Scriitorul portughez José Saramago, laureat al premiului Nobel pentru Literatura in
1998, a murit vineri, 18 iunie, la vârsta de 87 de ani, în insula
Lanzarote, în urma unei pneumonii care nu se mai vindeca, informează
agenţiile de ştiri. Mai mult aici!

Vizualizări: 145

Adaugă un comentariu

Pentru a putea adăuga comentarii trebuie să fii membru în reţeaua literară / la red literaria !

Alătură-te reţelei reţeaua literară / la red literaria

Comentariu publicat de DORINA ENUICA pe Iunie 22, 2010 la 2:27am
Şi cei mai mari oameni se prefac în ţărână, dar există diferenţa între ei şi cei mai "mici" că lasă viaţă posterităţii. Dumnezeu să-l ierte şi să-l aşeze într-un loc cu soare şi verdeaţă la o masă unde să mai poată scrie !
Comentariu publicat de Irina Lucia Mihalca pe Iunie 21, 2010 la 12:22pm
Dumnezeu sa-l odihneasca in lumina si pace!

Scriitorul care a făcut prin toate romanele sale o pledoarie strălucită pentru fantasmele lucrurilor aproape imposibile care planau asupra unei vieţi explicabile ca fenomen fizic, a lasat în urmă un destin excepţional şi o serie de parabole de neuitat.

"Lasă-te condus de copilul ce erai... Un e-mail nu poate exprima sentimentul unei lacrimi."
"Va exista întotdeauna un mâine pentru a rezolva problemele care azi păreau să nu aibă soluţie." ...“Nimic nu e sigur. Doar moartea. ..”Fără moarte nu exista înviere şi fără înviere nu există Biserica.”
Intermitenţele morţii

Momentele nu vin niciodată târziu sau devreme, vin când le bate ceasul, al lor, nu al nostru. ...Aşa e viaţa, e în mare parte făcută din lucruri care se termină, dar şi din lucruri care încep....La urma urmei, mergem odată cu timpul, în timp, şi niciodată în afara lui, oricât ni s-ar reproşa că rămânem pe dinafară. ... În chestiuni de inimă şi sentiment, surplusul e întotdeauna preferabil absenţei....Am şti mai mult despre complexităţile vieţii dacă i-am studia cu sârg contradicţiile în loc să ne pierdem timpul cu identităţile şi coerenţele ei, acestea au obligaţia să se explice singure." ... Fiecare citeşte în felul lui, îşi inventează o manieră proprie, unii îşi petrec toată viaţa citind fără să treacă vreodată dincolo de lectură, rămân lipiţi de pagină, nu pricep că vorbele sunt numai pietre puse pentru a traversa curentul unui râu, sunt acolo doar ca să putem ajunge pe celălalt ţărm, celălalt ţărm contează. Doar dacă nu cumva aceste râuri n-au două ţărmuri, ci mai multe, fiecare om care citeşte este propriul lui ţărm şi e numai al lui ţărmul pe care trebuie să ajungă. ...Ştie puţin despre viaţă cine refuză să înţeleagă plasele care învăluie relaţiile umane, în general, şi pe cele de rudenie, în particular, mai ales de sânge, sunt mai complexe decât par la prima vedere, spunem părinţi, spunem copii, credem că ştim perfect despre ce vorbim şi nu ne interogăm asupra cauzelor profunde ale afecţiunii dintre ei, sau ale indiferenţei, sau ale urii....
Timpul e un maestru de ceremonii care ne aduce mereu acolo unde se cuvine să fim, avansăm, ne oprim şi dăm înapoi la ordinele lui, greşeala noastră e că ne închipuim că-l putem trage pe sfoară.
Peştera

"În adâncul nostru este ceva care n-are nume, acest ceva suntem.... Răspunsurile nu vin întotdeauna când sunt necesare, de multe ori se întâmplă ca singurul răspuns posibil să fie să rămâi în aşteptare.... Vrei să-ţi spun ce cred, Spune, Cred ca n-am orbit, cred că suntem orbi, Orbi care văd, Orbi care, văzând, nu văd. ..
Din aluatul ăsta suntem făcuţi toţi, jumătate indiferenţă, jumătate răutate. ..Evident, aici nimeni nu se mai poate salva, orbire e şi asta, să trăieşti într-o lume unde s-a terminat speranţa...Dacă înainte de fiecare gest am încerca să-i prevedem toate consecinţele, să le cântărim serios, mai întâi pe cele probabile, posibile, cele imaginabile, n-am reuşi să ne urnim un pas din locul unde primul gând ne-a făcut să ne oprim."
Eseu despre orbire

