Opincești, localitate cu răsunet istoric în inima cunoscătorilor, printre care, după doar două ore petrecute în zonă, mă aflam și eu. Toată suflarea comunei ținea să își pună la curent ignorantul interlocutor cu faptul că acolo țăranii s-au răsculat primii împotriva boierilor opresori. I-au prins și i-au spânzurat (i-au tras pe roată, ars pe rug, tras în țeapă ori le-au introdus dinamită în... Mă înțelegeți, variantele diferă, depinzând de imaginația localnicului). Gurile rele (din alte comune, învecinate) afirmau că boierii, departe de a fi prinși și executați, ar fi pus la punct un sistem ingenios de ciomăgire a răsculaților, care s-ar fi întors acasă nervoși, plini de vânătăi și înjurându-și consoartele că i-au trimis la luptă inegală pentru a lua bătaie.
    Muzeul comunei era plin de neprețuite mărturii ale gloriosului trecut. Cozi de cazma, lame de topor, vârfuri de sulițe, opinci găurite, ba chiar și un bocanc abia atins de vreme. Acesta din urmă, am fost lămurit, i-a aparținut ultimului soldat rus de pe teritoriul comunei. Soldat care murise de curând, împăcat, după ce se iubise cu mai toate femeile din regiune, pe cale legală sau nu. Trăise fericit în cea mai frumoasă casă, confiscată de el în vremea războiului și nerevendicată de foștii proprietari. Se pare că acestora le așternuse însuși soldatul (îl chema, desigur, Ivan, cum altfel?) un culcuș confortabil în grădină, unde i-a îngropat, punându-se la adăpost de neplăceri. Din motive care țin, probabil, de climă, aproape toți locuitorii comunei erau blonzi și se aveau între ei ca frații. Iar bătrânii recomandau călduros, insistent chiar, căsătoriile localnicilor cu persoane din alte părți, pentru „împrospătarea sângelui”. În urma rarelor cununii dintre băștinași au apărut câteva evenimente notabile. Comuna a fost vizitată de reporteri ai unor televiziuni din țară și de peste hotare, dornici să filmeze și să intervieveze singurul blond cunoscut cu două capete (și nici un creier) sau singura blondă cunoscută cu trei ochi și o coadă. Mai sunt și alte exemple, dar nu fac obiectul lucrării de față.
    Am fost cazat în Vila Scriitorilor, o căsuță cu patru camere mici, o chiuvetă în curte și un veceu-gheretă, în fundul curții. Fiecare cameră era dotată cu o canapea extensibilă (care ocupa, întinsă, cam tot spațiul locativ), câteva umerașe agățate pe pereți și un sul de hârtie igienică legat, preventiv, de clanță. Asta pentru a le aduce aminte celor grăbiți că toaleta din fundul curții nu poseda și astfel de artificii. Nu poseda mai nimic, de altfel. Cei patru pereți șubrezi și acoperișul găurit adăposteau un soi de grătar așezat deasupra unei văgăuni întunecate și oribil duhnitoare. După o vizită acolo, era absolut necesară trecerea pe la chiuveta din curte, așezată la umbra unui copac fără nici o creangă. Robinetul cromat, aparent extrem de scump, putea fi acționat fie cu mâna, fie cu piciorul, printr-un sistem de pârghii bine pus la punct, lăsând să curgă un firicel de apă anemic, provenit de la rezervorul cocoțat pe niște pari, ceva mai încolo. Acesta era, cred, tot o autentică piesă de muzeu, bine ciuruită de vreme, privită cu respect, ca un vestigiu străvechi, și de primele popoare migratoare care au poposit prin zonă. Deasupra chiuvetei din porțelan alb, aproape strălucitor, era fixat în scoarța copacului sacrificat un dozator de săpun foarte modern. Unul fără săpun, dar asta chiar nu conta.
