25 Martie, Buna Vestire - Zodia Ciumei - extras

Pe urmă a venit 25 martie, sărbătoarea de Bunavestire, tot satul era adunat la biserică şi preotul ne-a sfătuit pe toţi să plecăm cît mai repede. Noi hotărîserăm deja să plecăm în ziua următoare, în 26 martie. Am îngenuncheat apoi şi am rostit Tatăl nostru. Cu binecuvîntarea preotului pentru drumul necunoscut ce ne aştepta, pentru capătul lui ce nu ştiam unde şi cînd va fi, ne-am despărţit unii de alţii, în lacrimi şi îmbrăţişări, cu urări de bine şi speranţă de revedere. Şi de întoarcere.

- De întoarcere…

Toate familiile au primit ordin de evacuare. Fiecare pleca cu ce putea, unii au mers la gara din Storojineţ să ia trenul, alţii cu căruţele, alţii pe jos. Pe jos, înţelegi tu, că dacă nu au avut nici destui bani pentru tren fiindcă erau poate prea mulţi şi nici căruţă sau cai, n-au avut ce face, voind cu tot dinadinsul să plece, decît să-şi pună boccelele în spinare şi să pornească pe cele picioare la drum.

- Să pleci pe jos, mergînd de-a lungul unui drum pe care poate l-ai străbate în alte condiţii, cu alte gînduri şi în alte timpuri, cu întreagă viaţa în spate, bagaj greu, să fugi. De ruşi. De fapt nu contează de cine fugeam, cinic era gestul obligat şi motivaţia în sine. Alegerea de a pleca lăsînd în urmă o casă, un pămînt şi o livadă, un rîu, munca de o viaţă, rădăcini.

- O istorie nescrisă, imposibil a fi înşirată pe nişte banale bucăţi de hîrtie fiindcă viaţa nu se scrie şi nici nu se desenează aidoma, nu se poate învăţa citind, ci se trăieşte sau se ratează, nu?

- E bine că ai venit tu, Ioane.

Unii au rămas pe loc, fie că aveau prea mulţi copii mici aşa cum era mătuşa Dorica, sora mamei, care avea şapte copii din care cel mai mic de un an, fie că nu se îndurau să-şi lase casa şi agoniseala, fie că erau prea bătrîni pentru bejenie.

- Multe familii s-au despărţit. Tinerii au plecat, cei bătrîni au rămas lîngă casă în aşteptarea primilor, în aşteptarea timpurilor de altădată, fireşti, în aşteptare. A vieţii lor care, nu înţelegeau din ce motiv, nu mai era a lor, nu o cunoşteau şi nu le mai aparţinea, urmau a fi străini printre alţii, care îi vor vedea străini la rîndul lor şi mai mult decît atît. Prea bătrîn ca să pleci, obligat să rămîi. La tine acasă. Obligat…

În 26 martie zăpada încă acoperea totul. Stratul depăşea cu mult o palmă, pe cîmp era încă peste genunchi, o întindere albă, neasemuit de strălucitoare, ce în fiecare clipă dădea mici şi nenumărate raze din toate culorile curcubeului, iar la capătul mării aceleia atît de curate, brazii mei stăteau tot acolo, albi şi imenşi, începînd pădurea. Înainte de plecare, nu cred că ai plecat tu niciunde aşa, am coborît pe toloacă şi ochii mei erau plini de lacrimi, să nu mă vadă nimeni că plîng şi nu ştiam prea bine de ce plîngeam dar nu mă puteam opri, ştiam doar că plec şi asta pentru multă vreme, poate pentru totdeauna, ştii tu ce înseamnă totdeauna, adică pentru niciodată, aşa am simţit eu şi am salutat omul de zăpadă, omul cu nas de morcov, mîini de mătură şi ochi din cărbune. Să nu mai spui la nimeni lucrul ăsta, că eu am plîns, poate vor rîde de mine, ei nu ştiu cum e asta, să pleci, să pleci de tot şi să nu vrei. Şi apoi am luat-o la fugă spre începutul pădurii dar de fapt am înotat prin zăpada aia fără sfîrşit şi parcă nu mai ajungeam, nici nu ştiu cît timp a trecut pînă am ieşit din ea de am dat de pădure şi atunci am mîngîiat eu coaja brazilor, tufişurile aplecate de zăpadă şi mi-am luat rămas bun de la Davidenii mei.

