Consuela şi-a pierdut fecioria într-o vineri după masă la ora şase precis.
Sau cel puţin aşa pretindea pendula cea bătrână moştenită de la bunicul Petrache. Pendula despre care vorbim avea pe puţin o sută de ani, abia încăpuse în apartament, atât era de înaltă, şi arăta timpul cu o precizie diabolică, în ciuda tuturor zdruncinăturilor, şocurilor şi loviturilor pe care le primise de-a lungul vremii. În peregrinările sale prin fiecare locuinţă, pendula era urmărită de meşterul Hans, ceasornicarul, care făcuse o adevărată pasiune pentru mecanismul ei. La fiecare jumătate de an, meşterul Hans se prezenta la locuinţa pendulei, oriunde ar fi fost aceasta, şi timp de două zile se deda unor plăceri voluptoase. Se poate spune – desigur doar de către spiritele cârcotaşe - aproape vicioase.
Ei, bine, momentul acela crucial din viaţa fiecărei fete, la Consuela s-a suprapus peste primele sunete grave, profunde cu care orologiul anunţa ora şase, şi poate fi încadrat, fără doar şi poate, în categoria accidentelor casnice, pentru că s-a datorat unei cozi de mătură. Nici până în ziua de azi, fata - adică femeia, pardon - nu-şi poate explica accidentul. În primul rând, pentru că nu-şi mai aduce aminte mare lucru, din cauza vitezei cu care s-a petrecut totul. Ţine minte doar că: după ce făcuse un duş desfătător, umbla cu halatul de baie fluturând, cu un pahar de lapte rece într-o mână şi cu mătura în cealaltă. Consuela era o bună gospodină şi pânzele de păianjen, ce apăruseră nu se ştie cum şi de unde, îi provocau o silă grozavă, aşa că se repezise să le înlăture. Apoi totul s-a învălmăşit, paharul de lapte a ajuns pe parchet, unde lichidul a făcut o baltă albicioasă, halatul i-a acoperit ochii cu poalele, iar coada de mătură a ... dar nu e bine să insistăm pe amănuntele întîmplării. Ca să fim drepţi, Consuela n-a simţit mare lucru, doar că un pic mai târziu stătea ca prostită, se uita la pata rozalie de pe chiloţeii ei imaculaţi şi nu-i venea să-şi creadă ochilor. Se întreba mereu cum ar trebui să reacţioneze, ce ar trebui să simtă în momentul acesta silnic. Ea altfel îşi imaginase totul! Avea în minte clar şi cuvintele pe care ar fi trebuit să le spună, şi gesturile pe care ar fi trebuit să le facă, şi modul cum, într-un final s-ar fi scufundat într-o bucurie romantică, înălţătoare, o bucurie cum nu îţi este dat să întâlneşti pe pământ. Poate doar în unele seriale de la ora patru. Dar şi acolo situaţiile nu sunt foarte clare, ba, am putea spune că sunt destul de şterse, de palide, de neconvingătoare. Ea programase şi calculase totul cu precizie; momentul nu trebuia să aibă nimic repezit, supeficial, nimic la voia întâmplării. O, Doamne!: ar fi pogorât delicat o ploaie de mângâieri şi săruturi gingaşe, de gesturi tandre şi uşoare ca o aripă de înger. Iar în final, sacrificiul ei suprem. Jertfa ar fi fost pe deplin încununată de mulţumirile pe care El le-ar fi manifestat nerostit, cu priviri galeşe, neguroase, profund recunoscătoare, priviri care o asigurau de supunere şi recunoştinţă până şi dincolo de moarte. Fata imaginase minuţios scenariul cu desfăşurare precisă şi cu o înşiruire clară a fiecărei clipe scurse spre împlinirea punctului culminant. Dar aşa, cui să-i spui: „Nu. Te rog, nu! Nu acum. Ce faci?! Măi, ce faci?! Astâmpără-te, îţi spun! Ia mâna. Nu. Am spus, nu! Măi, tu ce faci?! Nu înţelegi?! Îţi spun să... Nu. Nuuuuuu... Nu.” Dar, încetul cu încetul, tot mai înfierbântat, un El, ales cu grijă, şi-ar fi atins ţelul condus cu mână fermă de Consuela. Fata se considera o fire autoritară şi ţinea mult ca şi alţii să-i remarce calitatea, dar, mai ales, să nu încerce cumva s-o conteste.
