat, îşi primise fişa de evaluare cu menţiunea: Subiect Dispensabil. Aceasta însemna că, în termen de 48 de ore, o echipă a D. R. U. va veni să îi preia corpul pentru a-l procesa. Din punctul lor de vedere, motivul era cât se poate de simplu: din datele evaluării sale rezulta că nu avea capacităţile necesare pentru a fi un agent economic eficient, deoarece costurile raţiilor de hrană şi ale altor resurse pe care le consuma depăşeau în valoare tot ceea ce ar fi putut produce în decursul vieţii. Aşadar, D. R. U. nu găsise niciun motiv raţional pentru a-i îngădui să mai existe. Deja nu îl mai priveau ca pe o fiinţă umană. Pentru ei, Tim devenise doar un lucru ce trebuia înlăturat – reciclat.
Scurtul interval de două zile era singura concesie pe care sistemul le-o făcea celor ca el. Însă nici aceasta nu era întru totul gratuită: fiecare subiect dispensabil primea o pilulă albastră al cărei efect era, printre altele, reducerea metabolismului. Cât timp mai trăia, Tim nu trebuia să mai consume nimic din această lume; ar fi fost rău pentru economie, pentru semenii lui.
Şi Daisy Farmil primise o fişă, dar, din fericire, rezultatul fusese: Subiect Recuperabil. Aşadar, mai avea o şansă. George era şi el condamnat. Dintre cei trei, George va fi primul care, viu sau mort, va trece pragul Centrului de Procesare. Uneori, subiecţii dispensabili încercau să fugă, să se ascundă. Dar nu pentru mult timp; pilula albastră oricum i-ar fi omorât. Efectul ei era ireversibil.
– Şş... ştii, Dd... Daisy, şopteşte George prin întuneric, câteodată mă îî... întreb dacă este dd... drept ceea ce ni se întâmplă. De fapt, ce şş... şansă ni s-a oferit nouă?
Fiona torcea mulţumită în poala lui. Daisy nu-i răspunse. Întrebările acestea nu mai aveau nicio importanţă acum. Ştia doar că dimineaţă va avea doi prieteni mai puţin.
La ora 6, sunetul uşii de lemn făcute ţăndări i-a trezit brusc. Printre aşchiile care zburau împrejur, două matahale îmbrăcate în uniforma neagră a D. R. U. s-au năpustit înăuntru:
– Uită-te în ce mizerie trăiesc! Pfu! Piersici?! Copii, am venit să vă scutim de încă o zi de umilinţă. Nimeni nu vă va simţi lipsa. Sunteţi o cheltuială prea mare pentru Guvern. Maxie, pe cine avem de ridicat?
Colegul său, un bărbos cu o cicatrice adâncă pe obrazul stâng, scoase dintr-unul din buzunarele vestonului său un scaner şi se apropie de George care, speriat, rămăsese înfipt în fotoliu. Fiona fugi repede şi se ascunse sub pat. Agentul se aplecă deasupra lui George şi îl prinse cu mâna de gât, strângându-l cu putere:
– Ursuleţule, cască ochişorii! îi spuse el printre dinţi. Trebuie să-mi fac norma. Un fascicul roşu de laser se plimbă o clipă deasupra feţei crispate proptită de spătarul fotoliului, apoi, privind displayul, bărbosul continuă satisfăcut:
– George Benson, ce nume de ratat ţi-a mai dat mă-ta! Dar nu te îngrijora, astăzi vom corecta noi lucrul ăsta. Ne vei fi mai folositor sub formă de îngrăşământ. Chiar dacă nu ai fost capabil de nimic, vom scoate noi ceva bun din tine, zise bărbosul râzând zgomotos.
Celălalt agent rămăsese să supravegheze intrarea. Între timp, Tim, desculţ, îmbrăcat doar în blugi şi într-un tricou alb şifonat, se ridicase din pat şi se apropiase de peretele de care stătea lipită Daisy. Din pricina şocului, fata începuse să tremure. Îi prinse în palmă degetele ei firave şi reci şi, încercând să o liniştească, îi şopti:
– Nu te speria, Daisy. Ne vor doar pe mine şi pe George.
Deodată, o mână aspră îl apucă de ceafă şi îl trânti la podea. Bărbosul se afla acum deasupra lui, repetând aceeaşi procedură ca în cazul lui George:
– Pe cine avem aici? Urmă un flash roşu: Timothy Herms. Nu o să putem scoate mare lucru din tine, micuţule.
Sprijinit de tocul uşii, celălalt agent îi strigă bărbosului:
– Maxie, vezi ce-i cu fata aia! Să nu o sperii prea rău.
Matahala se ridică încet şi se întoarse spre ea privind-o stăruitor. Era uşor nelămurit. Slabă, cu părul blond, bogat, ochii căprui şi limpezi, Daisy Farmil era, cu siguranţă, o prezenţă neaşteptată – nu semăna nicidecum cu fetele pe care le găseau, de obicei, în asemenea locuri. Se apropie şi-i luă o şuviţă de păr între degete. Senzaţia de catifelat îi era oarecum străină. Prevăzător, ridică scanerul. Displayul afişa: Subiect Recuperabil. Îi zâmbi:
– Deci, mai ai o şansă, păpuşă. Lăsându-i şuviţa de păr să cadă peste frunte, el îşi coborî mâna pe lângă umerii ei şi începu să-i pipăie sânii. Tu încă mai poţi să fii utilă pentru societate. Da...
Daisy închise ochii – ar fi vrut să dispară cumva de acolo, cât mai repede.
Din spatele său, colegul îi strigă:
– Maxie, am terminat aici, trebuie să plecăm. Zona devine nesigură. Nu vreau să am probleme azi.
Ridicându-se de jos, Timothy îi apucă mâna bărbosului încercând s-o elibereze pe Daisy din strânsoare:
– Hei, se răsti el la namilă, nu ai voie să faci asta! Pe ea nu o poţi atinge!
Aşa cum era de aşteptat, matahala îi răspunse printr-un un pumn în stomac. Tim, slăbit de efectele pilulei albastre, se prăbuşi repede în genunchi.
– Mişcă-te odată, gunoiule! Respiri prea mult.
În cameră, mai rămăsese doar Daisy plângând. După o vreme, Fiona, pisica, ieşi timidă de sub pat. Se uită câteva clipe la Daisy, care stătea nemişcată, apoi, trecând peste resturile uşii, plecă singură să îl caute pe George.

Vizualizări: 20

Adaugă un comentariu

Pentru a putea adăuga comentarii trebuie să fii membru în reţeaua literară / la red literaria !

Alătură-te reţelei reţeaua literară / la red literaria

Insignă

Se încarcă...

Fişiere video

  • Adăugare fişiere video
  • Vizualizează Tot

Statistici

Top Poetry Sites

© 2020   Created by Gelu Vlaşin.   Oferit de

Embleme  |  Raportare eroare  |  Termeni de utilizare a serviciilor