- De la poalele crengilor sub care urmau a răsări hribii pe care nu aveam să-i mai culeg, de la vîrfurile brazilor înfipte-n nori.

Dar cred că poţi să spui fiindcă nu-mi pasă, eu doar am salutat nişte prieteni dragi şi totdeauna cînd îţi iei rămas bun cred că poţi plînge, oricum poate n-ar înţelege.

Apoi am dezlegat vacile, am pus grămezi de fîn în grajd, ciubere cu apă şi grăunţe pentru păsările rămase peste tot. Pe urmă ne-am apucat împreună cu mama să desfacem podeaua din şură şi am îngropat acolo, aşa ca să nu găsească nimeni, tot felul de lucruri, pahare, blide, grămadă de obiecte şi pompa de bere de la crîşmă.

Şi am plecat.

- Am plecat.

- Lăsînd toate acele lucruri, agoniseli, îngropate sub podeaua şurii.

- Păi eram convinşi că ne vom întoarce, tu ce ai fi crezut? Mai stătusem noi un an sub ocupaţie rusească, dar şi acel timp a avut un sfîrşit iar la un moment dat totul a revenit la normal, de ce nu s-ar fi putut întîmpla şi atunci la fel? Asta era întreagă speranţa noastră.

Împreună cu cîţiva vecini şi neamuri, cu lucrurile încărcate în căruţe, am format primul grup mai mare care a părăsit satul şi în fruntea convoiului era chiar primarul nostru, Novotni. Ştii, am citit eu în Scriptură despre un om, Moise îl chema şi era evreu, care mare conducător al poporului său, l-a condus pe acesta către ţara lui. Un loc numai de el ştiut, un loc unde oamenii lui puteau trăi în linişte şi liberi, un loc în care nimeni nu mai putea să vină şi să-i gonească. Un loc al lor, numai al lor. Dar vezi tu că noi îl aveam, locul acela, ţara noastră şi atunci tocmai îl părăseam, noi nu ne căutam o ţară, noi ne-o lăsam în urmă. Cred că aşa au plecat şi oamenii ăia, cu raniţele în spinare, cu căruţe şi cai, la un drum la fel de neştiut şi de lung ca al nostru.

Plîngeam mergînd după căruţele încărcate, cei care au rămas şi ne-au condus pînă la locul de plecare plîngeau şi ei.

- S-a rupt ceva atunci, plecau copii şi rămîneau părinţi sau bunici, plecau cei ce puteau pleca, fără prea multe obligaţii dar cu şanse de a reuşi, rămîneau ceilalţi, cu alţi copii, prea mici, prea mulţi, sau blocaţi de o obstinaţie şi un spirit de conservare mai puternice decît acela de aventură sau de libertate. Ceea ce s-a rupt atunci am fost noi. Noi şi sufletul nostru.

Au venit să-şi ia rămas bun şi neamurile noastre din Cireş, satul de baştină al mamei că ştii bine. Ziceau că rămîn, că acela era locul lor, grădina din spatele casei plină de meri şi coacăze ce urmau a fi culese în vară, ştii ce vin bun scot din ele? şi dulceaţa din florile alea de trandafir, hribii de sub poala brazilor cînd se scutură ploaia din august. Apoi cireşii… Aşa ziceau. Dar parcă cireşe de lacrimi vedeam eu pe obrajii lor.

- Atîrnate la ureche.

- Ioane, Ioane…, grijă că nu ai voie a fi subiectiv!

- Doar trist?

- Nu mai mult ca mine.

Într-o căruţă aveam lucruri cîte două, trei familii. Nu toţi aveau cai pentru că mare parte din ei a fost adunată pentru front, aşa cum au fost luaţi şi caii noştri frumoşi, că se tot mîndrea tata cu ei şi toţi îi lăudau. Noi ne-am pus lucrurile în căruţa unui văr de-al tatei, Todiriţă Tonenchi şi în căruţa unui vecin, Tatulici, care s-a oferit să ne ducă cîte ceva. Aşa că mama, sora mea Veronica şi cu mine mergeam pe lîngă căruţa uncheşului Todiriţă, iar sora mea Saveta împreună cu familia Tatulici.