După cum spuneam, era vineri seara şi nu-i rămânea decît să se plimbe lunatic prin apartament, fără să ştie cum ar trebui să reacţioneze la o astfel de întâmplare oribilă. Sufletul ei se frământa, pentru că niciodată Consuela nu lua hotărâri pripite, ci mai întâi analiza minuţios cursul viitor al faptelor, al acţiunilor. Ea voia să ştie cu precizie ce urma să înfăptuiască. Îşi dorea să aibă o fire profund analitică, din care cauză i se trăgeau destul de multe ponoase. Şefii ei vorbeau - pe la spate şi nedrept, desigur - că nu o dă inteligenţa afară din casă, mai ales din cauza întrebărilor multe pe care le punea spre lămurirea deplină a oricărui amănunt. Niciodată, dar niciodată, de când se ştia pe pământul acesta, Consuela nu fusese pe deplin lămurită. Întotdeauna rămânea un amănut – O!, dar ce spun eu un amănunt, mai multe, cu siguranţă mai multe – care să creeze o anume confuzie, neclaritate, nesiguranţă, iar fata s-ar fi simţit mult mai bine dacă totul ar fi fost limpede ca apa de izvor. Considera că trebuie acordată atenţia maximă chiar şi celui mai insignifiant amănunt, şi nu numai celui care se manifesta evident, dar şi aceluia care putea să se ivească pe neaşteptate, surprinzator, unuia care putea fi cu greu bănuit. Ce mai deal-vale, Consuela tăia firul nu doar în patru, ci în patruzecişipatru.
Toată noaptea s-a perpelit, a doua zi nu a ieşit din casă, a umblat de colo-colo, lucrurile îi scăpau din mână şi toate treburile îi ieşeau alandala, pentru că fata analiza concentrat ce ar trebui să facă de acum încolo şi cum poate fi repart cât de cât dezastrul produs. Duminică seara, Consuela a luat o decizia care i-a asigurat o noapte cu somn liniştit: a doua zi se va duce la medic să vada dacă stricăciunea nu adusese şi vătămări serioase locului cu pricina. Chiar dacă nu avea un medic al ei, - pentru că întotdeauna fusese sănătoasă tun şi nu avusese niciun motiv, dar nici unul, să consulte vreun medic din specialitatea asta, dar nici alta - Consuela avea încredere deplină în sistemul sanitar.
Luni dimineaţă s-a prezentat la policlinica din cartier, a povestit unui medic destul de bătrân întâmplarea şi a aşteptat cu răbdare verdictul acestuia. Întinsă pe masa aceea ciudată, Consuela îl urmărea pe bărbat cum se mişcă prin cabinet, privind pe deasupra ochelarilor. Cadrul medical îşi trăgea mănuşile, alegea instrumentele potrivite, împingea de colo-colo diferite obiecte, parcă amânând înadins momentul consultaţiei. În cele din urmă, s-a îndreptat către ea şi i-a acordat atenţia cuvenită. A stat un timp cu nasul între picioarele ei, apoi s-a îndepărtat, şi-a scos mănuşile cu un plescăit zgomotos, s-a spălat îndelung pe mâini, şi a grăit:
- Mda!, e un caz destul de serios şi trebuie studiat cu multă atenţie. Drept care i-a făcut programare la cabinetul lui particular, peste două zile.