O povestire pe care Saramago a inserat-o în romanul Intermiţentele morţii, cu scopul de a defini anumite caracteristici ale fiinţei umane şi de a face apel la morală.
"Era odată, în vechea ţară a poveştilor, o familie în care era un tată, o mamă, un bunic care era tatăl tatălui, şi acel copil deja menţionat, de opt ani, un băieţaş. Ei, bine, bunicul era foarte în vârstă, de aceea îi tremurau mâinile şi scăpa mâncarea din gură când stăteau la masă, ceea ce îi enerva mult pe fiu şi pe noră, care îi spuneau mereu să aibă grijă de ceea ce făcea, dar bietul bătrân, oricât se străduia, nu reuşea să-şi controleze tremurul, cu atât mai puţin dacă îl certau, iar rezultatul era că murdărea mereu faţa de masă sau scăpa mâncarea pe jos, ca să nu mai vorbim de şervetul pe care i-l legau la gât şi pe care era nevoie să i-l schimbe de trei ori pe zi, dimineaţa, la prânz şi seara. Aşa stăteau lucrurile şi fără nici o perspectivă de ameliorare când fiul hotărî să termine cu situaţia dezagreabilă. Apăru acasă cu o strachină de lemn şi-i spuse tatălui, Începând de azi vei mânca din asta, te aşezi pe pragul uşii pentru că e mai uşor de curăţat şi astfel nora dumitale nu va mai trebui să se îngrijească de atâtea feţe de masă şi de atâtea şervete murdare. Şi aşa a fost. Dimineaţa, la prânz şi seara, bătrânul, aşezat singur pe pragul uşii, ducând mâncarea la gură cum putea, jumătate se pierdea pe drum, o parte din cealaltă jumătate i se scurgea în jos pe bărbie, nu mai rămânea mare lucru în cele din urmă să-i alunece prin ceea ce vulgul numeşte gâtlej. Nepotului nu părea să-i pese de tratamentul urât pe care i-l aplicau bunicului, îl privea, apoi îi privea pe tata şi pe mama, şi continua să mănânce ca şi cum n-ar fi avut nimic de-a face cu ceea ce se petrecea în jur. Până ce, într-o după-amiază, când se întoarse de la muncă, tatăl îl văzu pe fiu meşterind cu un briceag o bucată de lemn şi crezu că, aşa cum era normal şi obişnuit în acele vremuri îndepărtate, copilul îşi construia o jucărie cu mâinile lui. A doua zi, însă, îşi dădu seama că nu era vorba de un cărucior, cel puţin nu se vedea vreun loc unde i s-ar fi putut monta roţi şi atunci întrebă, Ce faci. Băiatul se prefăcu că nu auzise şi continuă să scobească în lemn cu vârful briceagului, asta se întâmpla pe vremea când părinţii se speriau mai puţin şi nu alergau să ia din mâna copiilor un instrument atât de util pentru confecţionarea jucăriilor. N-ai auzit, ce faci cu băţul acela, întrebă din nou tatăl, şi fiul, fără să-şi ridice privirea de la ceea ce făcea, răspunse, Fac o strachină pentru când vei fi bătrân şi-ţi vor tremura mâinile, pentru când te voi trimite să mănânci pe pragul uşii, aşa cum aţi făcut cu bunicul. Au fost vorbe sfinte. Ceaţa de pe ochii tatălui se risipi, acesta văzu adevărul şi lumina sa, şi imediat se duse să-i ceară iertare celui ce-i dăduse viaţă, iar când sosi ora cinei, cu propriile lui mâini îl ajută să se aşeze pe scaun, cu propriile lui mâini îi duse mâna la gură, cu propriile lui mâini îi şterse cu blândeţe bărbia, pentru că el încă o putea face, iar dragul lui tată nu. Despre ceea ce s-a petrecut după aceea nu se mai povesteşte, dar din surse foarte sigure ştim că, dacă e adevărat că lucrarea băieţaşului a rămas neterminată, tot atât de adevărat este şi faptul că bucata de lemn continuă să se afle pe acolo pe undeva. Nimeni n-a vrut s-o ardă sau s-o arunce, fie pentru ca învăţămintele pildei să nu cadă în uitare, fie pentru cazul în care cuiva i-ar veni într-o zi ideea de a termina lucrarea, eventualitate nu total imposibil de a deveni realitate dacă ţinem seama de capacitatea enormă de supravieţuire a pomenitelor laturi obscure ale naturii umane."
Comentariu publicat de mihai ganea pe Iunie 19, 2010 la 2:32pm
De morti numai de bine ! Dumnezeu este "marele judecator".
Comentariu publicat de Adrian Grauenfels pe Iunie 19, 2010 la 11:01am
In memoriam

