MĂ SUNĂ MAMA SĂ-MI SPUNĂ că a murit tanti Iustina... Zic Dumnezeu s-o ierte şi-o întreb când s-a întâmplat. Îmi spune că aproape de amiază. Calculez: fiind joi, înmormântarea va avea loc sâmbătă, pentru că la noi mortul trebuie privegheat cel puţin două nopţi la rând; nu există excepţii. Dacă plec vineri din Bucureşti, aş putea sta acasă până duminică: e iunie, cireşele ar trebui să fie coapte... Îi spun mamei că vin, simţindu-i emoţia în glas. Se bucură, desigur, ştiind că voi fi prezent la înmormântarea mătuşii. Apoi mă gândesc că e trist cumva să aştept să-şi mai dea duhul câte o rudă prin sat ca să ajung şi eu pe-acasă... Nu că ar fi obligatoriu, dar... Din păcate, printre ai mei au rămas tot mai puţini de murit... Cu maşina fac aproape şase ore, iar drumul dintre Vâlcea şi Sibiu, pe valea Oltului, e un vis; de la Sibiu, în cel mult două ore sunt în ograda mamei... În plus, singur la volan, şi mai ales îndreptându-te spre casă, întotdeauna e un prilej bun de întoarcere către tine însuţi, de regăsire, cumva, a căii către adevărata ta esenţă. Iar pentru asta, îţi trebuie doar nişte cafea fierbinte şi amară într-un termos şi Concertul pentru chitară electrică şi orchestră al lui Yngwie Malmsteen... Eu îi spun, în glumă, recuperare... A ta, de către tine însuţi... Mă gândesc că oricât de târziu aş pleca vineri după-masa din capitală, tot ajung înainte de miezul nopţii, putând sta şi la priveghi. La noi, veghea e neîntreruptă, chiar dacă oamenii se mai schimbă între ei, aproape fără să-ţi dai seama, nu ca la oraş, unde răposatul e abandonat şi închis într-o capelă cu termopane, iar tu poţi pleca să iei cina cu amicii la un restaurant...

 

TANTI IUSTINA FUSESE O FIGURĂ; era mătuşa mamei şi suferea de o duzină de boli mai mult sau mai puţin imaginare. Cel mai des o durea însă... la inimă. Tata fusese de părere că avea cu siguranţă şi creierul în pioneze, deoarece gândea cu voce tare, prin urmare vorbea de una singură şi aproape tot timpul; era de-ajuns să te ţii după dânsa ca să auzi toate bazaconiile ce-i treceau prin minte... Locuia la două case de noi şi ne vizita de cel puţin cinci ori pe zi. Pe mine mă iubea necondiţionat, deşi depuneam eforturi considerabile s-o necăjesc tot timpul... Îmi amintesc că într-un an, la început de toamnă, mistreţii prăpădiseră porumbul de pe lunca Mureşului, sătenii fiind nevoiţi să stea de pază, noapte de noapte, cu câini şi tălăngi, aprinzând torţe şi trăgând focuri de armă în vecinătatea lanurilor. Lucrurile se agravaseră după ce, într-o seară, un vier bătrân rănise grav un sătean, urmărindu-l până în propria livadă. Într-o dimineaţă, făcându-şi curaj, mama şi mătuşa plecară să salveze ce se mai putea din legumele distruse de porci de pe unul din parcelele noastre de pe luncă; eu mă aflam pe malul râului, la pescuit. Auzindu-le glasul, îmi veni ideea năstruşnică de a le speria niţel: mă furişai printre rândurile de porumb şi, apropiindu-mă, începui să grohăi ca un mistreţ. Se speriară de moarte, tanti Iustina leşinând la picioarele mele. Turnarăm o găleată de apă peste ea ca s-o trezim, tremura toată şi, până ajunse un vecin cu căruţa s-o ducă în sat, repeta doar: Mi-e rău... Mi-e rău la inimă... Atunci am crezut că îşi dă duhul şi la fel crezuse şi mama pe care rar o mai văzusem atât de supărată... Bătrâna a stat cinci zile în spital şi când o aduseră acasă, mama mă obligă s-o vizitez, cerându-i ietare... Deja aflase tot satul de isprava mea... Mă iertă, ca de fiecare dată. Un singur lucru nu-mi putuse ierta însă niciodată: că duminica, în loc să merg la biserică, preferam să plec la pescuit de cleni, maţe-negre şi mirene pe prundişurile de pe malul Mureşului...