Medicul a studiat-o serios, chiar foarte serios şi deosebit de amănunţit, de vreo şase ori în răstimp de două săptămâni. Din consultaţiile acestea, Consuela a înţeles lucruri foarte interesante. Foar-te in-te-re-san-te! Pasionante, în unele momente ale desfăşurării lor, dar după două săptămâni nu s-a mai dus la consultaţii. Unu, pentru că medicul era destul de bătrân şi pregătirile pentru studiu durau cam mult; doi, pentru că muşamaua de pe masa de consultaţii îi dădea o senzaţie oribilă, mai ales când studiul se apropia de punctul culminant şi ea, nu se ştie din ce cauză, devenea teribil de sensibilă.
Nimeni nu ar fi putut spune că fata s-a împăcat pe deplin cu noua ei situaţie. În adâncul sufletului persista o urmă de amărăciune, pe care nici studiul parcurs împreună cu doctorul nu o ştersese pe deplin. Dar, trebuia să recunoască, îi datora destule acestuia, pentru că numai cu contribuţia lui apucase o nouă cale şi multe din regretele virginităţii apuseseră lin, calm, uşor melancolic. Se putea spune chiar, că viaţa de după accidentul casnic tindea să revină la un curs normal. Desigur, faptele se prezentau într-o nouă lumină şi eforturile fetei – pardon!, femeii – de a analiza şirul întâmplărilor se modificaseră vizibil. Sefii ei remarcaseră această schimbare şi-i aruncau pe furiş priviri curioase şi iscoditoare, dar între ei relaţiile rămăseseră cam la fel. Într-un cuvânt, condiţia de femeie nu-i modificase viaţa radical, aşa cum îşi imaginase ea, şi nici nu adusese un El care să-i înnobileze traiul cu recunoştinţa şi abnegaţia necondiţionate. Consuela constatase chiar că bărbaţii nu mai erau pentru ea atât de misterioşi, mirosurile lor nu mai erau atât de subtil răvăşitoare, vocile nu-i mai dădeau frisoane, iar atingerile lor nu mai erau o provocare sau o promisiune. Ba, dimpotrivă, de multe ori i se păreau a fi doar nişte deşănţate expresii ale dorinţelor carnale abia stăpânite. Din noua sa condiţie, Consuela înţelegea acum lucrurile altfel, ceea ce-i modificase subtilitatea metodelor sale de analiză a curgerii faptelor. O, da!, mai ales procesul de analiză se modificase simţitor. Ce spun eu, simţitor; se modificase substanţial.
Pe măsură ce timpul trecea, Consuela, obişnuită acum cu noua sa stare, se cufunda în ritmul vieţii plină de rutina confortabilă, aşa cum fusese şi înainte. Avea ea ritualurile la care nu ar fi renunţat nici în ruptul capului, mici tabieturi care confereau siguranţă existenţei, iar rarele momente de abatere de la normalitate o emoţionau de parcă s-ar fi aruncat într-o aventură mortală. Viaţa Consuelei era expresia simplă şi profundă că tânăra femeie dorea mereu să se protejeze şi să fie sigură pe sine. Asta era cel mai important: să fie sigură pe sine.
După ce nu-l mai vizitase pe bătrânul medic, Consuela, pe nesimţite, împinsă de un resort al subconştientului îşi izolase şi mai abitir existenţa, se cufundase într-o singurătate aproape deplină, chiar dacă trebuia să suporte în continuare zgomotoasele relaţii cu colegii săi de serviciu, mereu preocupaţi să inventeze alte şi alte motive de a se strânge laolaltă şi să petreacă nesăbuit, gălăgios, superficial, deşănţat.