    Mi s-a dat în primire una dintre camere și cheia aferentă (când i-am văzut dimensiunile, am crezut că mi se decernase cheia comunei), apoi am fost invitat la ex- Căminul Cultural, unde avea să se desfășoare evenimentul așteptat. Clădirea supraviețuise multor urgii, dintre care ultima, transformarea ei în discotecă, o afectase cel mai mult. Era zugrăvită inspirat, în portocaliu și verde. Pe ici, pe colo, calciul pereților exteriori fusese cojit cu dibăcie, pentru a se extrage, probabil, câte o cărămidă. Operațiune inutilă, întrucât construcția era din paiantă. Adică din două rânduri de crăci groase și nuiele, legate între ele cu sârmă, ținând captiv între ele un strat generos de pământ aproape pietrificat. Interiorul, însă, era năucitor. Decorat cu tot soiul de bolți și stucaturi vopsite în culori care imitau cu succes aurul, acesta era cel mai potrivit spațiu pentru o ceremonie solemnă, de amploarea celei ce avea să se desfășoare în Opincești.
    Am fost așezat la o masă uriașă, alături de alte treizeci și mai bine de persoane, și am fost anunțați că urma un dineu în cinstea noastră, lucru îmbucurător pentru noi, călători veniți din toate colțurile țării. Mâncarea a fost pe măsura măreției evenimentului. La aperitiv, am fost serviți cu brânză de capră (aroma era mai mult de țap, dar eu nu prea mă pricep la așa ceva), măsline mici și tari (cu gust de măsline, slavă Domnului, că eu tot la țap mă gândeam), felii groase de gogoșar proaspăt (teribil de iute, ca orice frate bun al „ardeiului pișcător”, cum i se spunea în zonă), „icre sintetice” negre și roșcovane, în borcane cu etichete rusești (aspect plăcut, gust de sare și clei) și salam fabricat în Republica Moldova (trecut granița într-un rezervor de benzină, ceea ce explica aroma exotică), toate stropite cu votcă Made in Ucraina. A urmat o friptură (capra vinovată pentru gustul brânzei plătise cu viața, dar se răzbunase, făcându-și carnea, printr-un procedeu de ea știut, tare și ațoasă, ca o talpă de cizmă căptușită cu pânză), garnisită cu murături vechi (peste un an) și vin nou (fabricat de curând, cu aromă de surcele nobile). Ultimele două delicatese au avut un efect laxativ previzibil, ceea ce i-a alungat pe toți comesenii în curte, unde s-a format o coadă impresionantă înaintea veceului (aceeași gheretă din fundul curții, conformă stilului arhitectonic și nevoilor regiunii).
    Dansam pe loc, după o melodie inexistentă, când am fost abordat de un bărbat solid, cu accent originar peste Prut: „Mata ești omul lui Dom' Colonel?”. „Da”, i-am răspuns, mirat, uitând de nevoințele ce mă încercau. „De ce?”, am devenit curios. „Nu contează, știi matale. Să-i spui că s-a rezolvat tot și că o să primească pachetul fuguța, chiar când o să pleci matale. Așa să-i spui”, a adăugat, pe un ton conspirativ, pierzându-se apoi în mulțimea elegantă, cuprinsă de cufureală. Iar eu am mai adăugat o piesă la puzzle, înțelegând că lucrurile se complicau, dar și că trebuia să fiu foarte atent la alimentele și licorile consumate în eroicul Opincești.