 

CÂND CINEVA DĂDEA ORTUL POPII, noi, copiii din sat, jubilam; parcă se trăia mai intens când vreun cunoscut dădea colţul... Şi cu atât mai mult dacă se murea de tânăr ori într-un mod neobişnuit. Dacă mortul era bărbat, tata era chemat să-l tundă şi să-l radă; obligatoriu, eu îl însoţeam. Cel mai frumos era noaptea, la priveghi, sau la amiază, când bărbaţii urcau în cimitir pentru a săpa mormântul; eram nelipsit de la aceste evenimente. Moartea nu avea nimic înfricoşător pentru noi. La priveghi, ne băgam sub mese ca să nu fim alungaţi de adulţi şi ca să putem asculta în tihnă istorisirile celor care jucau cărţi pe bani şi care, după câteva pahare, spuneau poveşti de râs şi de groază ori îşi aminteau de război şi de isprăviile lor deocheate. La fel de mult se glumea şi în cimitir, la săpatul gropii, de cele mai multe ori, în final, bărbaţii ameţiţi de palincă apucându-se de cântat. Când descopereau, răscolind pământul, ciolane ori câte o tigvă, ne lăsau să ne jucăm cu ele, ca în final, când groapa era săpată, să le ascundem în pământ, într-un colţ al noului mormânt. Îmi amintesc că, într-o vară, cineva găsise un craniu mic, parcă de copil sau vreo vietate din alte lumi, cu o frunte lată, bărbia ascuţită şi orbite imense; după ce-l curăţasem de argilă şi de nisip, am descoperit că era verde şi lucios, ca de smarald. Curios era că în acel loc nu fuseseră încă morminte, cimitirul nefiind mai vechi de o sută de ani. Fascinat, am ascuns craniul acela sub nişte frunze de brusture, iar a doua zi, după înmormântare, când sătenii au coborât la casa răposatului să-şi umple burţile cu ciorbă şi cu sarmale, l-am dus, pe ascuns, acasă. Noaptea, odăiţa cu pereţii plini de cărţi şi de fluturi răstigniţi se umplea ca de o lumină verzuie şi uneori mă trezeam din somn buimac, înconjurat parcă de vietăţi ciudate. După nici o săptămână însă, descoperind craniul fosforescent sub patul meu, mama s-a speriat, strigând disperată după tata; afară se făcuse deja noapte. Obosit şi posomorât, tata m-a pus să bag straniul trofeu într-un sac de cânepă, plecând apoi pe jos, împreună, până la Mureş; n-a scos nicio vorbă până acolo. Ajunşi pe mal, mi-a spus să bag câteva pietre în sac, să-l leg şi să-l arunc într-un loc unde apa era mai adâncă... Ani mulţi după aceea, în nopţile de vară, ni se părea că o lumină verzuie se înalţă spre cer din bulboana aceea... Şi iată că acum, conducându-mi maşina prin noapte şi ascultând Sarabanda lui Malmsteen, îmi aminteam perfect de toate acestea... Şi mi se părea cumva nefiresc că atâţia ani uitasem cu desăvârşire de aceste minunăţii trăite, ori visate poate, ale copilăriei mele...

 

AJUNGÂND ÎN FAŢA CASEI MĂTUŞII, cobor din maşină şi intru în curte; se pare că tot satul e acolo. Sicriul e în odaia din faţă, cea destinată unor asemenea evenimente. Cei mai mulţi dintre săteni au ditamai case, petrecându-şi însă viaţa în câte o odăiţă anexă din curte, unde gătesc, mănâncă, se roagă şi dorm, ajungând în camera dinspre stradă doar în coşciug, când li se aprinde şi lor lumânarea... În curte, cineva îmi întinde un pahar cu palincă, dar eu vreau să intru mai întâi în casă. O îmbrăţişez pe mama, ea îmi ia florile, aşezându-le la picioarele răposatei. Babele mă privesc cu admiraţie: păi dacă a venit şi băiatul Mariei de la Bucureşti, dacă a venit pentru Iustina... Dumnezeu s-o ierte, zic. Şi atunci observ: bătrâna are faţa zdrobită, machiajul grosolan nereuşind să ascundă numeroasele răni grave cusute cu neglijenţă. Mă uit la mama, ea ridică doar din umeri. Apoi, ieşind, îmi povesteşte cum, trei nopţi la rând îi cântase mătuşii cucuveaua, semn că moartea îi dădea târcoale şi cum o instruise pe mama – pentru a câta oară? – cum s-o îmbrace, unde se găsesc lumânările, prosoapele, palinca dacă... Însă după cea de-a treia noapte, în urma unui atac de panică, se îmbrăcă în grabă de sărbătoare şi plecă pe ascuns la gară, să ia trenul până la Magda, nepoata ei de la Alba. Se gândea, probabil, că la oraş nu există cucuvele... Nici măcar nu sunase s-o anunţe... Coborî din tren şi acolo, în faţa gării, fu lovită de un taxi; noroc că biata femeie avea buletinul la dânsa...

Vizualizări: 65

Adaugă un comentariu

Pentru a putea adăuga comentarii trebuie să fii membru în reţeaua literară / la red literaria !

Alătură-te reţelei reţeaua literară / la red literaria

© 2018   Created by Gelu Vlaşin.   Oferit de

Embleme  |  Raportare eroare  |  Termeni de utilizare a serviciilor