În urma noastră erau alte grupuri de refugiaţi din satul nostru sau din sate vecine, aşa că am format un convoi de căruţe şi oameni. Pe vreme ce mergeam, alţi oameni, din alte sate, se lipeau de convoi, că nu mai ştiam unde e capul şi unde e coada.

- Treceam prin sate aproape pustii, uşi bine zăvorîte, obloanele trase, rar din cîte un coş un fir de fum, doar cîţiva cai şi vreo tot atîtea vite umblau ici colo liber pe cîmpuri, semn că odată, acolo, existaseră oameni. Şi vîntul. Vîntul ce mătura nestingherit zăpada urcînd-o pe pereţi, pe ferestre şi porţi, ca un lacăt definitiv şi nimeni să vină să o cureţe, să o adune, nici un pumn de copil care, cu bucurie liberă, să o transforme în oameni. Cu nas de morcov, mîini din mătură şi ochi de cărbune.

Văd atît de limpede şirul acela de căruţe şi oameni, apoi altul din altă direcţie unindu-se cu al nostru şi altul şi altul, aidoma unui fluviu ce îşi datorează măreţia apelor care se revarsă în el şi îl măresc, îl fac mai puternic. Doar că acea contopire nu avea nimic măreţ, nimic grandios, poate doar lacrimile acelea aduceau cu un fluviu, o durere comună, a tuturor. Şi teama de ceea ce urma să fie. Era ca o curgere a spiritelor, succesiune de suflete, imaginea aceea îmi apare acum aidoma unei viziuni a trecerii către moarte, în care şiruri sfîrşite doar în infinit aşteaptă răbdătoare şi plecate intrarea printr-o anume poartă, fără a şti ce pot afla dincolo de ea, lasciate ogni speranza, voi che’ntrate.

Atunci nu făceam conexiuni, în momentele acelea alta îmi era preocuparea, eu copil, dar acum mă gîndesc la cei care, fugind din faţa unor sau altor invadatori, părăsind casă şi pămînt, otrăveau fîntîni şi dădeau foc la tot ceea ce lăsau în urmă. Cred că doar speranţa întoarcerii sau certitudinea ei ne-a oprit pe noi să recurgem la gestul acesta, dar eu îl înţeleg pe deplin.

Vizualizări: 43

Adaugă un comentariu

Pentru a putea adăuga comentarii trebuie să fii membru în reţeaua literară / la red literaria !

Alătură-te reţelei reţeaua literară / la red literaria

Comentariu publicat de mirella tonenchi pe Martie 28, 2010 la 11:22pm
Tatal meu a trait ceea ce eu am redat in "Zodia Ciumei", ne-a povestit seri si seri nesfirsite despre asta mamei mele si mie. Eu doar am (re)desenat in cuvinte, pe hirtie totul... Din nefericire mama a citit doar o forma bruta a textului, nu cea finala, plecind intre timp... Datorita ei am reusit a scrie Zodia. Astazi a fost sarbatoarea Floriilor iar mama se numeste... se numea... Violetta... Luminarea este acolo si arde! Multumesc pentru vizite si comentarii.
Comentariu publicat de DT pe Martie 28, 2010 la 10:57pm
frumos scris si cutremurator; sper sa nu avem de infruntat nici un alt razboi si nici o alta ocupatie (cea economica ne este de ajuns)
Comentariu publicat de Anahoret pe Martie 26, 2010 la 9:11pm
Anahoret>mirella tonenchi