Vizualizări: 285

Adaugă un comentariu

Pentru a putea adăuga comentarii trebuie să fii membru în reţeaua literară / la red literaria !

Alătură-te reţelei reţeaua literară / la red literaria

Comentariu publicat de Iulia Gherghei pe Octombrie 3, 2011 la 1:25pm
Ieri la intrarea  in Cismigiu se vindea Braga si must din diverse recipiente de plastic iar eu ma amuzam cu sor-mea cum am face o multime de bani deschizandu-ne o taraba cu hartie igienica, ceai de menta, fiertura de orez si alte remedii pentru cufureala!!! M-a amuzat teribil povestirea ta!
Comentariu publicat de GEORGETA ANDRIES pe Octombrie 2, 2011 la 6:15pm
Foarte amuzant dar si dureros..realitatea e dura pentru multi semeni ai nostri..Felicitari pentru usurinta cu care scrieti!
Comentariu publicat de Morariu Elena pe Octombrie 2, 2011 la 5:46pm
Mult umor în povestirea ta. La început mă îmtrebam: unde o fii Opinceştiul? Pe urmă m-am lămurit.
Comentariu publicat de Ionel Petrisor pe Octombrie 2, 2011 la 4:24pm
Nu ma pricep la analiza scriitoriceasca stiindu-se ca sint lipsit de asta. Povestirea insa mi-a placut prin amanuntele legate de istoria satului si a evenimentelor trecutului acestei localitati la care cel ce semneaza a fost invitat,dupa cum se pare, in zilele de astazi. Dupa parerea mea aveti mult talent de povestitor Domnule Andi Alexandru. In povestea urmatare astept sa citesc despre ce cadou a fost vorba catere domnul colonel, spus in soapta de alt oaspete venit de pesta apa aia dinspe rasarit. Eu va multumesc ca ma faceti ma mai destind si cu alte ginduri mai vesle iesind din ale mele zilnice, cenusii la culoare. Va step cu scrisul ! 
Comentariu publicat de TIMARIU FELICIA pe Octombrie 2, 2011 la 1:10pm
UMOR  SUMBRU  , (nu , nu este  un pleonasm ) din  nefericire  este  o  descriere  realà .
Comentariu publicat de Florin GRIGORIU pe Octombrie 2, 2011 la 12:07pm
Bre, omule, bre! Noi e-am primit cu cea cea am avut și matale te-ai apucat să scrii că ce și cum... Măcar să povestești cu de-amăruntul di tăti sau nițel oare ce și care au fost... N-ai spus nimica de domnul primarele nostru și nici de Tușa Evdchia care te-a omenit cu puiul cela bine friptu și nici de Nea jândaru care ți-a adusuți-a rachiul ăla, jinarsul, palinka, vodca, că ai băutu pân-ce n-ai mai pututu și ți-ai pusu și-n cizme, că veniseși în cizmele de la reforma armatei... Și nici de învățătoarele noastre are te-au dugleșit cu cântecele din folclor autentic și ăncă nereformat, deși unul, de prin Vișeul dde Sus, tot cearcă să-l compromită, tot propunând la toate concursurile sale de umorul și de râsuri tăt și de toati celea glume, dar iară zic, n-ai sps nimic de cum merge reforma cu învțământul nostru, că încă avem școală și 27 dde copii care învață și engleză și calculatoare, ba merg duminica și cu oile și cu caprile celea, care ninica nu ți-o făcutu de-ai râsu de ele. Și-apoi iară nu-i rumos să râzi de munca bravilor noștri vameși, sau a comercianților care ne-aduc bunătți... Cred cpă vei mai scrie, că de-abia-i începutu. S--aud de tine și de bine, Florin al lui Ștefan a Popii Grigoriu, om de bine, care am but cu tine, dar nu m-ai văzut, că erai cherchelit.
Comentariu publicat de Vasilica Ilie pe Octombrie 2, 2011 la 11:14am

De ce sa spun ca nu am zambit, citind textul dv. presarat cu umor?...dar, unul, trist! Se poate si asa? Cred ca da, la vremurile acestea! Felicitari!

Comentariu publicat de CRISTESCU EMANUELA MARIANA pe Octombrie 2, 2011 la 11:00am
Cel mai bun text „umoristic” pe care l-am citit în ultimul deceniu. Şi cel mai adevărat, şi cel mai trist, cel mai râsu'-plânsu'. Ca la noi, la românii ... „de la Nistru pân' la Tisa”... Condei viguros, talent cu carul, impact emoţional de excepţie. Literatură cu adevărat, deşi „viaţa bate filmul”!
Comentariu publicat de Adina Daniela Dumitrescu pe Octombrie 2, 2011 la 9:08am
Un umor de netăgăduit! Aproape că m-aş alătura cozii de la„stabiliment” pentru peisaj... E ca - Gheorgheeeee! Şi faaaaaşi? Domnule Mircea Munteanu sunteţi o bogăţie. Davai ceas, davai palton / Iată chipul nou de OM // se cânta pe la ceaiurile anilor 70. Bravo, Andi Alexandru! Ai  mult din ceea ce unii nici nu ştiu că există:umor în tuşe groase!!!
Comentariu publicat de Bonte Zaharia pe Octombrie 2, 2011 la 8:08am
Si ce versuri a recitat Ivan ?

Insignă

Se încarcă...

Fişiere video

  • Adăugare fişiere video
  • Vizualizează Tot

Statistici

Top Poetry Sites

© 2019   Created by Gelu Vlaşin.   Oferit de

Embleme  |  Raportare eroare  |  Termeni de utilizare a serviciilor