Scriitorul José Saramago

José Saramago, scriitorul care a făcut prin toate romanele sale o pledoarie strălucită pentru fantasmele lucrurilor aproape imposibile care planau asupra unei vieţi explicabile ca fenomen fizic, a trecut în nefiinţă, vineri, lasând în urmă un destin excepţional şi o serie de parabole de neuitat.
José Saramago s-a născut în 1922, într-un sat din provincia Ribatejo, unde apare în registrul de naşteri ca José de Sousa Saramago. În 1924 pleacă împreună cu părinţii Jose de Sousa şi Maria da Piedale la Lisabona, unde fratele lui, Francisco, decedează. Din cauză că părinţii nu-l pot ţine la gimnaziu, face o şcoală tehnică şi lucrează doi ani ca mecanic.
În 1944, Saramago se căsătoreşte cu Ilda Reis, iar în 1947 îi apare primul volum de proză. Până în 1966 nu mai publică nimic, ajungând la concluzia că nu are nimic ce merită să fie spus. Totuşi, ulterior, publică poezii şi critici.
În anul 1969 intră în Partidul Comunist Portughez, care era la acel moment interzis. De altfel aproape toată viaţa sa se caracterizează ca ateu şi comunist. În aceeaşi perioadă decide să se despartă de soţie şi începe o relaţie cu scriitoarea portugheză Isabel da Nobrega, care durează până în 1986. Din 1975 lucrează numai ca scriitor şi publică volume de poeme, cronici literare şi politice, nuvele, piese de teatru, nenumărate traduceri, revenind la roman abia în 1977 cu "Manual de pictură si caligrafie".
Prin revenirea la proză, Saramago îşi aduce recunoaşterea în spaţiul lusitan şi impune fraza şi punctuaţia care vor constitui din acel moment marca inconfundabilă a stilului său. Celebritatea internaţională o dobândeşte cu "Memorialul mănăstirii", care, alături de "Anul morţii lui Ricardo Reis" (1984) şi "Istoria asediului Lisabonei" (1989), formează seria narativă cu tematică istorică, scriitorul acordând o atenţie specială "originii şi identităţii portugheze".
În 1991 publică "Evanghelia după Isus Cristos", cel mai polemic roman al său, care reconstruieşte o viaţă apocrifă a lui Iisus. După divergenţele privind romanul său "Evanghelia după Isus Hristos", în care critică indirect dogmele Bisericii Catolice, se mută definitiv pe insula Lanzarote. O cotitură în universul tematic romanesc al lui José Saramago o constituie seria de ficţiuni alegorice începută cu "Pluta de piatră" (1986) şi urmată de "Eseu despre orbire" (1995), "Toate numele" (1997), "Peştera (2000), "Omul duplicat" (2002), "Eseu despre luciditate" (2004) şi "Intermitenţele morţii (2005).
Saramago, aşa cum a declarat de mai multe ori, reuşeşte în romanele sale să facă o demonstraţie strălucită, perfect logică şi coerentă, pentru acele situaţii care doar ar fi putut să fie, dar nu au fost. Stilul extraordinar şi inteligent prin care scriitorul îşi demonstrează ipotezele suprarealiste conferă prozei sale un farmec aparte, de lumi care se întrepătrund în timp ce cititorul pluteşte lin pe linia care şerpuieşte între ele, fără să le separe cu adevărat.
Istoria Lisabonei, tradiţiile, cântecele, cimitirele şi miresmele acestui oraş, devenit matricea lumii, destinele meandrice ale oamenilor decise mereu de întâmplări minore, viaţa şi secretele cu valoare mitică din umbra traiului de zi cu zi ale persoanelor obişnuite, contradicţiile şi moartea, ultima şi cea mai tentantă seducţie a universului, au fost temele predilecte ale lui Saramago, care a ştiut să le transforme în parabole, ridicându-şi personajele anodine la rangul de eroi.
"Am şti mai mult despre complexităţile vieţii dacă i-am studia cu sârg contradicţiile în loc să ne pierdem timpul cu identităţile şi coerenţele ei, acestea au obligaţia să se explice singure", scria Saramago în "Peşterea"
Ultimul roman al lui Saramago, "Călătoria elefantului", vorbeşte metaforic şi totuşi nu de neînţeles despre destin. "La mijlocul secolului al XVI-lea, regele Joâo al III-lea i-a oferit în dar vărului său Maximilian, arhiduce al Austriei, un elefant din Asia. Romanul relatează voiajul epic al lui Solomon, elefantul, călătoria pe care a făcut-o ca să satisfacă dorinţele regale şi strategiile absurde ascunse dincolo de ele. «Călătoria elefantului» nu este un roman istoric; este un amestec de fapte reale şi imaginare, îndemnându-ne să recunoaştem realitatea şi ficţiunea ca fiind o unitate indisolubilă - trăsătură majoră a tuturor marilor opere. Este de asemenea, o reflectare asupra condiţiei umane, cu umor şi ironie, trăsături ale viziunii autorului, nemilos de pătrunzătoare, venind împreună cu acea formă de infinită compasiune cu care Saramago percepe slăbiciunile umane. Scrisă la zece ani după ce i s-a decernat Premiul Nobel, Călătoria elefantului descoperă un autor în plină forţă a splendorii literare", scria Mioara Caragea, traducătoarea romanelor lui Saramago pentru editura Polirom.
Destinul literar impresionant a lui Saramago a fost recunoscut peste tot în lume, prin numeroase distincţii şi premii, culminând cu Premiul Nobel pentru Literatură (1998). "Sunt acceaşi persoană care eram şi înainte de a primi Premiul Nobel. Lucrez la fel de mult, am aceleaşi obiceiuri şi am aceiaşi prieteni", spunea Saramago despre viaţa sa de după decernarea prestigioasei distincţii.
În Portugalia, Saramago nu a fost pe deplin plăcut. Convingerile sale, în special cele în legătură cu religia, i-au atras multe critici. "Nu sunt o persoană rea. Atac doar cu limba", spunea scriitorul, fără să încerce cu adevărat să se justifice.
José Saramago a decedat, vineri, în locuinţa sa din insula spaniolă Lanzarote, din arhipelagul spaniol Canare. În ultimii ani, José Saramago a fost spitalizat de mai multe ori într-o clinică din apropierea locuinţei sale de pe insula Lanzarote. Saramago locuia în Lanzarote din 1993, împreună cu soţia sa, jurnalista Pilar del Rio. Acesta s-a autoexilat în urma polemicii create în Portugalia de publicarea romanului "Evanghelia după Isus Cristos", cenzurat de autorităţi.
"A muri este, la urma urmelor, cel mai obişnuit şi normal lucru din viaţă, un fapt de pură rutină, episod al interminabilei moşteniri din tată-n fiu, cel puţin de la Adam şi Eva", scria Saramago în "Intermitenţele morţii".