Nu încerc să provoc emoţii ieftine. Chiar aşa gândesc!
În plus, tatăl meu a fost şapte ani prizonier în lagărele sovietice (nu ruseşti), din 1944 şi până în 1951. Îmi amintesc cum în tinereţe (a mea, se înţelege), ne prindea 4 dimineaţa în faţa unei carafe de vin umplută cu ceva timp înainte de miezul nopţii şi care dimineaţa abia dacă era "dovedită" pe jumătate. Cealaltă jumătate era plină cu povestiri de pe front şi din lagăr. Şi îmi amintesc cum tatăl meu parcă recita propoziţia din textul postat de tine: Nu credeam c-am să ajung să am atâta pâine în mână încât să mănânc şi să-mi mai rămână!
Comentariu publicat de mirella tonenchi pe Martie 26, 2010 la 8:31pm
Hahaha, Gheorghe, scuze dar m-a amuzat reactia sarmanului vitel, nu e deloc de ris dar vezi cum animalul, caruia noi ii zicem, fara cea mai mica urma de consideratie, animal, a simtit el cel mai bine furia... toata energia aceea negativa ce preceda navala ocupatorilor.
Comentariu publicat de mirella tonenchi pe Martie 26, 2010 la 8:25pm
@ Anahoret: Da... frumos, sintem ca o mare deschisa care din timp in timp revine, dar ma tem ca intervalul dintre reveniri este din ce in ce mai mare pentru ca am inceput sa uitam...
Comentariu publicat de BRAESCU GHEORGHE pe Martie 26, 2010 la 8:19pm
Evenimente terifiante,inimaginabile si abominabile, evocate cu o forta persuasiva situata mai presus de orice inchipuire fantasmatica. Copil eram si n-am sa uit cum VITELUL din şura noastra, presimtind furibunda dezlantuire a ferocitatii , cand s-au apropiat de sat cazacii calari, a sarit peste poartă si hârtoape si s-a dus, s-a dus, s-a dus si nici azi nu stiu unde-a ajuns!
Comentariu publicat de Ititesc saveta pe Martie 26, 2010 la 7:44pm
Dureros, foarte dureros! Şi mama mea povestea despre păţania femeilor şi mai ales a fetelor, care nu se ascundeau la timp din faţa urgiei. Un trecut cu adevărat trist!
Comentariu publicat de Anahoret pe Martie 26, 2010 la 7:43pm
Completare:
Cred că noi avem vocaţia mării, care netezeşte şi schimbă totul, în permanenţă, prin flux-reflux: plecăm cu speranţa reîntoarcerii.
Comentariu publicat de Anahoret pe Martie 26, 2010 la 7:41pm
Apoi am dezlegat vacile, am pus grămezi de fîn în grajd, ciubere cu apă şi grăunţe pentru păsările rămase peste tot. Pe urmă ne-am apucat împreună cu mama să desfacem podeaua din şură şi am îngropat acolo, aşa ca să nu găsească nimeni, tot felul de lucruri, pahare, blide, grămadă de obiecte şi pompa de bere de la crîşmă.
Şi am plecat.
- Am plecat.
- Lăsînd toate acele lucruri, agoniseli, îngropate sub podeaua şurii.
- Păi eram convinşi că ne vom întoarce, tu ce ai fi crezut? Mai stătusem noi un an sub ocupaţie rusească, dar şi acel timp a avut un sfîrşit iar la un moment dat totul a revenit la normal, de ce nu s-ar fi putut întîmpla şi atunci la fel? Asta era întreagă speranţa noastră.


Dacă aş fi Adrian Păunescu aş spune că este o imagine monumentală. Spre fericirea mea, nu sunt. Aşa că nu pot spune decât că este o imagine cutremurătoare şi, în acelaşi timp – ancestrală. Te duce cu gândul la "Cloşca cu puii de aur" descoperită la Coţofeneşti; îngropată acolo pentru a fi scoasă mai târziu, când vremurile se vor fi limpezit. Şi aşa îţi dai seama că, într-un fel sau altul, poporul român a fost într-o continuă bejenie. S-a ferit când din calea năvălitorilor străini, când din calea năvălitorilor autohtoni.

Sau, poate, vecinătatea mării ne-a marcat existenţa: flux şi reflux. Octavian Paler spunea, în „Calomnii mitologice” că noi n-am avut vocaţia perenităţii fiindcă n-am sculptat munţii. Cred că noi avem vocaţia mării, care netezeşte şi schimbă totul, în permanenţă, prin flux-reflux.
Comentariu publicat de Constantin Grecu pe Martie 26, 2010 la 7:16pm
este o realitate tristă,foartev tristă dar mai ales dureroasă!Cuvintele sunt de prisos!Asemenea atrocităţi au fost şi în zona Ardealului de nord!

Insignă

Se încarcă...

Fişiere video

  • Adăugare fişiere video
  • Vizualizează Tot

Statistici

Top Poetry Sites

© 2020   Created by Gelu Vlaşin.   Oferit de

Embleme  |  Raportare eroare  |  Termeni de utilizare a serviciilor