De la o astfel de întâmplare venise Consuela destul de zdruncinată, pentru că a trebuit să facă faţă câtorva pahare de alcool, împinsă fiind de jocul murdar al unuia care se distrase copios pe seama atitudinii ei „de călugăriţă”, spune el. „Maica stareţă!”, urla din toţi bojocii şi Consuela luase imediat atitudine. Asta a costat-o în primul rând banii de taxi, şi-n al doilea rând starea de semiinconştienţă cu care umbla de colo, colo prin casă, fără nici un rost. A adormit buştean şi când s-a trezit a doua zi dimineaţă n-a înţeles de ce era goală puşcă. S-a ridicat în capul oaselor, cu un tremur uşor în toată fiinţa, cu o ameţeală dezgustătoare, şi conştientă că peste noapte se petrecuse ceva. Se petrecuse ceva, dar ce? Şi-a dat seama, atunci când s-a ridicat să se ducă la baie şi a văzut cerşaful pătat, dar mai ales când a realizat senzaţia lipicioasă dintre coapse. Visase ceva foarte, foarte agitat, un vis pe care nu şi-l mai amintea. Rămăsese visul doar o stare, ce pusese stăpânire pe ea în timpul nopţii, o dominase şi participase alături de alcool, la tremurul acesta interior pe care nu şi-l putea reprima. Dar mai era ceva, ceva teribil de puternic! Consuela visase coada de mătură care-i schimbase viaţa. Nu-şi aducea aminte obiectul ca atare, nu-l ţinea minte, nici măcar nu era vorba de obiectul mătură, ci un soi de amintire a acelei cozi de mătură îi domina gândurile, o tulbura, îi dădea o stare de nelinişte şi de freamăt. Nu-şi aducea de fel aminte ce se petrecuse în vis; dacă fusese vreo acţiune, dacă retrăise momentul crucial al accidentului, sau dacă, pur şi simplu, coada de mătură îi revenise în minte doar adusă de jocul capricios al subconştientului. Oricum ar fi fost, sentimentul cozii de mătură o domina cu totul, şi toată ziua, tânăra femeie nu a putut alunga emoţiile adânc înfipte în sufletul ei. Trăia totul ca pe un soi de dor, de alean ce nu putea fi alungat sub nici o formă. În noaptea următoare s-a trezit brusc, dominată şi mai puternic de un soi de spasme mărunte care se instalaseră în josul pântecelui şi care n-o slăbeau de loc, umplându-i fiinţa cu dorinţi, cu nelinişti, cu frisoane şi cu o nesfârşită jale tulbure. Consuela era şi somnoroasă, şi dominată de starea dezgustătoare şi tulburată de toate aceste emoţii noi, care nu voiau sub nici un chip s-o părăsească, aşa că, atunci pe loc, n-a realizat că în fond tânjea nelămurit după coada de mătură. Cu sentimentul clar că-şi doreşte să vadă, să pipăie, să ţină în mâinile ei mătura, s-a trezit a doua zi, după un somn zbuciumat, neodihnitor. Vă daţi seama că şi-a reprimat dur orice tentativă de a deschide uşa debaralei pentru a scoate mătura, şi toată săptămâna s-a luptat nopţile cu fantasme din ce în ce mai geu de strunit şi cu senzaţii din ce în ce mai tulburătoare. Luni, n-a mai răbdat şi s-a dus la doctor. Trebuia să-i povestească păţaniile ei şi să-i ceară s-o studieze pentru a afla cauzele. Voia un studiu mai îndelungat şi mai complex ca de obicei, ştia asta cu siguranţă. Doar că, o tânără, cam de vârsta ei, îi spuse că doctorul numai ce se pensionase şi plecase la fiica sa din America, dar că putea fi consultată de înlocuitorul acestuia. Consuela a acceptat, a intrat în cabinet, însă n-a putut să spună nimic noului doctor. Era cu mult mai tânăr, noul doctor, cu un aer foarte profesional, teribil de metodic şi foarte distant. A urcat-o pe masă, s-a uitat câteva clipe la ea, apoi i-a scris o reţetă cu nişte fleacuri pentru spălături. Consuela a ieşit din cabinet cu o senzaţie cumplită de neputinţă, cu gândul că noaptea următoare va fi teribilă, dar, mai ales dominată de aleanul ce sfârşea la coada aceea, şi numai aceea, de mătură. S-a preumblat prin oraş fără ţintă. Practic nu vedea nimic, nu înţelegea