Sursa: Mediafax
Comentariu publicat de Paun Octavian pe Iunie 19, 2010 la 8:33am
Agentia de Stiri*Centrul Informational - Radio METAFORA www.radiometafora.ro aduc un pios omagiu celui ce a fost Jose SARAMAGO .Sa-i fie tarina usoara! Dumnezeu sa-L odihneasca in pace !
Oak HARBOR U.S.A
Comentariu publicat de chidean dana pe Iunie 19, 2010 la 6:54am
Dumnezeu sa-l odihneasca in pace.
Comentariu publicat de CRISTINA pe Iunie 19, 2010 la 1:18am
Dumnezeu sa-l odihneasca in pace!
Comentariu publicat de Elisabeta Branoiu pe Iunie 18, 2010 la 10:56pm
Dumnezeu sa-l odihneasca in bucuriile Sale. Profunde regrete... Sa-i daruim un buchet de trandafiri, din partea noastra, a tuturor scriitorilor, confrati romani.

Comentariu publicat de mirella tonenchi pe Iunie 18, 2010 la 10:11pm
Socul inca nu a trecut dar... Maestre! Aici, pentru totdeauna si inca o zi... Noapte buna! Este demi-lune noaptea aceasta... Pe mîine!
Comentariu publicat de Anisoara Iordache pe Iunie 18, 2010 la 10:01pm
Dumnezeu sa-l ierte si sa-l primeasca in Rai!

Insignă

Se încarcă...

Statistici

Top Poetry Sites

© 2020   Created by Gelu Vlaşin.   Oferit de

Embleme  |  Raportare eroare  |  Termeni de utilizare a serviciilor