nimic din lumea din jur, nici măcar nu-i făcea bine contactul acesta cu mulţimea grăbită şi indiferentă din jurul ei. Într-un târziu a ajuns acasă, a lăsat să-i cadă din mână geanta voluminoasă, plină de fleacuri muiereşti şi a deschis debaraua. Mătura era acolo. Vorbim despre o mătură obişnuită, cu coadă, o mătura din acelea care se găsesc pe toate drumurile. A scos mătura, cu totul golită de gânduri, şi o ţinea pur şi simplu în mână fără să gândească nimic. Degetul arătător mângâia măciulia din plastic negru şi moale, măciulia care împodobea vârful cozii. Era foarte plăcut la pipăit plasticul, iar contactul cu materialul lucios îi făcea tare bine. Stătea acolo în mijlocul holului întunecos, mângâia măciulia şi o senzaţie de duioşie năvălise peste toată fiinţa sa, dându-i frisoane din cap până în picioare. Cât a stat aşa, Dumnezeu ştie! Atingerea măciuliei din plasticul acela moale o frisona fără încetare, iar senzaţia de duioşie o alina, parcă o spăla de toate relele, de toate păcatele. Consuela n-a mai putut pune mătura înapoi în debara. A luat-o cu sine în dormitor, a sprijinit-o de perete şi, întinsă pe pat, aşa îmbrăcată, privea îndelung obiectul casnic de parcă l-ar fi văzut prima dată. De fapt, era adevărat; pentru prima dată vedea cu adevărat mătura. Până în ziua aceea, nu putea spune că se uitase vreo clipă la obiectul cu pricina. Pur şi simplu îşi făcea treaba, o punea în debara, o scotea din debara, ştia că e o mătură, şi ştia ce se face cu ea. Acum, pentru prima dată se crease o relaţie între tânara femeie şi mătura sa.
Pe nesimţite, Consuela a adormit.
Nu se ştie cu precizie cât a dormit, de fapt nici nu este foarte important cât a dormit, esenţial este faptul că, atunci când s-a trezit, peste sufletul ei se aşternuse o senzaţie de linişte, de calm. Ceva, o prezenţă inefabilă, un duh, un spirit, mă rog, ceva nedefinit, neexplicabil veghea. Era tare confortabil să simţi aşa ceva şi Consuela simţea o firavă bucurie invadându-i fiinţa. Voia un ceai şi s-a ridicat să meargă la bucătărie, când a dat cu ochii de mătura de care uitase. Sprijinită de peretele alb, mătura parcă se instalase definitiv în atmosfera dormitorului său cu aer feciorelnic. Dinspre ea venea senzaţia aceea de linişte, datorită ei, în casa Consuelei se instalase pacea. Tânăra femeie şi-a făcut un ceai puternic aromat, foarte dulce, şi după multă, foarte multă vreme a simţit pe deplin şi satisfăcător gustul parfumat al lichidului gălbui. În casa sa era o prezenţă protectoare şi asta îi limpezise toate gândurile, toate năzuinţele. Seara toată s-a scurs într-o atmosferă confortabilă, blajină. Consuela a băut un păhăruţ mic de vin roşu, a ronţăit câteva fleacuri şi s-a pregătit de un somn liniştit, profund, odihnitor. Dar n-a fost să fie aşa, pentru că peste noapte, visele, senzaţiile acelea oribile, spasmele din pântecele său tiranic au revenit. Aleanul, dorul, nevoia nelămurită după ceva, au făcut-o să se perpelească toată noaptea. Dimineaţa, când a văzut mătura, a urât-o, îi venea s-o strivească, să-o mărunţească, s-o prefacă în pulbere, doar ei i se datoarau toate acestea. Ea fusesea cea de la care pornise totul. A plecat la serviciu şi toată dimineaţa s-a ciondănit cu oricine i-a ieşi în cale. Era teribil de violentă, aşa că, doar după puţin timp, toţi o ocoleau, schimbau priviri furişe şi făceau gesturi din care se înţelegea că fetei îi lipseşte ceva. Îi lipseşte ceva teribil de necesar.
Pe drumul spre casă, Consuela a luat o hotărâre radicală şi definitivă. Această hotărâre a determinat-o să intre în casă demnă, scorţoasă chiar. Şi-a lepădat hainele de oraş, geanta, încălţările, s-a dus în dormitor, a luat mătura şi a aruncat-o pe fereastră, între boscheţii din spatele blocului. Să putrezească acolo, nebăgată în seamă de nimeni, la cheremul boschetarilor şi mâţelor care hălăduiau prin frunzişul haotic.
De acum încolo era un spirit liber, care putea să se preocupe de viitorul său, să se gândească la ce va fi, şi la cum îşi va... Dar, ce mai tura-vura, Consuela nu se mai simţea nidecum legată de ceva, de vreun obiect, de vreo fiinţă. A stat mult în bucătărie şi a preparat un prânz straşnic, numai bunătăţi. Un meniu variat cu arome ademenitoare şi mirosuri pline de pofte. Vecinii s-au mirat tare, pentru că de regulă, din bucătăria Consuelei nu venea niciun miros, nicio aromă, niciun fel de iz. Au zâmbit şi ei în colţul gurii, bănuitori, au schimbat priviri furişe, când se întâlneau pe casa scării, iar femeile au stat ascunse pe după perdele, să-l vadă. Tânăra nu ştia nimic din agitaţia scării. Ea îşi araja tacâmurile, îşi împodobea masa; scosese lichiorurile rare şi vinul gros, negru şi dulce, adulmeca aburii, ce te scurmau la lingurică, şi aştepta momentul când o să poată sărbători faptul că scăpase, în sfârşit, de toate legăturile tiranice care o făcuseră din om, neom.
A fost o după amiază pe cinste, şi, după ce terminase de mâncat, Consuela, uşor euforică, a ştiut. A ştiut că El, acel El pe care ea îl visase, şi care ar fi trebuit s-o ducă la jertfă, şi care ar fi trebuit să-i devină prea-plecat - El şi numai El! - va veni. Numai ea să aibă răbdare, să aştepte, să fie mereu pregătită.
Din acea după masă, timpul trecea foarte uşor pentru Consuela; doar dimineţile de după nopţile cu vise agitate şi cu senzaţii netrebdnice, ce-i mai înnegurau traiul. Dar se schimbase destul de mult, ajunsese chiar să schimbe câteva cuvinte cu vecinii, s-o intereseze aspectul blocului, să aibă păreri. Ce mai, încolo-încoace: în aşteptarea celui ales, devenise cu mult mai responsabilă. Pe măsură ce timpul trecea, Consuela era tot mai convinsă că El va veni. Da, da – nu fiţi cârcotaşi! – la fel cum vine Prinţul, cum vine Alesul, cum vine Zburătorul.
Şi într-o după masă, să fi fost pe la cinci, soneria răguşită de la intrare a sunat. Tânăra femei a îngheţat cu totul, aşa emoţii nu-i mai fuseseră date: fiori reci şi calzi alergau prin carnea ei; pur şi simplu nu putea să se mişte. Îngheţase, stană de piatră se făcuse, tremura toată şi inima îi bătea cu putere în gât. Abia când soneria a sunat a treia oară, mai lung, mai insistent, mai categoric, abia atunci, Consuela s-a putut smulge din loc. S-a dus şi-a deschis.
În prag, stătea meşterul Hans, cu geanta sa voluminoasă, din piele de porc.

Vizualizări: 15

Adaugă un comentariu

Pentru a putea adăuga comentarii trebuie să fii membru în reţeaua literară / la red literaria !

Alătură-te reţelei reţeaua literară / la red literaria

Insignă

Se încarcă...

Fişiere video

  • Adăugare fişiere video
  • Vizualizează Tot

Statistici

Top Poetry Sites

© 2020   Created by Gelu Vlaşin.   Oferit de

Embleme  |  Raportare eroare  |  Termeni de utilizare a serviciilor